Femeia-budincă
Dacă aş fi un desert, ce fel de desert aş fi?…E o întrebare dintr-un film văzut de mine în adolescenţa timpurie, care mi-a atras uşor atenţia. Bărbatul interogat astfel a comparat, aproape imediat, femeia cu care împărţea aşternuturile cu un tort de ciocolată delicios. Dar soţia ta? Ea ce ar putea fi?, a continuat dialogul. Soţia mea ar putea fi…cel mult un fel de budincă, a sunat răspunsul.
Imaginaţia mea de copil pofticios a fost puternic stârnită de perspectiva ciocolatei şi profund dezamăgită fie şi numai de ideea de a primi o budincă în schimb. Şi credeam, speram, nu mă concepeam altfel decât ca fiind o felie savuroasă de tort în toate poveştile care aveau să vină înspre mine. Cum Dumnezeu aş fi putut eu vreodată să devin femeia-budincă?!
Au trecut vreo două decenii, dar comparaţia asta stupidă nu mi-a ieşit nicicum din minte. În timp am ajuns să consider budinca un soi de desert constant ca savoare sau consistenţă, incapabilă să ofere surprize deosebite, chiar dacă poate lua arome diverse la ocazii festive. Care potoleşte cheful de dulce, foamea sau pofta într-un mod cât se poate de decent.
Marii amatori de dulciuri, cei pentru care diversitatea e muuult mai importantă decât calitatea ingredientelor, iar noutatea unei categorii netestate de desert muuult mai atrăgătoare decât gusturile des experimentate, chiar dacă plăcute, nu vor agrea niciodată budinca pe termen lung. O vor păstra, totuşi, în frigider, la rece, fiind deosebit de important să nu-şi piardă forma sau maleabilitatea. Apoi se vor înfrupta din noutăţi până li se va face rău. Asta nu se întâmplă mereu imediat. Uneori tortul cel proaspăt este frumos ornat şi mândru de formele lui, aşa că trebuie o vreme lăudat şi curtat. Alteori nici măcar nu e atât de meşteşugit lucrat, nici măcar gustos pe măsura aşteptărilor, dar, vai, e nou, e nou, şi asta îl face cel mai apetisant dintre toate. Cel mai de dorit, minunat, fotogenic. În alte cazuri e scump, al naibii de scump, încât se poate cumpăra doar felie cu felie. Dar asta îl face, nu-i aşa, cu atât mai râvnit, de zeci de ori mai preţios decât budinca anostă uitată în frigider, accesibilă (aproape gratis).
Nu ştiu cât durează povestea de dragoste cu un tort de ciocolată. La un moment dat nu-ţi mai ajung banii sau pur şi simplu ţi se apleacă de atâta dulce. Parcă budinca de pe raft începe să capete gust de acasă, parcă savoarea ei comodă şi confortabilă îşi regăseşte însemnătatea de altădată. E totul foarte bine o vreme, până pofta de alt gen de dulce vine din nou, mănânci până ţi se apleacă, din nou. Fără sfârşit.
Budinca uitată la rece a învăţat, în timp, că două-trei migdale adăugate, câteva frânturi de biscuiţi cu ciocolată şi o părere de sirop de caramel pe deasupra te pot transforma într-un desert cu totul nou şi plin de surprize. Nu un tort de ciocolată de la care s-ar putea să ţi se facă rau. Ci unul…hmm…în care nu ştii niciodată cu precizie peste ce ai putea da.
Dacă aţi fi un desert, ce fel de desert aţi fi?…
Read MoreCentrul Universului
Conform statisticilor, sinucigaşii acţionează cel mai abitir de Revelion şi la aniversările lor. Atunci se pare că neîmplinirile sunt mai apăsătoare, singurătatea mai sufocantă, lipsurile mai usturătoare. Iar nevoia de evadare, cea mai puternică. Duminică voi împlini 32 de ani. Mă gândesc de câteva zile deja la momentul ăsta. Cum 2011 mi se pare un an complet nepoetic pentru sinucidere, îmi mai rămân metodele obişnuite de aniversare: un plan şi un uşor bilanţ.
Nu prea cred că ştiu să fiu o prietenă bună. Pierd oameni pe drum, cu sau fără voia lor, pentru că se opresc în anumite locuri şi eu aş avea nevoie de atenţie constantă. Au rămas puţini, cu care mă văd rar, de câteva ori pe an, şi care nu se ştiu între ei, aşa că ideea unei petreceri uriaşe cam cade.
Am ”întâlnit” mulţi oameni frumoşi şi virtuali graţie blogului, cu care îmi mai scriu uneori, unii dispar după o vreme (sau poate eu dispar după o vreme) fără să ne cunoaştem prea bine, să ştim cine şi ce suntem. Poate aşa e lumea asta virtuală, ne agăţăm de orice ca să mai treacă o zi. Voi primi urări virtuale, iar eu le voi răspunde cald şi la fel de virtual, iar la sfârşitul zilei voi da shut down, simţindu-mă, nu-i aşa, extrem de populară.
Anul ăsta nu mai fug. Nici pe malul unui lac unde noaptea vine mai târziu, nici pe o insulă cu copacii deformaţi de vânt, nici pe un munte predispus la raliuri. Rămân până se termină emisiunea la care lucrez, apoi plec în concediu de-a dreptul ca un om normal (cine ar fi crezut?!). Cadoul de ziua mea, cel mai râvnit din lume, a venit mai repede. Pe 30 mai, când echipa din care fac parte a primit premiul APTR pentru cea mai bună emisiune magazin. Da, ştiu, am mai scris despre asta peste tot. Ştiu, nu e decât un premiu (pentru care am renunţat la Roxette, deşi îi aştept de vreo 20 de ani). Da, nu sunt decât unul dintre redactori. Dar a fost un vis vechi şi drag, care s-a împlinit după mulţi ani de muncă şi multe renunţări, cred, doar că eu nu le-am perceput aşa. Uneori nu le răspund la telefon tocmai celor cărora le pasă, dar la cel de serviciu, întotdeauna. “Chiulesc” de la nunţi şi botezuri sub diverse pretexte, dar în 8 ani nu am întârziat la nici o filmare, la nici un montaj. Nu cred că am predat vreun material, indiferent de natura lui, fără să fi făcut tot ce am putut mai bine, nici nu cred că a trecut noapte fără să mă fi gândit la treburile de serviciu mai întâi. Asta în ciuda felului în care mă percep oamenii care nu mă cunosc. În sfârşit am ajuns într-un loc în care, profesional, mi-e bine. Sper să fie doar începutul. Îmi dau seama, nu fără o uşoară apăsare central-stânga, că poate ar fi trebuit să acord importanţă şi altor frânturi de viaţă, şi altor persoane. Că am o mare parte de vină pentru lipsa de finalitate a multor poveşti scrise aici, de iubire, de prietenie, de relaţie cu un om. Deloc n-am ştiut să mă descurc. Am crezut că sunt centrul Universului şi mi se cuvin toate. Îmi pare rău.
Acesta a fost bilanţul, în privinţa planului, nu cred că am unul, doar nişte repere 
S-ar putea să încep să sărbătoresc ceva mai repede (în momentul scrierii acestor rânduri sunt într-un soi mai ciudat de negocieri, pentru care încă mai am energie). Mă vor suna prieteni mai vechi şi mai noi, de departe şi de aproape, şi le voi răspunde cu drag tuturor (poate doar într-un caz sau două telefonul va suna în gol. Mi-am pierdut şi patima de a de reject, cu anii). Fix la 17.20, ca în fiecare an, mă va suna mama mea, pentru că atunci m-am născut. Iar tata va fi operat deja un cadou care va veni direct pe card, întrucât părinţii mei mă cunosc cel mai bine şi ştiu că fericirea mea temporară chiar poate fi cumpărată cu bani (şi nici măcar nu e nevoie de o sumă mare, cam echivalentul unei rochii de la magazinul cu D.).
Va fi cu prăjituri de la Paul, îngheţată Nirvana cu migdale, fast-food şi tot ce-mi va mai trece prin cap. Şi şampanie multă şi gustoasă. Şi, poate, spre seară, îmi voi îmbrăca rochia albastră (pe care nu mă voi mai obosi să o calc) ca să mă mint puţin, să greşesc un pic şi să mă iert tot eu. Sau, dacă nu, voi mânca toate prăjiturile singură şi va fi un final minunat şi ăsta.
P.S. În poze cică par fericită…
Read MoreViaţă reală
Îmi amintesc perfect că în ziua cu pricina m-am trezit cu dorinţa de a nu fi zis “da” niciodată. La fel de bine sunt conştientă de faptul că, dacă propunerea n-ar fi venit, aş fi fost încurcată şi uşor nervoasă. Dar venise, nici prea devreme, nici prea târziu, nici prea direct, nici prea învăluit. La dracu’, venise cum nu se poate mai bine.
Îmi spuneam că, de bine de rău, va trece, aşa cum au trecut toate. Că nu mai am 16 ani, ci dublu. Că n-ar strica s-o iau aşa, ca pe o încercare (poate chiar o sarcină de serviciu?!) într-o zonă mai rar călcată şi mai strâmb. Ca să aflu cum stau. Nu mă grăbesc nicăieri, nici nu caut nimic. Nu trebuie nici să impresionez, nici să amuz, nici să intrig. Nimic nu “trebuie”. Aşa că ar putea fi foarte plăcut, până la urmă, fără vreo încărcătură sau conotaţie. Viaţă reală, îmi spuneam într-una, hai, sigur poţi să faci faţă! (în timp ce backing vocals-ul îmi rula de ce ai zis da, de ce ai zis da…)
Inevitabil am concluzionat că nu am cu ce să mă îmbrac şi poate nu e prea târziu să mă retrag, sub un pretext. Adică să renunţ? Ntz. Nu mergea nici asta. Atunci cum să fac? O rochie, ladylike? Nu cred că mă simt ca o doamnă, mai degrabă ca o studentă din era fără internet, care preferă să rămână în casă “ca să citească”. Tocuri? Ce fel de tocuri, cât de înalte, cât de comode? Şi părul? Îndreptat, cu bucle, strâns bine în coadă, coc neglijent? Uff…Pe măsură ce ora cu pricina se apropia, mă cuprindea uşor ameţeala. Nu mâncasem nimic toată ziua şi riscul ar fi fost ca lasagna să cadă ca un bolovan în stomacul meu şi/sau ca ginul tonic să mi se urce direct la cap. Bună treabă. M-am îmbrăcat cu ceva, desigur, până la urmă, spunându-mi printre dinţi că mi s-a cam tăiat de întâlnirile reale (aşa puţine cum au fost), că e prea târziu, că nu-s făcută pentru asta şi gata, fiecare cu nebunia lui, iar a mea e sociopatia combinată fatal cu zodia duală a gemenilor.
Am decis să ies, urăsc atât de mult să nu fiu punctuală încât de obicei trebuie să-mi umplu timpul de aşteptare cu ceva. Cobor mai repede şi intru în Cişmigiu prin Măgureanu. În cei 8 ani de când sunt în Bucureşti, nu cred să mă mai fi plimbat aici singură vreodată. Poate m-am întâlnit cu cineva la intrare sau am filmat vreun personaj. Constat că singură sunt ceva mai atentă la tot ce e în jur, la alei, la verdeaţă. Parcă nici mirosul asta de sfârşit de mai nu l-am simţit în niciun an. În fine, eu aveam un test de trecut. În momentul respectiv aş fi preferat să fi urmat cel mai greu interviu din lume, în arabă dacă se poate, în direct simultan pe CNN şi BBC. Asta era ceva ce aş mai fi putut gestiona, comparativ cu o întâlnire reală în care nu puteam anticipa sau controla mai nimic.
Minutele treceau lent, dar în direcţia firească. Am pornit spre Ateneu pe Victoriei, ascultând pe repeat U2 cu “Beautiful Day”. Rămăsesem în minte cu versul care mă amuza, I know I’m not a hopeless case, spunându-mi că în viaţa mea, never ever, nu mă mai bag în aşa ceva, e foarte bine pe teritorii cunoscute şi cu preocupări obişnuite. E safe. Fără nici o bătaie de inimă în plus pe minut.
La 19.58 ajunsesem în faţă la BCU. Mi-am scos căştile din urechi cu mişcări lente şi mi-am pus ambele telefoane pe silent. Mi-am aruncat guma de mestecat şi am mai tras o dată aer în piept, adânc (nu ştiu de ce se spune că gestul asta are darul să te liniştească, pe mine mereu m-a ameţit rău). Ajung la colţul străzii, vizavi de MNAR, acolo unde nu e trecere de pietoni şi trebuie să prinzi momentul. L-am văzut aşteptându-mă (nici nu prea aveai cum să-l ratezi), se plimba pe aleea din faţa Ateneului. Era cu spatele. Mă îndrept, ridic uşor nasul în vânt, las un autobuz să treacă prin faţa mea şi pun primul picior pe stradă.
Autobuzul s-a oprit imediat pe dreapta. Era un 137. Nu avea staţie acolo, probabil cobora cineva, vreun prieten al şoferului, cum se mai întâmplă. Uşa din spate s-a deschis aproape lângă cotul meu. Dintr-un pas aş fi fost în el. În mai puţin de 20 de minute, autobuzul 137 m-ar fi dus acasă.
Read More
