Întâlnire de gradul “două”
Posted by Anda on May 7, 2011 in Vise despre viaţă | 37 comments
Îmi amintesc perfect clipa în care i-am auzit râsul. Încercam să nu mă calc pe şireturi, să-mi aranjez mai bine căştile în urechi şi să iau cutia din raft în acelaşi timp. Laptele cu 0,1% grăsime (nu ştiu de ce insist în a-l bea, restul alimentaţiei mele numai light nu e. Dar îndulcitorul în cafea şi 0,1% în lapte sunt sfinte). Părea un râs relaxat, destins, nici forţat, nici prea strident. Şi sincer. Cumva, râsul unei persoane cu ochi senini.
Prima dată am văzut-o din profil, din stânga. Mignonă şi slăbuţă, cu un palton bine strâns pe talie, cu părul uşor mai jos de umeri. S-a întors puţin în direcţia mea, dar nu-mi mai pot reconstitui faţa ei, nici zâmbetul. Te-am văzut pe tine şi apoi cineva s-a jucat în mod barbar cu o gumă de şters prin contururile de viaţă din jur. Reţin câteva instantanee, alb-negru, dacă nu cumva sepia, ca nişte amintiri dintr-o altă lume, tu care nu spuneai nimic, eu care am simţit nevoia să mă prezint ca la şcoală, mâna ei mică şi uşoară într-a mea, căştile pe care încercam cu cealaltă să mi le trag din urechi şi care se încăpăţânau să nu vrea, să-mi rănească în continuare timpanele cu You don’t know, coşul vostru de cumpărături, vârfurile pantofilor ei, tonul tău voit lejer şi zgomotul ploii de afară, sacadat, răutăcios. Semn de realitate.
Am urcat în primul autobuz, mi se părea că ploaia de pe obrajii mei devenise, nu ştiu cum, mai caldă, nu reuşisem să văd numărul, dar mă îndepărta de tine şi asta era ok, era liniştitor ca o dispariţie. Nu mai aveam punga cu nenorocitul de lapte, trebuia să fi uitat de el şi n-aş mai fi intrat acolo, în magazinul ăla cu iz de seară în doi şi de dimineţi cu “şi ce vrei să facem azi”, cred că îl pierdusem undeva, mă trăgea în jos prea tare, era greu, şi deja abia mai reuşeam să port ce rămăsese din suflet, partea “mea”, unde n-am înrămat încă fotografii cu tine în loc de icoane.
Nu mai voiam să aud decât sunetul cheii rotite în uşă pe dinăuntru, în casa mea ca o scorbură liniştită şi fără scaune, unde n-ai fost niciodată pentru că ai fi pierdut inutil timp pe drum. Locuiesc, ghinion, prea departe. Poate de asta viaţa omite să-mi trimită invitaţii la diverse evenimente, deşi eu le aştept cu ţinuta potrivită şi coafura ideală, cu zâmbet şi iz de parfum albastru, le aştept aşezată pe marginea patului, ca o paparudă, dar nu sosesc niciodată. Cred că viaţa e în altă parte, s-a mutat şi, pentru că am antecedente îndelungate de sociopatie, s-a săturat să mă mai invite.
E uşor amuzant, dacă n-ar fi vorba despre mine, aş bârfi copios felul în care poti să aluneci atât de repede de la a fi prea tânără, mult prea tânără pentru orice, la a fi “cam târziu”, la statutul de admirator al unor versiuni reale ale viselor despre ceea ce ai fi putut fi dacă, şi dacă…Mă înfig tot mai adânc în ani şi ridurile nu mai sunt demult “de expresie”, iar “data viitoare” nu mai sună a speranţă, ci a condamnare. Dar cred, aşa cum spun experţii, că mai multe cutremure mai mici reduc din şansele unuia de proporţii.
Ajung acasă într-un târziu şi mă strecor ca un hoţ pe lângă oglinda uriaşă din hol. Azi nu. Îmi scot adidaşii şi geaca udă. Nu mai aprind nicio lumină, mă întind pe canapea şi privesc printre draperii ploaia de afară. Aceeaşi ploaie cade într-un loc spre care s-ar pierde inutil de mult timp pe drum, pe acoperişul unei case de unde se aude din când în când un râs relaxat, destins, al unei persoane cu ochi senini.
http://www.youtube.com/watch?v=ZzBFidOU1MY
37 Comments
Leave a Comment
Ma gandesc cateodata ca poate am fost nesigura cu ceea ce mi doresc si de asta sunt acum singura. Ma gandesc apoi ca persoanelor carora le-am spus ca nu mai merge relatia ar fi stiut sa ma faca fericita daca mai asteptam putin. Cat timp am fost cu ei nu au avut timp, chef, bani sa se dedice unei relatii adevarate.
Eu nu i-am intalnit pe fostii “speciali” din viata mea cu o alta ea, dar cu siguranta ca mi-ar tremura genunchii si as avea nostalgii. Recunosc ploaia din povestea ta care seamana cu o ploaie cand am terminat o relatie, m-am urcat intr-un taxi, dupa ce am alergat pe niste trepte si am plecat…
Povestile raman, orice am face. Nu am fi noi daca nu le-am resimti asa…din pacate pentru ei lucrurile stau altfel. Sunt mai simple.
Cred ca nu ne-au vazut asa cum suntem si de aceea au plecat…sau am vrut noi altceva si de aceea am plecat.
Ploua groaznic in Constanta…
Neplacut moment. N-am patit si nu doresc. Uite si asta e un motiv bun pentru emigrare, dispare riscul intalnirilor de gradul doua
. Cel putin pana iti construiesti alt trecut in noua tara.
Anda, e prea trist ce ai scris…actul artistic este foarte frumos, dar prea trist. Am citit cu ochii inundati de lacrimi, poate ca recunosteam felii din viata mea…
Anda, mi-e tare dor de tine. Citind ceea ce ai scris, mi-e si mai dor.
Am simtit zbaterea aceea de aripi frante ale sufletului meu, cand, aflata undeva departe de lume, la mii de kilometri de casa, am auzit un glas, atat de drag mie, spunand un cuvant, stiut numai de mine (credeam eu!)… Am crezut, o fractiune de secunda, ca am halucinatii, am crezut cu toata puterea asta, apoi , in alta fractiune, ca a aflat unde plec, si a venit dupa mine, si abia la a treia incercare m-am prabusit. M-a vazut si el, tarziu, si o unda de surpriza oarecum neplacuta i-a transfigurat privirea. Mie mi s-au dilatat pupilele, dar am zambit, si am ingaimat un “buna”. “Buna”, a spus si el, sec si usor amuzat, “ti-o prezint pe Mara, logodnica mea”. Am zambit si eu, si am vrut sa spun ” Buna , Mara, eu sunt fosta logodnica”… Dar am zambit tamp, a spus el numele meu. “Ne mai auzim”…Si atat.L-as fi intrebat ce cauta acolo, in locul visat de noi ani de zile, l-as fi intrebat de unde atata lipsa de originalitate in alege un colt de rai pentru fuga de lumea dezlantuita, dar mi-am amintit ca nici pamantul, nici el,nici dragostea,nici visele nu (mai) sunt ale mele.
Nu stiu daca ceea ce ai scris tu s-a intamplat aievea sau nu. Eu am trait acea intalnire de gradul “doua” (ii spusesem, neoriginal, in mintea mea, de gradul zero), si imi amintesc si acum, dupa atata timp, caderea in prapastie. Medical vorbind, a fost un sir lung de reactii vegetative , controlate sau necontrolate. Am umblat in nestire, pe plaja aceea cu nisipul fin, kilometri intregi, si intr-un tarziu am ajuns la o agentie de turism si mi-am cautat un bilet de avion, ca pot pleca mai repede de acolo. Nu l-am gasit, am impartit mai departe acelasi aer cu ei doi.
Citesc si ceea ce se scrie dincolo, la draga de Alice…Femeile nu sufera doar din cauza barbatilor insurati si lasi, nu doar din vina amantlacurilor raman oameni singuri; si despartirile pot sa nu aiba nici o legatura cu obligatii, copii, conveniente.Uneori, dragostea nu e de ajuns, alteori, dragostea se termina. Durerile sufletesti sunt peste tot.
trist…m-am regasit in ploaia din realitatea ta. am trait-o cu ceva timp in urma, desi din povestea mea nu imi mai amintesc decat ploaia…
asa va fi si pt tine, intr-o zi vei uita aproape tot…
Eram intr-un magazin cu acelasi ” iz de seară în doi”, doar ca era miezul unei zile de aprilie. Ea radea la fel de senin, insa in ploaia de soare, trecand alaturi de el, mana in mana, prin fata magazinului si a ochilor mei increduli. Nici eu nu stiu ce s-a intamplat cu cosul, stiu doar ca m-am trezit afara, privind dupa ei, incercand sa ma conving, cu ochii orbiti de lumina cruda, ca nu vazusem bine. Am apasat tasta rapida cu numarul lui, rugandu-ma ca barbatul ce se indeparta, tinand mana altei femei, sa nu raspunda la telefon. N-a facut-o. A privit, doar, ecranul, probabil oprindu-i sunetul, inainte de a vari aparatul la loc, in buzunar. Nu a respins. Nu M-a respins nici in acest fel, cum n-o facuse nici privindu-ma in ochi. M-a facut doar sa tac, asa cum, probabil, imi amutise vocea in inima lui. M-a ascuns privirilor, asa cum nu-i mai eram de mult (daca fusesem vreodata) icoana in suflet. “Noi” nu mai existam. Uitase, insa, sa-mi spuna.
Eu n-am ajuns acasa la mine. Ramasesem intepenita in acelasi loc si trecuse, parca, o vesnicie, cand am auzit glasul celei mai bune prietene, intrebandu-ma ce am. Trebuia sa ne intalnim acolo. Uitasem. Nu stiam ce sa-i raspund, dar, vazand ca nu pot sa vorbesc, am inceput sa plang. Abia atunci. I-am aratat, insa, cele doua siluete. A a murmurat un “O, Doamne”, m-a inconjurat cu bratul si m-a tras dupa ea, destepenindu-ma din acel loc, cu o forta uriasa pentru fiinta ei fragila. Nu casa mea m-a adapostit in restul acelei zile, ci a ei. Nu am plans singura, ci cu mainile intr-ale ei. Si de la ea am adunat puterea pentru ca, intr-un tarziu, sa ma ridic si sa plec spre casa mea. Indepartandu-ma si mai mult de el. De ei.
Stiam ca tipatul din suflet nu era unic, dar parca striga o durere ca a nimanui. De atunci, insa, am ascultat atatea alte lacrimi asemenea, incat nu ma surprinde sa vad ca si detaliile concrete ale povestilor pot fi aproape identice. Probabil “asa trebuie”. Desi n-am sa pricep, vreodata, de ce.
Nu stim, Anda. Habar n-avem. Inghitim ‘nu’-urile ca pe niste hapuri, sperand ca e un medicament amar pentru sanatatea ce va urma. De unde.. Nu stim niciodata daca va fi mai bine, daca intr-adevar era o poveste fara viitor, daca alta decizie ar fi fost mai potrivita. Dar ne mintim frumos, des si cu multa pricepere. Acum, in clipa asta, mi-e dor. E tot ce stiu. Si mai stiu ca daca vrei sa nu suferi nu trebuie sa iubesti, iar asta nu vreau s-o fac. Altfel exista azi, maine si tot asa cat va mai fi.
Mi-a fost tare dor de cuvintele tale… si au venit in ritmul ploii de afara… reci, unde, care se infiltreza pe sub piele isesizabil…
Am trait fiecare momente din astea seci, absurde si nu ne-au daramat. Ne-au intarit. Poate nu stii pe moment, dar mai tarziu vei realiza ca asa e… Eu am avut parte de o prietenie (falsa) cu iubita unui fost. Ea stia ca eu sunt fosta, eu stiam ca e actuala. Si am trecut peste. Realizasem intre timp ca lacrimile mele erau in zadar si pentru nimic. Ma ridicasem din groapa mea si navigam linistita in alte directii… Dar ea (care nu stiu nici in ziua de azi daca a fost cu el din timpul relatiei noastre, sau, asa cum a sustinut domnia sa, abia dupa ce noi nu am mai fost) se folosea de fiecare ocazie sa sublinieze cum o iubeste ca pe nimeni alta, cum nu a mai spus el te iubesc alteia… iar eu aveam cuvintele scrise cu manuta lui pe o felicitare indragostita. Cuvintele ei mi-au fost dovada ca se merita unul pe altul…
In timp am descoperit-o a fi cea mai prefacuta femeie din cate am cunoscut, penibila in nesiguranta ei si dorinta de a fi in centrul atentiei…
Dupa un timp povestile se sting si iubirile mari (dorite a fi mari si pentru totdeauna) se sting si ele, se duc asa cum se duc ploile.
Eu sper ca ce ai scris sa fie doar poveste, nu a ta, pentru ca nu exista cuvinte care sa consoleze. Consolarea vine in timp. Exista doar zambete si imbratisari din suflet pe care ti le trimit cu miile!
Andres
Iar eu n-am sa uit nicicand momentul cand, la doar 19 ani si ceva, studenta fiind, singura fiind si purtand copilul lui, l-am zarit alergand spre fata pe care o iubea ( blonda, inalta frumoasa si care batea din picior pentru ca el intarziase); si n-am sa uit nici ziua in care l-am vazut tragand-o cu sania, tot pe ea, la cateva luni dupa ce venise pe lume copilasul nostru, in parcul de sub fereastra mea de camin studentesc unde imi plangeam de mila ascultand Abba-The winner take it all (sper ca am scris corect)….Timpul m-a vindecat de suferinta, nu insa si pe copilasul meu care a tanjit dupa un tata care nu-l merita.
Dumnezeu a ales pentru el un tata mult mai bun, de o mie de ori mai bun si de la care a invatat sa iubeasca frumos si sa fie un tata perfect.
daca v-as spune ca dupa 4 ani ne-am intors amandoi (fara sa stim unul de celalalt) sa locuim in acelasi bloc din orasul pe care il abandonasem ca lasii cand relatia noastra n-a mai mers sau n-am mai vrut noi sa mearga.
Si dupa 4 de cand am plecat amandoi din acea garsoniera, astazi el e din nou acolo, iar eu sunt un etaj mai sus, “noi” nu mai existam, dar eu si el ne intalnim cand si cand intamplator la usa de la intrare cautand cheile sau prefacandu-ne ca ne grabim inspre nimic. nicio vorba. si ce-ar mai fi de spus? ce s-ar putea spune acum?
si ca-si parcheaza uneori masina sub geamul meu de la bucatarie, iar eu cand merg sa-mi cumpar revista de la chiosc ma uit pe furis spre balconul lui cu jaluzele albastre. ale noastre erau galbene…
l-am vazut, o singura data cu ea, cea de dupa mine. eram in balconul garsonierei mele si i-am vazut coborand din masina. isi cumparasera pepene verde.zambeau. asa am aflat si eu ca s-a intors el acolo. imaginati-va tortura. eu un etaj mai sus, el “totul” meu mai jos, in garsoniera in care ne-am trait noi studentia si poate singura iubire. locuieste singur. nu s-a mutat cu el, fata de dupa. cel putin nu inca. atunci tortura va atinge alt nivel.
amandoi am plecat de acolo cu gandul de a nu ne mai intoarce vreodata, renuntand la noi. eu spre bucuresti, el spre valcea. ironia e ca ne-am intors amandoi, in acelasi oras, in acelasi bloc, dupa atata timp, fara sa stim unul de celalalt.
asta da test de supravietuire pentru mine. nu am refugiu. nu am cale de intoarcere. iubirile moarte au nevoie si de spatiu nu doar de timp ca sa nu mai doara. mult spatiu.
Anda te imbratisez cu cele mai frumoase ganduri si te tin de mana,sper sa simti!Nu vreau sa spun mai mult..vreau sa te tin de mana si atat!
Am citit fiecare mesaj de mai multe ori si m-am gandit cum sa raspund fiecaruia in parte, dar nu stiu foarte bine cum s-o fac, uneori cuvintele asteapta. Asa cum nici nu banuiam ca, la ceea ce am scris dupa indelunga cumpanire si framantare, voi primi atatea raspunsuri. Nu mai conteaza daca intalnirea s-a petrecut exact asa sau nu. Starea mea a fost cea descrisa prin povestea de fata. Si, uneori, cand nu reusesc sa uit, inca mai e.
Va multumesc pentru mesajele de aici si de pe facebook, pentru curajul de a-mi scrie povestile voastre pe care altfel nu le-as fi banuit si imi pare rau pentru fiecare dintre ele. E ceva in neregula cu lumea asta de poate cuprinde atata durere.
Si totusi Anda, am reusi sa facem cateva scurt metraje de exceptie.
Cumpariluzii
Am citit de mai multe ori ce ai scris si tot ce pot sa-ti spun este atat: trece. Am avut si eu experiente similare. Cand primul meu prieten m-a parasit pentru alta m-am tot intrebat cu amaraciune ce are fata aceea si n-am eu…n-am gasit nici pana azi niciun raspuns. Dar m-am vindecat de iubirea ce-o aveam pentru el. In timp. O data cu trecerea anilor, am invatat sa stiu exact de ce m-am despartit de cineva, asa ca intalnirea intamplatoare sau afisarea ostentativa cu altcineva ma lasau rece sau cel mult erau o sursa de amuzament. Intotdeauna m-au amuzat enormitatile spuse pentru a ma impresiona sau comportamentele prefacute menite a-mi starni invidia. Si, nu pot sa spun ca nu ma bucuram ca gagica de la brat era exact pe masura individului de care reusisem sa ma descotorosesc la timp…foarte urat din partea mea
Am mai trait o experienta in care am simtit ca l-am intalnit pe omul acela prea tarziu. Isi facuse deja alegerea. A trebuit sa accept situaitia asa cum era, fara sa pot face nimic.
Atunci simteam ca dureros de adevarate versurile lui Alanis Morissette ” I`m meeting the man of my dreams/ And I`m meeting his beautiful wife…” In sfarsit, a trecut si asta. Pot sa te mai rog sa nu-ti pierzi speranta. Pana la urma il vei gasi pe cel pe care-l cauti.
Si-acum, nu vreau sa rasucesc cutitul in rana, dar mi se pare ca se potriveste :
http://youtu.be/j-fWDrZSiZs
Si mie mi s-a intamplat… eram pe strada bine-mersi de mana cu o tipa, cand.. intr-o statie oarecare, fara sa acord atentie frunzelor tomnatice care zburau haotic in jurul meu, usile tramvaiului pe langa care treceam nepasator s-au inchis si instantaneu am simtit privirea aia concreta care-mi ranea ceafa…M-am intors si era ea, fosta… cu lacrimile brazdandu-i obrajii fini..si diafani…si niciodata ochii ei albastri parca n-au fost atat de frumosi si tristi… N-am spus nimic, am ridicat din umeri, m-am intors si am plecat mai departe… Dupa un an de zile, a venit randul celeilalte… eram pe trotuare opuse…si traiesti secunda aia cretina cand simti durerea cuiva…cand acel cineva isi da seama ca tot ce-a fost frumos s-a terminat…fara tandrete si fara strangere de inima, doar trist si anost… Ca sa nu mai vorbesc ca prima, dar nu cea dintai…cea cu ochii albastri fusese si ea, fireste, beneficiara unui moment similar… de data asta mergeam de mana – ea tantosa, eu umil – cand fix pe acelasi trotuar nenorocit…adica din toate strazile si toate trotuarele lumii…a trebuit sa treaca pe acolo fata cu privirea blanda si cuminte de caprioara ranita…Nici acum nu i-am uitat privirea… Asadar, doamnele mele, se pare ca dragostea e ciclica…ne redescoperim etern pe aceeasi evolventa, la coordonate diferite in axa timp… Ca intr-un spirala macabra si convoluta! Si ca sa inchei fara deznodamant, precum Anda Docea… “nu mai conteaza daca intalnirile s-au petrecut exact sau nu”..de fapt nici nu stiu daca merita punctat ca ele se vor fi petrecut in realitate sau nu, sau in acelasi timp sau spatiu…fara sa vrem, toate intalnirile din lume ne raman cu gust amar… si descoperim ca suntem, sau folosind mai exact persoana dpdv gramatical, ramaneti in anale prin modul vostru de a rasuci simturi si trairi, trairi si simturi si senzatii, sentimente si iarasi simturi, trairi, senzatii, sentimente etc… care au avut loc (sau mai exact nu, ca-n cazul Andei), in loc sa treceti mai departe automotivandu-va ca atata timp cat exista clipe netraite, nu veti regreta nimic din ce-a fost…
Aseara am citit postul tau si azi am ascultat melodia asta:
http://www.youtube.com/watch?v=1FUnPR0CMAs&feature=player_embedded#at=149
How weird is that? Nicio intalnire, fie ea si de gradul “doua’” nu este usor de suportat. Mai ales cand el iti zambeste complice si ea se agata de el ca o liana. Sincer, dincolo de zambetul inghetat si stomacul care se revolta in liniste, nu am simtit decat o mila nesfarsita pentru ea.
PS Mi-era un dor de cuvintele tale… de numa numa.
Aura, cred ca “Life for Rent” mi se potriveste cel mai bine din piesele lui Dido acum… Nu stiu daca intr-devar caut pe cineva, cu toate astea uneori mi se pare ca l-am gasit. Exista “prea tarziu” in tare multe forme. Viata fuge, dar eu n-o simt pentru ca nu ma schimb, cred. Psihologic vorbind.
Dante, si eu ma intreb de ce rasucesc la nesfarsit simturi, trairi si senzatii din trecut. O fi un hobby
sau asa sunt eu construita. Tot ce stiu cu siguranta e ca, daca un gand ma framanta mult timp, trebuie sa-l scriu intr-o poveste mai mult sau mai putin reala, pentru ca nu am vreme, bani si energie pentru vizitat psihologi. Asa ca fac auto-terapie cum ma pricep mai bine.
Georgi, sper sa nu te alung cu cuvinte triste…Mila pentru ea? Si daca ea e fericita?…
Anda, scumpa si draga mea, stii ce fac eu (ce am facut in ultimul timp) in situatii de acest gen? Citesc bloguri. Citesc carti. Le combin cu muzica si ma ridic. Sunt la randul meu intr-o situatie aiurea combinata cu o alta si mai aiurea. Incerc sa le reduc la tacere pentru ca vorbind despre ele simt cum ma afund incet intre nisipuri miscatoare…dar fac ce stiu cel mai bine, imi caut alinare cumva, undeva. Si uneori gasesc, alteori nu. Stiu doar ca la capatul tunelului e soare si cer senin. Asa e mereu. Nu ai unde in alta parte sa ajungi…
Mila pentru ea? Ce sens are? Si ce sens are gandul asta: ea?
O imbratisare mare pentru tine!
Bear hug, cum imi spune un prieten…
Sa ma alungi cu cuvinte triste? Niciodata
. Adica nu m-ai putea face sa nu mai revin, chiar si mai rar, sa iti mangai cu privirea cuvintele. Fie ele si triste.
Si mila, da, pentru ca era evidenta disperarea de a arata ca acel barbat e numai al ei. Cand eu stiam ca nu e asa. Pentru ca am fost in locul ei si ce a mai durut trezirea la realitate. Si fericita probabil ca e, doar se spune ca ce nu stii nu te afecteaza. Ca doar suntem toti orbi cand iubim si nu mai vedem nimic in jur.
Georgiana, mare dreptate ai: “suntem toti orbi cand iubim si nu mai vedem nimic in jur”
M-am gandit mai bine la ce-ai scris si am ajuns la concluzia ca totusi prefer sa cred ca exista un singur “prea tarziu”. Restul ar fi “n-a fost sa fie”. Cred ca e mai bine asa, pentru psihicul meu. Sau oi fi inca sub influenta filmului “Scrisori pentru Julieta” pe care l-am vazut recent?
Nu stiu sigur 
da, cred ca e important sa mentii contactul cu tine insati, sa ai sentimentul acela de identitate (matematic vorbind 
), adica exact ce ziceai, sentimentul ca nu te-ai schimbat, ca esti aceeasi. Din experienta pot sa spun ca schimbarile sunt atat de subtile,incat in cazul meu nu le-am sesizat. Mi s-a parut ciudat, iar apoi m-am si necajit putin, cand lucruri familiare odata mi-erau straine si nu stiam de ce. Abia atunci am descoperit ca ma schimbasem, desi in interior ma simteam tot eu. Nu pot decat sa sper ca a fost o evolutie 
Psihologic vorbind
Anda,o sa vina o zi in care o sa vorbim despre iubirea implinita..curata ,care nu ne-a dezamagit niciodata! trebuie sa crezi asta..ca asa va fi..ca intr-o zi asa vom trai!Te tin de mana si-ti sunt alaturi in clipele astea…si-ti dau din puterea mea de a visa..de-a spera!Intr-o zi o sa fim fericite..ai sa vezi..trebuie sa crezi asta!
Asta cu “ce nu stii nu te afecteaza” e o zicala tare grea, Georgi. Banuielile nu stiu cum ar putea fi reprimate, cand dau navala. Dupa care ai nevoie de dovezi si, uite-asa, afli lucruri…care te fac sa nu mai fii orb…
Andres, combinatiile de situatii aiuritoare imi sunt familiare…Am eu o vorba, apropo de un film al lui Woody Allen: whatever works…ca sa mergi inainte…da, ai dreptate. Bear hug si poate ne gasim ceva timp liber comun in the near future.
Aura, asa o fi schimbarile astea care nu constau in chestii vizibile, masurabile…Si eu sper in evolutie si in invatarea din greseli, chiar daca uneori simt ca as juca in Ziua Cartitei.
Emily, sincer, acum visez numai la rochii pictate, pentru povesti perfecte
Stii tu de ce…
Anda promit sa-ti pictez o rochie speciala pentru povestea de dragoste care va veni in curand…o sa vezi…trebuie sa crezi!
Anda, ai scris tare frumos. Ti-am citit randurile, am citit si comentariile si da, ma intreb si eu retoric, cum mai poate Pamantul asta sa cuprinda atata durere.
Cred ca astfel de intalniri sunt aproape imposibil de evitat. Si vorbind doar in numele meu, stiu ca mai mult decat sa fiu nostalgica, altceva nu as simti. Si nici asta pentru mult timp. Dar desigur, am avantajul acelui spatiu de care vorbea Ama, chiar e absolut necesar, doar timpul nu e suficient, e nevoie de o delimitare clara. Intr-o situatie concreta chir nu stiu cum as reactiona, oare m-as muta de acolo ? , habar n-am.
Uite, ca sa glumesc putin, ” data viitoare ” cu tot cu ridurile mele ce-mi dau un aer chic ( asa vreau eu sa le privesc azi, maine nu stiu ), o sa am grija sa-mi gasesc un iubit ce locuieste foooarte departe de mine, asta ca in caz de nu va merge, sa nu risc o intalnire in doua si sa ma vindec repede si fara urme.
Aura, personal cred ca e vorba de evolutie
Si totusi, cum e iubirea aia curata de care se vorbeste atat? Ca mie iubirea mi se pare in multe feluri, da’ numai curata nu. E un amestec ciudat de sentimente contradictorii, dezamagiri, furii, elan sufletesc si multe alte lucruri. Suntem oameni si oamenii asta fac, iubesc si ranesc, protejeaza si dezamagesc. Mai crede cineva ca suntem in Alba ca zapada la 30+?
Ca sa raspund la subiect: nu m-am intalnit niciodata cu o “a doua”. Uneori aflam ca exista cineva dupa mine (normal, totusi), dar nu parea sa fie o mare iubire; de altfel, nu-mi mai pasa, putea deci sa fie chiar si o mare iubire. Despre un altul de care mi-a pasat un pic mai mult mi-am tot imaginat cum ar fi fost sa ma fi intalnit cu el pe strada si el sa fie la brat cu alta, chiar imi doream sa se intample asa, mi-ar fi trecut mai iute ca dupa un accident care te readuce la viata. Nu s-a intamplat, iar daca s-ar intampla acum n-as mai simti nimic. Nu, un triunghi post-amoros e prea obositor pt mine, mi-e de ajuns ca sunt ei suciti si dificili ca sa am o relatie si cu o ea necunoscuta…
Primesc hugul cu si mai bear hug
Si da, ne vom vedea la o cafea/ceai/suc/apa plata cu siguranta.
Noapte frumoasa si linistita!
:*
Lotus, credeam ca m-ai uitat
Si eu te citesc mereu. In privinta situatiilor stanjenitoare care nu pot fi evitate, eu sunt atat de sadica incat mi le imaginez in detaliu pe toate, sperand ca in acest mod voi putea fi “pregatita”, ca nu ma vor soca atat de tare incat sa nu stiu cum sa reactionez. Indiferent cat de buna actrita as fi, niciodata nu pot anticipa asa cum trebuie durerea.
Cred ca varsta marilor iubiri s-a dus, Anca. Ramane, nu putin noroc, cea a marilor prietenii. Care, pentru ca ne tulbura mai putin si ne umplu sufletul cu mai multe, trec in mod gresit drept iubiri. Dar nu sunt, pentru ca nu se mai poate. Resursele sufletesti sunt limitate, neregenerabile. Daca nu esti un pic atent…
Emily, nu exista leac mai bun decat o rochie frumoasa, unicat
Anda, nu am cum sa te uit, e imposibil asta
. Si in momentul acela mi s-a facut rusine de mine.
…
A, si eu ma pricep sa-mi imaginez tot felul de scenarii dar evident, in momentul X ma trezesc ca nu anticipasem te miri ce aspect. Stii care a fost cireasa de pe tort din punctul asta de vedere ? Momentul in care am constatat ca ea – fosta, e un om absolut normal si cu bun simt. Nu era deloc scorpia si nici urata si nici proasta planetei, asa cum o desenasem eu, plina de generozitate, in mintea mea
…
Da una peste alta, cred in iubire, indiferent de forma ei de manifestare, desigur nu ca in Alba ca Zapada, dar na
Marile prietenii sunt de fapt tot niste iubiri.
Anda, lasa in urma ploaia grea si paseste usoara, cu pletele fluturand pe poteca Primaverii. Nu te-a meritat! Mult timp va trece pana te vei convinge de asta. Calatoria ta nu s-a terminat. Din celalalt capat al drumului a pornit deja cineva spre tine. Ceea ce nu stim e punctul in care va avea loc intalnirea
Fetelor, este si o carte… Prietenii mei, iubirile mele – Marc Levy. Nu am citit-o inca, insa titlul imi da multe de inteles. Iubirea este, a fost si va fi mereu, indiferent de varsta. Va fi diferita, dar nu va disparea… nu se va stinge. Marile pasiuni apar cand te astepti mai putin si in cele mai ciudate situatii. Le vom spune “iubire neimpartasita”, “iubire interzisa”, “iubire fara sfarsit”, “iubire pentru un el, pentru o ea”, “iubire… cum vreti voi”, dar exista intr-o forma sau alta!
Ne incapatanam sa o dorim mare si a noastra acum. Ei bine, am invatat ca ea nu vine “acum”, vine doar in secunda doi, atunci cand incetam sa o mai cerem… sau poate asa mi se intampla mie.
Ooofffff!
Ne gasim mereu, nu-i asa, Lotusule? Si ma bucur
cred ca avem resurse nelimitate pentru iubire. mi-am intalnit dragostea vietii cand bateam binisor catre treizeci de primaveri si, in ciuda distantei marisoare dintre localitatile de bastina, am facut tot posibilul sa ajungem si sa ramanem impreuna. Asa a ramas, acum avem un copil si niste anisori de casnicie. S-a intamplat cand a trebuit sa se intample, nici mai devreme, nici mai tarziu. Si eu mi-am inchipuit ca o sa avem o dragoste mai matura, sa zicem, asta pana cand, in momentul despartirii,boceam in gara ca o adolescenta de cincisprezece ani si-apoi adormeam cu telefonul la ureche, pana am reusit sa ajungem in sfarsit impreuna…vreau sa ajung la saizeci de ani tot zambind bucuroasa cand vine acasa si cuibarindu-ma in bratele lui ca sa pot adormi.
Permite-mi sa te contrazic, Anda liebechen
Aura, pai daca ne plac aceeasi oameni, cum sa nu ne intalnim ?
Ce frumoasa e povestea ta de viata
Eh, nu e totul numai trandafiri…intr-adevar, mi-a dat Dumnezeu un barbat care ma iubeste si un copil frumos si sanatos, in schimb fiecare din parintii nostri este bolnav, intr-o forma mai mult sau mai putin grava…momentan sunt toti in picioare, insa situatia lor poate degenera oricand…si uite-asa stam cu sabia lui Damocles deasupra capului…ma lupt cu mine sa accept situatia, oricare ar fi…imi repet de sute de ori ca am un copil de crescut si ca trebuie sa fiu tare pentru el.
Blanca, tare ma bucur ca ai revenit. Sa speram ca mai stiu sa ajung pana la jumatatea drumului…
Andres, de acord cu tine. Exista nenumarate feluri de iubire, unele incomparabile. Ca varstele
Aura, iti spun un secret: de o vreme, nu stiu de ce, inclin sa cred ca varsta marilor nebunii din iubire nu a trecut inca
E doar un feeling, deocamdata. O fi si primavara-vara de vina 
Aura draga, nu stiu din experienta proprie, dar intuiesc ca nu-i deloc usor sa traiesti cu acea sabie deasupra capului.
Eu te imbratisez, stiu ca esti puternica si asta chiar nu e o vorba de complezenta spusa.
Sa stii ca e adevarat, draga Anda. Insa toate la timpul lor…
Multumesc mult, Lotus drag.