Viaţă reală
Posted by Anda on Jun 5, 2011 in Vise despre viaţă | 19 comments
Îmi amintesc perfect că în ziua cu pricina m-am trezit cu dorinţa de a nu fi zis “da” niciodată. La fel de bine sunt conştientă de faptul că, dacă propunerea n-ar fi venit, aş fi fost încurcată şi uşor nervoasă. Dar venise, nici prea devreme, nici prea târziu, nici prea direct, nici prea învăluit. La dracu’, venise cum nu se poate mai bine.
Îmi spuneam că, de bine de rău, va trece, aşa cum au trecut toate. Că nu mai am 16 ani, ci dublu. Că n-ar strica s-o iau aşa, ca pe o încercare (poate chiar o sarcină de serviciu?!) într-o zonă mai rar călcată şi mai strâmb. Ca să aflu cum stau. Nu mă grăbesc nicăieri, nici nu caut nimic. Nu trebuie nici să impresionez, nici să amuz, nici să intrig. Nimic nu “trebuie”. Aşa că ar putea fi foarte plăcut, până la urmă, fără vreo încărcătură sau conotaţie. Viaţă reală, îmi spuneam într-una, hai, sigur poţi să faci faţă! (în timp ce backing vocals-ul îmi rula de ce ai zis da, de ce ai zis da…)
Inevitabil am concluzionat că nu am cu ce să mă îmbrac şi poate nu e prea târziu să mă retrag, sub un pretext. Adică să renunţ? Ntz. Nu mergea nici asta. Atunci cum să fac? O rochie, ladylike? Nu cred că mă simt ca o doamnă, mai degrabă ca o studentă din era fără internet, care preferă să rămână în casă “ca să citească”. Tocuri? Ce fel de tocuri, cât de înalte, cât de comode? Şi părul? Îndreptat, cu bucle, strâns bine în coadă, coc neglijent? Uff…Pe măsură ce ora cu pricina se apropia, mă cuprindea uşor ameţeala. Nu mâncasem nimic toată ziua şi riscul ar fi fost ca lasagna să cadă ca un bolovan în stomacul meu şi/sau ca ginul tonic să mi se urce direct la cap. Bună treabă. M-am îmbrăcat cu ceva, desigur, până la urmă, spunându-mi printre dinţi că mi s-a cam tăiat de întâlnirile reale (aşa puţine cum au fost), că e prea târziu, că nu-s făcută pentru asta şi gata, fiecare cu nebunia lui, iar a mea e sociopatia combinată fatal cu zodia duală a gemenilor.
Am decis să ies, urăsc atât de mult să nu fiu punctuală încât de obicei trebuie să-mi umplu timpul de aşteptare cu ceva. Cobor mai repede şi intru în Cişmigiu prin Măgureanu. În cei 8 ani de când sunt în Bucureşti, nu cred să mă mai fi plimbat aici singură vreodată. Poate m-am întâlnit cu cineva la intrare sau am filmat vreun personaj. Constat că singură sunt ceva mai atentă la tot ce e în jur, la alei, la verdeaţă. Parcă nici mirosul asta de sfârşit de mai nu l-am simţit în niciun an. În fine, eu aveam un test de trecut. În momentul respectiv aş fi preferat să fi urmat cel mai greu interviu din lume, în arabă dacă se poate, în direct simultan pe CNN şi BBC. Asta era ceva ce aş mai fi putut gestiona, comparativ cu o întâlnire reală în care nu puteam anticipa sau controla mai nimic.
Minutele treceau lent, dar în direcţia firească. Am pornit spre Ateneu pe Victoriei, ascultând pe repeat U2 cu “Beautiful Day”. Rămăsesem în minte cu versul care mă amuza, I know I’m not a hopeless case, spunându-mi că în viaţa mea, never ever, nu mă mai bag în aşa ceva, e foarte bine pe teritorii cunoscute şi cu preocupări obişnuite. E safe. Fără nici o bătaie de inimă în plus pe minut.
La 19.58 ajunsesem în faţă la BCU. Mi-am scos căştile din urechi cu mişcări lente şi mi-am pus ambele telefoane pe silent. Mi-am aruncat guma de mestecat şi am mai tras o dată aer în piept, adânc (nu ştiu de ce se spune că gestul asta are darul să te liniştească, pe mine mereu m-a ameţit rău). Ajung la colţul străzii, vizavi de MNAR, acolo unde nu e trecere de pietoni şi trebuie să prinzi momentul. L-am văzut aşteptându-mă (nici nu prea aveai cum să-l ratezi), se plimba pe aleea din faţa Ateneului. Era cu spatele. Mă îndrept, ridic uşor nasul în vânt, las un autobuz să treacă prin faţa mea şi pun primul picior pe stradă.
Autobuzul s-a oprit imediat pe dreapta. Era un 137. Nu avea staţie acolo, probabil cobora cineva, vreun prieten al şoferului, cum se mai întâmplă. Uşa din spate s-a deschis aproape lângă cotul meu. Dintr-un pas aş fi fost în el. În mai puţin de 20 de minute, autobuzul 137 m-ar fi dus acasă.
19 Comments
Leave a Comment
”Ar fi”…bine zis! Te-ar fi dus acasa….Conditional optativ insa…
pe mine conditionalul asta nu ma linisteste-poate sa fie doar trecere la gandirea indirecta a conditionalului prezent din capsorul ei de atunci (“trebuie doar sa fac un pas si as fi in drum spre casa”)
dar sper, ca si greierele de mai sus, ca descrie, totusi, un ireal in trecut- un pas nefacut:)
asteptam “va urma”-ul
Reactia mea imediata: si???
Ma recunosc atat de mult in fataiala ta mentala…fac la fel de fiecare data inainte sa ies din casa, si nu la intalnire ( a trecut baba cu colacii
) exasperandu-i pe cei care ma asteapta si mai si intarziind din cauza asta…
Sper ca pana la urma nu ai luat autobuzul…
Si ma lasi asa? asteptam sa mai citesc ceva pentru urmatoarele, macar, 15 minute. Apai e ca si cum cineva mi-ar fi cumparat inghetata preferata si ar fi lasat-o in fata mea sa se topeasca fara sa mi-o dea. M-am ofticat.
Astept continuarea….inghetata se topeste cam repede, vreau sa mai apuc macar putin din ea.
Anda ,te imbratisez de o mie de ori..si va veni si soarele unul mai frumos ca oricand!
Parerea mea? Ar fi trebuit sa iei optativul… scuze, autobuzul! Probabil omul acela n-ar sti sa raspunda oricum la atatea intrebari alegorice si mai apoi… de ce sa fie totul simplu cand poate sa fie complicat??? Daca o poveste fara sfarsit ucide neuroni in loc sa nasca sperante, atunci cu siguranta ca a trai doar ca sa ne punem intrebari inseamna simultan si ura pentru firesc si atractie pentru fatidic… Catastrofal sau nu, pe mine m-ai pierdut la coc neglijent.
Anda, mi-ai facut dor mare de Cismigiu
In rest, chestie de optiune personala. Personal, m-as fi dus inspre el. As fi dat peste cap, cupa bucuriei sau amaraciunii de a intalni un om.
Cricri, Anomis, uneori modul, timpul sau persoana sunt folosite intentionat pentru a masca lucruri intamplate sau a le insufleti pe cele ramase nefacute.
Nu inteleg prea bine de ce, poate vreau sa gonesc timpul sau poate chiar am prea multe obiecte (inutile) in imediata apropiere.
Aura, pe masura ce trec anii, imi ia tot mai mult sa ies din casa
Carmen, ma pricep asa de bine sa povestesc pana la “va urma”…cat despre inghetata fluturata in fata ochilor…ufff…te inteleg perfect
Emily, Lotus, ganduri bune si parfum de final de mai si inceput de mare catre Timisoara!
Dante, ai mare dreptate, saracul om, n-avea idee ce-l asteapta!!! O intalnire cu cineva predispus la ucis neuroni si cazut in fatalitate!
Cu cocul, m-ai dat gata 
Corect ar fi fost: voit neglijent, adica un soi de neglijenta studiata, ca sa nu para scos din cutie etc. Modul de gandire masculin imi da din nou clasa.
Nimeni nu poate alege in locul tau. Asa s-a stabilit, n-am idee de ce
Buna poveste, Anda, te tine cu sufletul la gura pana la final 
Ahh… Inarmata cu soiul tau de neglijenta studiata poti, eventual, resuscita pasiuni estompate… cu conditia sa actionezi intai si sa-ti traiesti visul pe urma…
Mr, atunci cred ca trebuie sa alegem…
Dante, m-am prins si eu, in sfarsit, ca asta-i ordinea fireasca
Imi place cum ai descris starile prin care ai trecut. Nu o data, le-am trait si eu. Emotiile alea de la inceput, atat de frumoase, si totusi, prin care nu ne dorim sa trecem.
Abia astept continuarea, sper sa nu fi luat autobuzul
Inceputurile au farmecul lor, da, oricat am dori se le evitam si sa sarim direct la cuprinsul pentru care avem mai multe date. Unii, cei care au avut prea putine, le duc dorul. Eu nu pot spune ca, din punctul asta de vedere, ma plictisesc prea tare.
Si eu astept continuarea…:) Mersi, Cristina.
Anda!!! Si? Ne povestesti? Am dedus ca nu te-a dus autobuzul acasa… Am observat si eu tendinta asa de a intarzia acel da pe care as putea sa-l spun, care mi se cere din cand in cand. Si il duc uneori atat de departe incat se stinge, fara pareri de rau, fara “dar daca”. Am spus un da astazi, desi mai e timp sa se faca nu… (zambet nedumerit pe mine!)
Am amanat un da acum ceva timp – acum 23 de zile mai exact – intr-un mod ciudat. Inca nu imi dau seama de ce si cum mi-a venit ideea… i-am spus ca voi spune da, ne vedem abia dupa ce imi va recomanda 100 de carti citite. Dilie? Nu stiu. Nu ma asteptam sa ajunga nici la 5… Acum e la 23.
Deci inceputurile au farmecul lor…
O noapte frumoasa,
Andres
Farmecul inceputurilor, uff…daca mi-ai fi spus acum 3-4 ani povestea celor 100 de zile, nu cred ca as fi inteles ceva. Acum mi se pare perfect justificata. Prudenta? Se prea poate. Echilibru? Putin. Comoditate? Se poate si asta. Plus o usoara maturitate.
Cred ca lucrurile trebuie citite printre randuri. Iar continuarile pot fi nenumarate
Ai insirat toate motivele mele… se prea poate ca la final sa nu fie nimic. Nu sunt pesimista din fire, dar in cazul asta asa cred ca va fi… Ma voi fi ales in schimb cu o experienta frumoasa, o suta de carti, o suta de zile, dovada ca nici pasiunile cele mai mari nu pot forta “lucrurile” sa se intample – ele se intampla natural. Si voi castiga un subiect foarte interesant de dezbatut pe blog
Asa simt si eu Anda ..hmm viata reala…
Andres, cred ca atata vreme cat vom cauta doar povesti bune pentru blog, exact asta vom gasi. Crede-ma pe cuvant, am avut 3 bloguri doldora de povesti despre lucruri aproape intamplate. Asa ca o doza de optimism n-ar strica. Imi spun si mie acelasi lucru. Uneori il si cred
Emily, se zice ca incepe acolo unde se termina zona de confort. Viata reala…