Ordinary people
Posted by Anda on May 23, 2011 in Vise despre viaţă | 37 comments
Încă dinainte să sosească aveam un chef de ceartă teribil. Pentru că trecusem de prea multe ori prin asta. Şi nu suport situaţiile care se repetă pentru că oamenii nu învaţă nimic din ele. Într-un final, a sunat la uşă. Privire în jos, umeri căzuţi, degete nervoase şi rimelul care se scursese şi o făcea să semene cu un urs Panda. Şi-a trântit pantofii cu toc pe pardoseala din hol, haina, geanta, a intrat în cameră şi s-a căţărat direct în pat. (În patul nostru, doar că lui M. îi dădusem liber în seara asta. Să bea cu băieţii, să doarmă la mă-sa sau unde o şti. Nu era primul episod de acest gen, deşi, aşa cum mi-a spus-o printre dinţi, e printre ultimele. O să-i treacă.)
Ştiam deja ce va urma. O să-mi spună că am avut dreptate şi că trebuia să mă asculte. Să nu-i fie teamă să ceară lucruri, să nu creadă că oamenii se schimbă dacă nu vor asta, să nu mai închidă ochii crezând că doar i se pare. Să nu mai iubească o poveste aiurea mai mult decât pe ea însăşi. După care o să-mi vorbească despre el, nenorocitul fără inimă, uite cum a putut să se poarte după cât am aşteptat şi am înghiţit, exact ca ăia dinainte, sunt toţi la fel, dar eu n-o să mai accept etc. Şi o sa-mi fluture demonstrativ celularul cu 3-4 apeluri pierdute. Vezi, nu-i mai răspund dobitocului, să-şi găsească altă proastă…
Acum mă uit la ea cum doarme cu telefonul în mână, bosumflată şi ghemuită ca un copil. O cunosc de peste 20 de ani. Lumea zice că semănăm, deşi ea e mai înaltă şi mai puţin blondă. Ne-am certat o singură dată, în clasa a XII-a, când n-a venit la majoratul meu. Avea o pasă proastă, era indecisă în privinţa facultăţii, nu era în apele ei, mă-nţelegi, nu, n-am chef de nici o petrecere. Întotdeauna era vorba de problemele ei, neliniştile ei, oamenii care o dezamăgeau şi tâmpeniile pe care le făcea (n-o să înţeleg niciodată cum o persoană raţională putea fi atât de naivă în privinţa bărbaţilor). Uneori, în discuţiile noastre nesfârşite de la ore mici (toţi iubiţii mei până la M. au urât-o. M. zice că mă ia aşa, cu toate, inclusiv cu ea. O numeşte “victima din iubire”, iar ea îi spune lui “agariciul ăla al tău”), nu mă întreba nimic despre mine. Erau doar istoriile ei, scenariile ei bolnave, repetate iar şi iar, până ajungea să mă doară inima la propriu şi să nu mai dorm. Şi atunci îmi aminteam de noi, aşa cum eram, de ziua în care eu am decis să nu mai zugrăvesc în cameră, iar ea a venit cu un braţ de postere cu Guns pe care ne-am apucat să le prindem cu pioneze, iar la cel mai mare, unul cu Axel singur, a înghiţit vreo două din cele pe care le ţinea în gură. Zicea că, dacă moare, măcar o să fie cu imaginea lui Axel Rose pe retină. În ziua când împlinea 15 ani eram cu cortul pe undeva prin Bihor şi am decis că e oportun să tragem prima noastră ţigară. De ea nu s-a prins viciul, de mine însă da, chiar prea tare. Motiv să mă exileze mereu pe balcon şi să-mi înjure paiele. Pe la vreo 20 de ani rupeam Costineştiul, se supăra pe mine că eu mă cuplam mereu repede, în timp ce ea visa la nu ştiu ce vedetă, o poveste extraordinară, nu aşa, oricine. Aşa că nu se alegea cu nimic.
Am crezut mereu că, dincolo de izbucnirile de egoism şi de victimizarea absurdă pentru un om căruia nu-i lipseşte nimic, ascunde ceva bun. Nu cunosc pe nimeni care să facă haz de necaz într-un asemenea fel, nici care să se autoironizeze până râzi cu lacrimi. Nici care să scrie un gen mesaje, la diverse ocazii, menit să-i şteargă toate păcatele.
N-am apucat să-i spun că sunt însărcinată. Cumva, în ultimele luni, n-a venit vorba. Ştiu exact cum va reacţiona. După un Jesus, copii! va urma un pe de altă parte, dacă asta îţi doreşti tu de la viaţă… Şi la “asta” îşi va înălţa palmele în sus şi nasul în vânt, iar mie îmi vor veni nişte vorbe grele, care se vor opri fix pe vârful limbii. Apoi va începe discuţia despre cum eu n-o să mai am timp de ea deloc, că aşa sunt toate mămicile, şi despre cum ea urăşte nunţile, aniversările şi botezurile şi, să nu mă supăr, dar viaţa ei este deja destul de complicată, singurătatea mult prea apăsătoare ca să ia parte la astfel de manifestări, apoi va pasa eternul ştii că eu mereu am fost cam nebună, dar ţin la tine, la fericirea ta, dacă pot să fac ceva, oricând… Da, poţi să începi de pe acum să renunţi la a încerca să sădeşti sentimente acolo unde nu sunt. Nu eşti chiar atât de grozavă.
Iar pentru mâine, ştiu la ce să mă aştept. Se va uita prin colţuri şi va afişa un zâmbet uşor ştrengar. Îmi va spune că eu sunt foarte norocoasă că l-am găsit pe M., care mă iubeşte, dar că, în cazul ei, dragostea a avut mereu sens unic, aşa i-a fost norocul. Că nu se poate gândi la o familie, de fapt, nici măcar nu ar putea să tolereze (ce cuvânt!) prea mult pe cineva prin preajmă, e prea târziu, nu mai vrea decât să călătorească şi să scrie poveşti aproape adevărate despre iubiri aproape întâmplate. Aşa că o să pretindă că nimic nu s-a petrecut, poate sufletul încetează să mai doară dacă îl ignori şi atunci foarte bine poţi spune că nu-l mai ai deloc. Eu voi deschide gura să rostesc ceva, ei o să-i dea lacrimile, o să mă prindă strâns de braţ şi o să-mi spună, cu ochii înfipţi în ai mei: Nu înţelegi? Încerc să mă agăţ de viaţă…
Înţeleg. Încercăm cu toţii. Eu nu mai pot să mă gândesc acum la călătoriile nefăcute sau la iubirile neconsumate. Nici nu mai ştiu când am scris ultima poezie. Cu M., am în sfârşit sentimentul de “acasă”. De asta mă agăţ eu. De linişte. Şi, pentru că aproape 4 luni am fost o gravidă mai mult decât exemplară şi la fel voi fi de acum încolo, pentru că mă pricep atât de bine să adun grijile altora şi văd că mai fac faţă încă, fix în momentul asta îmi voi aprinde o nenorocită de ţigară pe care o voi fuma cu voluptate, inhalând adânc, până la ultimul fum.
-Te gândeşti să fumezi cumva?! -Nu…
37 Comments
Leave a Comment
Anda, felicitari pentru bebelus!!!
Anda!…
Nu pot sa spun decat atat: Anda, Anda, Anda…
Azi e cea mai frumoasa zi a mea, pe blogurile Tango…
E doar o poveste cu elemente de real scrisa la ore mici. Nu vreau sa induc in eroare, imi pare rau…
Tot cea mai frumoasa zi ramane.
Pentru ca Lotusull a citit prima, apoi mi-a spus si mie, intr-un suflet, pentru ca eu am simtit o bucurie atat de mare cand am citit …”Cu M., am în sfârşit sentimentul de “acasă” (sper ca asta sa fie elementul de real, de care pomeneai), incat lumea aia rece, ostila in care am ajuns sa traim de-o vreme incoace s-a dizolvat si n-au mai ramas decat prieteni in jurul meu. Oameni ca mine. Ordinary people.
Felicitari!
ce frumos… atatea persoane dragi ale mele sunt insarcinate.. cred ca am ajuns la varsta la care prietenele mele raman insarcinate.. anul trecut toate se casatoreau:) totul se intampla atat de repede iar eu ma simt atat de tanara si de nepregatita..
felicitari! o sarcina usoara si un copil sanatos si frumos iti doresc!
Anda, sa nu spui ca nu esti insarcinata!!!
Macar promite-ne ca n-ai sa mai aprinzi vreo tigara…
Anda, sa stii, ca la prima citire, am zis un wow mare
Acuma dincolo de real si fictiune, raman trairile tale. Frumoase si tare omenesti, asa cum stiam eu dintotdeauna ca sunt ele.
Revin, bine ?
E doar o poveste, credeam ca e destul de clar
Nu scriu intotdeauna despre mine, sau poate ca da, si textul de fata e despre mine, dar dintr-un alt unghi. Promit ca daca voi avea vreo relatie sau vreun copil sa fac un anunt oficial, fara ascunzisuri, pe blog, facebook si oriunde se mai poate 
Pana atunci, va mai astept cu alte povesti, chiar daca mi-am pierdut credibilitatea 
Felicitari Anda,multe de tot!Renunta insa la pipe,de dragul puiului de om.Se poate,ti-o spune un cunoscator.Acum nu as mai putea co ncepe sa aprind o tigara.
Anda, iti dai seama cat de veridic ai scris ? Se pare ca nu sunt singura ce am crezut ca adapostesti un pui de om in tine
Apai tu sa fi sanatoasa. Iar cand va fi sa fie, nu trebuie sa pui nici un anunt sau daca simti nevoia, pune afis mare, na, vezi tu la momentul respectiv
Ei, this is it, Anda!
Daca nu vrei sa-ti pierzi credibilitatea… 
Acum n-ai ce face, trebuie sa te apuci de treaba!
Ti-am citit textul de dimineata si am vrut sa vad reactia celorlalti
Pe mine nu m-ai dus… : ) Nu e posibil sa treci asa usor de la cautarea perechii la fericire cvasi-conjugala cu bombanelile de rigoare+copil… mai degraba te vedeam in ipostaza cealalta, no offense!
Nici nu sunt prea convinsa ca fumezi…:)
Deci pe cand botezul, pana la urma? Si te rog frumos sa nu mai fumezi, da?
Aaa, felicitari pentru gemeni!!
Interesanta abordare,mi-a placut realul din poveste.Te joci cum vrei tu cu condeiul.Te pricepi,clar.La povesti.
Din cand in cand, sucesti “condeiul” pomenit mai sus la 180% si intri in pielea celuilalt personaj: am avut senzatia, citind, ca sunt in If I Were a Boy, senzatie si mai puternica incepand cu “nu mai vrea decât să călătorească şi să scrie poveşti aproape adevărate despre iubiri aproape întâmplate…”
Da ,si eu sunt de acord ca de-acuma trebuie sa treci la fapte.O seara excelenta!
Si poza si povestea – sunt foarte frumoase! Poza ar putea fi reala, descrierea se potriveste…
Prietena mea din Paris mi-a spus ca mi-am obisnuit cititorii cu postari destul de personale, de asta si textul de fata pare extrem de veridic. Si, da, unele au fost reale de la cap la coada, dar nu voi mentiona acum care dintre ele. Prietenia dintre cele doua fete chiar mai exista, asta e important. In rest, mi se pare un joc frumos si personal sa scriu la persoana intai, ideile curg mai bine. Inca o data, nu am vrut sa atrag atentia sau sa “pacalesc” pe nimeni. Sa trec si la fapte, bine spus…Pot sa las pe maine?
Cumva sfarsim prin a crede ca toate povestile sunt ale autorului sau macar ne recunoastem pe noi printre randuri. Intr-un fel sau altul, le asociem cuiva real, ceea ce nu e neaparat gresit. Anda, poate ti-au cobit fetele
Am zambit vazand cum se entuziasmeaza fetele pe aici! Sa fac pe sfatoasa si sa spun ca…m-am gandit eu ca citind toate postarile tale, n-ai putea sa “ascunzi” macar de cuvinte, atatea luni, minunea din pantec si dragostea din suflet?!
Ai scris superb si se pare ca toata lumea asteapta sa devina …realitate!
O zi minunata!
Iti doresc un maine asa cum il vrei tu…
Normal ca i-am cobit,si sigur exista acolo un mecanism nevazut ,care imbie spre concretizare….Cu toate aste,atitudinea stim noi a carei fete,aceea care doar ea trebuie ascultata,doar ea are probleme,doar ea,si niciodata nu prezinta disponibilitate pentru a asculta si pe celalalt,mi se pare ca seamana putintel cu aceea a unui vampir emotional.Vom acorda toate bulinele rosii celeilalte fete.
Nu pot decat sa zambesc strengareste
Cumpariluzii
Tot e bine daca M exista. Dar e prea casnica scena ca sa fii tu.
Si totusi, am fost de atatea ori in viata eu cu nelinistile mele si dar si eu cu “agariciul ala”.
Esti sigura ca n-am baut Costinestiul?
Ai scris… ufff! prea frumos. Ai un talent deosebit de a aseza cuvintele astfel incat sa te prinda ca o panza de paianjen. Superb. Poate ca intr-o zi…
Ooh, what a deception, eu deja ma gandeam la rochite roz si costumase bleu…
Puteam sa jur ca povestesti o intamplare din viata ta. 
In cazul asta, felicitari pentru text, ca suna foarte-foarte veridic.
Da, MR, poate pentru ca, indiferent de persoana la care sunt spuse, ascund multa realitate. Toate se nasc dintr-o apasare sau o incurcare cumva, ar fi absurd sa spun ca insir minciuni…
Blue, nu am condei prea bun la fericire, cred ca ma “ocupa” prea tare si vine prea rar…
Adrianagianinna, si eu ii acord toate bulinele rosii celeilalte fete
Ma invata sa fiu o prietena mai buna de peste 20 de ani 
Iti multumesc pentru gandul tau!
Anemari, a existat la un moment dat un M asociat cu un sentiment puternic de “acasa”. Si diversi agarici, pe parcurs
Victoria, Marilena, Lotus, Aura, Je, Dorulet, Anomis, Flavia, Andra, Camellia, Andres, ma bucur tare mult ca cititi, ca scrieti, ca sunteti. Cumpariluzii, e o reactie buna
Anda,
Si apoi am zambit, vazand ca primesti felicitari pentru un bebe pe care sigur ca nu-l ai si te disculpi asa, suav, cum iti e felul.
Si mie mi-a placut povestea ta, si am ghicit, citind-o, ca naratiunea la persoana I era mai mult un pretext. O impletire de fictional si real… Instinct de filolog, ce vrei
Eu stiu ca povestile bune ( si cartile bune) isi trag seva din realitate, dar uneori e nevoie ca noi sa intervenim sa completam realitatea cu ceea ce n-o sa aiba niciodata, cu niste aripi de vis, cu putin praf de stele. Uite, se spune ca viata reprezinta si proiectia gandurilor si a emotiilor care ne populeaza mintea si, in felul acesta anticipativ, si visand in scris si facand pasi concreti, facem o invitatie viitorului.
Cu drag,
Cezara
Draga Anda, spre regretul meu te-am descoperit doar de curand. Imi place tare mult cum scrii, imi place delicatetea si gingasia cu care spui lucruri care in adevarul lor sunt atat de profunde!
Cat despre ceeea ce ai scris acum … cred ca este vorba despre o prietenie cu sens unic, iar pentru tine…iti doresc sa vina un moment al tau cum si atunci cand ti-l doresti!
Te astept cat mai des aici, pe blog!
O zi frumoasa!
PS: Si eu am ascultat Guns n’ Roses incepand cu 13-14 ani, si eu aveam postere cu Axl si Slash ( cum sa nu-ti placa Axl ?!) la mine in camera. Apoi am descoperit rockul alternativ o data cu Nirvana, si muzica veche, si pasiunea a fost si mai trainica.
Cred ca stiu si acum pe de rost versurile baladelor, daca ma concetrez un pic…Oh, adolescenta nebuna…
Sau dam trecutului praful de stele pe care nu l-a avut niciodata, Cezara…eu cred ca fiecare are propria lui versiune a faptelor, filtrata prin structura sa sufleteasca, mentala…la un moment dat nici nu mai stim si, de altfel, nici nu mai e atat de important cum a fost, mai mult cum am fi dorit sa fie…ramanem cu niste senzatii si cu franturi…Da, si Nirvana a fost o mare iubire. Piesa mea preferata este “About a girl”. Iar versurile…vin de la sine
Intotdeauna simt o mare emotie cand ma citeste cineva pentru prima data. Iti multumesc pentru ganduri, Mihaela, sper sa revii aici cu drag!
Anda, de acord cu ” de altfel, nici nu mai e atat de important cum a fost, mai mult cum am fi dorit sa fie…ramanem cu niste senzatii si cu franturi”. Si ce pacat de iubirile noastre frumoase si fragile pe care le-am tinut la piept ca intr-un incubator, sperand ca, in ciuda evidentelor, se vor intrema si vor supravietui la nesfarsit…”.
Ca sa inchei pe o nota vesela, asta-mi aduce aminte de o poanta: Cand e vorba de dragoste, femeile nu uita niciodata barbatii pe care I-AR FI PUTUT putut avea, barbatii – femeile pe care nu le-au putut avea.”
You got me too!:)
Oricum, frumoasa povestea si sugestiva poza!
Eu nu uit nimic de acest gen, desi in ultima vreme fac (mari) eforturi de “curatenie cerebrala”
Cricri, de multe ori povestea o spune poza
Iti multumesc!
si eu am avut cateva emotii Anda… deja 4 luni ma gandeam…?
e adevarat ca doar autorul stie unde este samburele de adevar, dar in sinea mea am crezut ca daca ar fi fost total adevarata postarea de mai sus esenta povestii ar fi fost alta.
eu consider ca prieteniile adevarate, pe viata sunt foarte rare, si din pacate pentru femei mai ales. intotdeauna am invidiat barbatii pentru ca se sustin parca mai mult unul pe celalalt, isi iau mai in serios rolul de prieten, au cuvant mai simplu spus…
cred ca si o prietena singura cat si una cu bebelus pot lua rol de “victima” a unei conjuncturi. pana la urma sunt lucruri care nu depind de noi, dar eu cred ca anumite lipsuri din viata fiecarei persoane fac sa apara mici invidii si gelozii…si de asemenea cu cat suntem mai atenti la ce ne lipseste cu atat uitam sa fim fericiti cu ceea ce avem…nu putem avea totul in acelasi timp, dar totusi avem atat de multe…
Asa este, Ramona, parca daca am pune pe hartie tot ce am reusit sa realizam, in viata, tot ce avem, toate lucrurile care ne bucura, “ar trebui” sa fim fericiti. Nu stiu cum se face ca lipsurile atarna mai mult, mai greu…cred ca e o problema de sanatate sufleteasca…
Prieteniile de durata sunt foarte rare din multe motive omenesti