Ordinary people

Încă dinainte să sosească aveam un chef de ceartă teribil. Pentru că trecusem de prea multe ori prin asta. Şi nu suport situaţiile care se repetă pentru că oamenii nu învaţă nimic din ele. Într-un final, a sunat la uşă. Privire în jos, umeri căzuţi, degete nervoase şi rimelul care se scursese şi o făcea să semene cu un urs Panda. Şi-a trântit pantofii cu toc pe pardoseala din hol, haina, geanta, a intrat în cameră şi s-a căţărat direct în pat. (În patul nostru, doar că lui M. îi dădusem liber în seara asta. Să bea cu băieţii, să doarmă la mă-sa sau unde o şti. Nu era primul episod de acest gen, deşi, aşa cum mi-a spus-o printre dinţi, e printre ultimele. O să-i treacă.)

Ştiam deja ce va urma. O să-mi spună că am avut dreptate şi că trebuia să mă asculte. Să nu-i fie teamă să ceară lucruri, să nu creadă că oamenii se schimbă dacă nu vor asta, să nu mai închidă ochii crezând că doar i se pare. Să nu mai iubească o poveste aiurea mai mult decât pe ea însăşi. După care o să-mi vorbească despre el, nenorocitul fără inimă, uite cum a putut să se poarte după cât am aşteptat şi am înghiţit, exact ca ăia dinainte, sunt toţi la fel, dar eu n-o să mai accept etc. Şi o sa-mi fluture demonstrativ celularul cu 3-4 apeluri pierdute. Vezi, nu-i mai răspund dobitocului, să-şi găsească altă proastă…

Acum mă uit la ea cum doarme cu telefonul în mână, bosumflată şi ghemuită ca un copil. O cunosc de peste 20 de ani. Lumea zice că semănăm, deşi ea e mai înaltă şi mai puţin blondă. Ne-am certat o singură dată, în clasa a XII-a, când n-a venit la majoratul meu. Avea o pasă proastă, era indecisă în privinţa facultăţii, nu era în apele ei, mă-nţelegi, nu, n-am chef de nici o petrecere. Întotdeauna era vorba de problemele ei, neliniştile ei, oamenii care o dezamăgeau şi tâmpeniile pe care le făcea (n-o să înţeleg niciodată cum o persoană raţională putea fi atât de naivă în privinţa bărbaţilor). Uneori, în discuţiile noastre nesfârşite de la ore mici (toţi iubiţii mei până la M. au urât-o. M. zice că mă ia aşa, cu toate, inclusiv cu ea. O numeşte “victima din iubire”, iar ea îi spune lui “agariciul ăla al tău”), nu mă întreba nimic despre mine. Erau doar istoriile ei, scenariile ei bolnave, repetate iar şi iar, până ajungea să mă doară inima la propriu şi să nu mai dorm. Şi atunci îmi aminteam de noi, aşa cum eram, de ziua în care eu am decis să nu mai zugrăvesc în cameră, iar ea a venit cu un braţ de postere cu Guns pe care ne-am apucat să le prindem cu pioneze, iar la cel mai mare, unul cu Axel singur, a înghiţit vreo două din cele pe care le ţinea în gură. Zicea că, dacă moare, măcar o să fie cu imaginea lui Axel Rose pe retină. În ziua când împlinea 15 ani eram cu cortul pe undeva prin Bihor şi am decis că e oportun să tragem prima noastră ţigară. De ea nu s-a prins viciul, de mine însă da, chiar prea tare. Motiv să mă exileze mereu pe balcon şi să-mi înjure paiele. Pe la vreo 20 de ani rupeam Costineştiul, se supăra pe mine că eu mă cuplam mereu repede, în timp ce ea visa la nu ştiu ce vedetă, o poveste extraordinară, nu aşa, oricine. Aşa că nu se alegea cu nimic.

Am crezut mereu că, dincolo de izbucnirile de egoism şi de victimizarea absurdă pentru un om căruia nu-i lipseşte nimic, ascunde ceva bun. Nu cunosc pe nimeni care să facă haz de necaz într-un asemenea fel, nici care să se autoironizeze până râzi cu lacrimi. Nici care să scrie un gen mesaje, la diverse ocazii, menit să-i şteargă toate păcatele.

N-am apucat să-i spun că sunt însărcinată. Cumva, în ultimele luni, n-a venit vorba. Ştiu exact cum va reacţiona. După un Jesus, copii! va urma un pe de altă parte, dacă asta îţi doreşti tu de la viaţă… Şi la “asta” îşi va înălţa palmele în sus şi nasul în vânt, iar mie îmi vor veni nişte vorbe grele, care se vor opri fix pe vârful limbii. Apoi va începe discuţia despre cum eu n-o să mai am timp de ea deloc, că aşa sunt toate mămicile, şi despre cum ea urăşte nunţile, aniversările şi botezurile şi, să nu mă supăr, dar viaţa ei este deja destul de complicată, singurătatea mult prea apăsătoare ca să ia parte la astfel de manifestări, apoi va pasa eternul ştii că eu mereu am fost cam nebună, dar ţin la tine, la fericirea ta, dacă pot să fac ceva, oricând… Da, poţi să începi de pe acum să renunţi la a încerca să sădeşti sentimente acolo unde nu sunt. Nu eşti chiar atât de grozavă.

Iar pentru mâine, ştiu la ce să mă aştept. Se va uita prin colţuri şi va afişa un zâmbet uşor ştrengar. Îmi va spune că eu sunt foarte norocoasă că l-am găsit pe M., care mă iubeşte, dar că, în cazul ei, dragostea a avut mereu sens unic, aşa i-a fost norocul. Că nu se poate gândi la o familie, de fapt, nici măcar nu ar putea să tolereze (ce cuvânt!) prea mult pe cineva prin preajmă, e prea târziu, nu mai vrea decât să călătorească şi să scrie poveşti aproape adevărate despre iubiri aproape întâmplate. Aşa că o să pretindă că nimic nu s-a petrecut, poate sufletul încetează să mai doară dacă îl ignori şi atunci foarte bine poţi spune că nu-l mai ai deloc. Eu voi deschide gura să rostesc ceva, ei o să-i dea lacrimile, o să mă prindă strâns de braţ şi o să-mi spună, cu ochii înfipţi în ai mei: Nu înţelegi? Încerc să mă agăţ de viaţă…

Înţeleg. Încercăm cu toţii. Eu nu mai pot să mă gândesc acum la călătoriile nefăcute sau la iubirile neconsumate. Nici nu mai ştiu când am scris ultima poezie. Cu M., am în sfârşit sentimentul de “acasă”. De asta mă agăţ eu. De linişte. Şi, pentru că aproape 4 luni am fost o gravidă mai mult decât exemplară şi la fel voi fi de acum încolo, pentru că mă pricep atât de bine să adun grijile altora şi văd că mai fac faţă încă, fix în momentul asta îmi voi aprinde o nenorocită de ţigară pe care o voi fuma cu voluptate, inhalând adânc, până la ultimul fum.

-Te gândeşti să fumezi cumva?!   -Nu…

Întâlnire de gradul “două”

Îmi amintesc perfect clipa în care i-am auzit râsul. Încercam să nu mă calc pe şireturi, să-mi aranjez mai bine căştile în urechi şi să iau cutia din raft în acelaşi timp. Laptele cu 0,1% grăsime (nu ştiu de ce insist în a-l bea, restul alimentaţiei mele numai light nu e. Dar îndulcitorul în cafea şi 0,1% în lapte sunt sfinte). Părea un râs relaxat, destins, nici forţat, nici prea strident. Şi sincer. Cumva, râsul unei persoane cu ochi senini.

Prima dată am văzut-o din profil, din stânga. Mignonă şi slăbuţă, cu un palton bine strâns pe talie, cu părul uşor mai jos de umeri. S-a întors puţin în direcţia mea, dar nu-mi mai pot reconstitui faţa ei, nici zâmbetul. Te-am văzut pe tine şi apoi cineva s-a jucat în mod barbar cu o gumă de şters prin contururile de viaţă din jur. Reţin câteva instantanee, alb-negru, dacă nu cumva sepia, ca nişte amintiri dintr-o altă lume, tu care nu spuneai nimic, eu care am simţit nevoia să mă prezint ca la şcoală, mâna ei mică şi uşoară într-a mea, căştile pe care încercam cu cealaltă să mi le trag din urechi şi care se încăpăţânau să nu vrea, să-mi rănească în continuare timpanele cu You don’t know, coşul vostru de cumpărături, vârfurile pantofilor ei, tonul tău voit lejer şi zgomotul ploii de afară, sacadat, răutăcios. Semn de realitate.

Am urcat în primul autobuz, mi se părea că ploaia de pe obrajii mei devenise, nu ştiu cum, mai caldă, nu reuşisem să văd numărul, dar mă îndepărta de tine şi asta era ok, era liniştitor ca o dispariţie. Nu mai aveam punga cu nenorocitul de lapte, trebuia să fi uitat de el şi n-aş mai fi intrat acolo, în magazinul ăla cu iz de seară în doi şi de dimineţi cu “şi ce vrei să facem azi”, cred că îl pierdusem undeva, mă trăgea în jos prea tare, era greu, şi deja abia mai reuşeam să port ce rămăsese din suflet, partea “mea”, unde n-am înrămat încă fotografii cu tine în loc de icoane.

Nu mai voiam să aud decât sunetul cheii rotite în uşă pe dinăuntru, în casa mea ca o scorbură liniştită şi fără scaune, unde n-ai fost niciodată pentru că ai fi pierdut inutil timp pe drum. Locuiesc, ghinion, prea departe. Poate de asta viaţa omite să-mi trimită invitaţii la diverse evenimente, deşi eu le aştept cu ţinuta potrivită şi coafura ideală, cu zâmbet şi iz de parfum albastru, le aştept aşezată pe marginea patului, ca o paparudă, dar nu sosesc niciodată. Cred că viaţa e în altă parte, s-a mutat şi, pentru că am antecedente îndelungate de sociopatie, s-a săturat să mă mai invite.

E uşor amuzant, dacă n-ar fi vorba despre mine, aş bârfi copios felul în care poti să aluneci atât de repede de la a fi prea tânără, mult prea tânără pentru orice, la a fi “cam târziu”, la statutul de admirator al unor versiuni reale ale viselor despre ceea ce ai fi putut fi dacă, şi dacă…Mă înfig tot mai adânc în ani şi ridurile nu mai sunt demult “de expresie”, iar “data viitoare” nu mai sună a speranţă, ci a condamnare. Dar cred, aşa cum spun experţii, că mai multe cutremure mai mici reduc din şansele unuia de proporţii.

Ajung acasă într-un târziu şi mă strecor ca un hoţ pe lângă oglinda uriaşă din hol. Azi nu. Îmi scot adidaşii şi geaca udă. Nu mai aprind nicio lumină, mă întind pe canapea şi privesc printre draperii ploaia de afară. Aceeaşi ploaie cade  într-un loc spre care s-ar pierde inutil de mult timp pe drum, pe acoperişul unei case de unde se aude din când în când un râs relaxat, destins, al unei persoane cu ochi senini.

http://www.youtube.com/watch?v=ZzBFidOU1MY