Vă place broşa mea?

M-am ferit să port broşe întotdeauna. Le consider acel gen de accesoriu care fie distruge o ţinută, fie o face de neuitat. Şi cred că trebuie să fii pregătit pentru asta. Le admir furat de câte ori am ocazia, ca pe o splendidă declaraţie fără cuvinte, ca pe un secret (dezvăluit pe sfert) al celor care le poartă, ca pe o asumare publică a propriului eu. Câtă îndrăzneală!

Mama mi-a zis cândva, demult, că inima nu doare. Dar că are un mecanism care, uneori, se mai strică. Aşa că eu mi-am imaginat-o strict fiziologic, bine adăpostită de coaste, în cel mai ferit şi mai sigur loc al organismului. Asta însemna că starile de apăsare sau de suflet gol, aritmiile cauzate de emoţii prea puternice sau plutirea-semn-de-îndrăgosteală erau toate la nivel cerebral. Se petreceau în mintea noastră. O fantezie.

Cred că de asta am încetat să fiu atentă sau s-o apreciez. Părea un cadou frumos aşa cum era, tânără, roşie şi pulsând viaţă. Când am primit-o prima dată înapoi, am repus-o în funcţiune rapid. Am verificat-o în amănunt, ba chiar am făcut-o să bată mai năvalnic. Am mai turat-o o vreme, s-o pregătesc de trimis în lume. Ulterior, am luat micile tulburări de ritm drept adaptare, primele leziuni drept consecinţe ale unor neatenţii neînsemnate şi sunetul uneori prea ridicat al bătăilor drept dovadă de maturizare.

În timp, ceva nu mai era în regulă. O primeam înapoi prea repede şi trebuia s-o peticesc prea des. Am început s-o suspectez că e capabilă să-mi transmită diverse semnale, într-un limbaj nedesluşit. (Nu înţeleg nici acum cum un mic motoraş cu patru camere, menit să pompeze sângele în corp, ar putea identifica chestiuni atât de pământeşti precum trădarea sau minciuna.) Cert este că începuse să doară şi asta mă încurca teribil. O făcea şi mă făcea complet ineficientă, se încăpăţâna să bată aiurea şi, de vreo câteva ori, chiar m-am temut să n-o pierd. (Nu “pierdut” în sensul romantic, adică “dat în grija cuiva”, ci de-a dreptul medical.) Era sigur prost construită -tocmai eu, dintre toţi oamenii, precum băiatul din “Mecanica inimii” a lui Malzieu (dar pe dos) eram “fericita” beneficiară a unei inimi altfel. Una care doare. Asta trebuie să fi fost. Făceam parte din grupul exclusivist, dar deloc invidiat, al celor cu erori de proiectare şi trebuia să găsesc o cale să trăiesc cu asta. Doar n-a murit nimeni din prea multă peticeală pe inimă (decât, poate, dacă avea alergie la plasturi).

Azi am decis să o transform într-o broşă vie. O leg straşnic cu un torent de gânduri raţionale tocmai de stern, să fiu sigură că n-o s-o mai pierd niciodată (sau s-o mai ofer, într-un infantil şi inutil gest de umanitate). Şi, dacă va durea un pic, înseamnă că poate am strâns-o prea tare şi nodul mă supără niţel, dar mă voi obişnui cu asta. Ştim deja că inima, la propriu, nu doare. Eu am făcut din a mea o broşă sângerie şi umblu aşa cu ea prin lume.

sursa foto: http://pixdaus.com/single.php?id=169244

Alb-albastru

Nu ştiu să scriu despre călătorii. Multă vreme m-am temut şi de fotografiile reale. Nu care cumva momentele fericite să se sperie de blitz şi să dispară, lăsându-mă să mă întreb derutată ce am făcut greşit. Preferam, aşa cum am spus-o de multe ori, să fotografiez cu sufletul. Dar călătoriile de acest gen s-au încheiat. Au durat ani buni, tineri şi fără dureri de spate, au consumat energie, bani, gânduri şi suflet (unele dintre ele neregenerabile).

Acum fac sute de poze. Mai rar inedite, întâmplător reuşite, semnificative de multe ori doar pentru mine. Am ales pentru voi câteva momente, întrucât nu ştiu cum să scriu despre Chania. Sau despre Atena. Ar fi poveşti dintr-o altă lume, a mea. Vă las să le coloraţi pe ale voastre, aşa cum vă duce penelul. Eu am visat o vreme bicolor, alb-albastru, nu mi-am mai simţit picioarele de la mersul prin nisipul greu şi ud, am înotat fără să mă gândesc că va trebui să am destulă forţă pentru a reveni la ţărm, am ajuns aproape de o insulă nelocuită, m-am căţărat pe Acropole din nou, am scris sms-uri amuzante şi am purtat conversaţii triste, am încercat să îmi fac ordine în gânduri şi nu am reuşit, să pun la cale măcar teoretic nişte schimbări (care au rămas în stadiul de schiţe) şi am sfârşit prin a mă întoarce la ceva ce nu ştiu foarte bine dacă are freamăt de început sau amar de final. Sau ambele.

Iar drumul de la Otopeni până în sectorul 6 a fost suficient încât să realizez că am ajuns în acea ţară năucitoare din sud-estul Europei, unde, pe stradă, toate femeile sunt frumoase.

2 iulie

“Urcă fără frică, tata te aşteaptă la capătul bârnei!”, îi spunea Andreei Răducan cel căruia avea să-i dedice cartea “Reversul medaliei”. Nici prin gând nu-mi trecea în 2000, când urmăream încordată evenimentele de la Sydney, că voi avea ocazia să vorbesc cu campioana olimpică în direct, o oră şi jumătate, într-un matinal al TVR-ului, 11 ani mai târziu…

Pasiunea (de spectator profan, dar fidel) pentru gimnastică am moştenit-o de la tatăl meu. Şi cea pentru televiziune. Urmăream împreună toate programele încă de pe vremea când noţiunea de “vedetă” avea alte valenţe. Aşa că “analizam” crainicele, divertismentul, patinajul, gimnastica, fotbalul şi ce mai primeam atunci. Apoi repetam poeziile şi mă ajuta la discursurile propagandistice de comandant de detaşament. Când mama era de gardă la spital, încercam diverse inovaţii culinare. Îmi amintesc foarte bine că, într-o astfel de seară, nu mai aveam cacao şi mi-a făcut ness cu lapte, aşa că n-am mai dormit toată noaptea. Jucam şah şi table la lumânare sau citeam până ne venea somnul.

Am avut iniţial o tricicletă, apoi o bicicletă roşie cu 4 roţi, apoi tata mi-a luat (cu greu) roţile laterale, apoi mi-a cumpărat primul Pegas şi ulterior o bicicletă cu care am mers doar de vreo două ori (sunt o cauză pierdută). Am performat şi la nişte chestii numite rotile, iar iarna s-a chinuit ceva să mă înveţe să patinez pe un pârâu îngheţat numit Aiudel (acelaşi care ne-a inundat dezastruos, de două ori, în 2006). Abia anul ăsta am reuşit să patinez şi cu spatele niţel, deşi tata zicea că-i uşor. M-a învăţat tenis de masă, de câmp, volei, ba şi mingea de oină începuserăm să o aruncăm într-o vreme (pentru că aveam nu ştiu ce normă la şcoală şi sportul îmi strica media generală). Mare lucru nu s-a lipit de mine, dar mai ştiu încă să pedalez. Şi să înot.

Când în viaţa mea a apărut baletul, tata a condus până la Deva să-mi cumpere echipament. S-a întors de acolo cu vreo trei costume. Erau atât de frumoase şi de colorate, încât tare mult regret că nu-mi mai vin (pe unul chiar l-am mai încercat în liceu, fără succes). Apoi a început odiseea dusului şi adusului de la orele de balet, a spectacolelor şi a costumaţiilor. În continuare am două picioare stângi pe ringul de dans şi nici cu ritmul nu stau prea bine (e nevoie de mult gin tonic ca să ne reglăm), dar spectacolele de balet încă mă emoţionează straşnic şi abia aştept să ajung acasă, să strâng covorul şi să trag nişte piruete (aşa, pe măsura vârstei).

Am participat la n olimpiade pentru n prim materii (până şi la chimie am fost o dată!), că aşa era moda în comunism şi imediat după, să ştim de toate şi nimic foarte bine. Tata mă ducea cu maşina la Alba-Iulia de câte ori era vreo fază pe judeţ şi mă aştepta cu covrigi cu miere după, preferaţii mei. Eu scoteam ciornele şi ne apucam de refăcut subiectele. Mai ales cele de geometrie în spaţiu, unde mereu nu “vedeam” câte ceva.

Când, în ziua în care împlineam 20 de ani, i-am anunţat pe ai mei că renunţ la prima facultate, tata nu mi-a reproşat nimic. Nici cei doi ani în care îmi plătise chiria în Cluj, nici faptul că un an m-a dus şi m-a adus săptămânal, nici nehotărârea, nici răsfăţul. A zis doar că oricum sunt cu un an mai mică decât colegii mei, deci, practic, n-am pierdut decât unul. Când am terminat Jurnalismul 4 ani mai târziu a făcut, cumva, rost de numărul unui producător din TVR. Eu aş mai fi pierdut vremea în Cluj vreun an-doi făcând cine ştie ce master fantezist. Mi-a zis să sun şi să mă duc urgent, dacă cred că vreau televiziune, s-ar putea să fi venit momentul să fac ceva.

Povestea se opreşte cumva aici pentru că devine a mea şi nu a lui, iar azi nu vreau să fac asta. Au trecut 8 ani de atunci, dar tata mi-a susţinut în continuare toate visele, mi-a ascultat toate frustrările şi mi-a sponsorizat toate călătoriile, inclusiv cele a căror destinaţie avea să fie o mare greşeală (la fiecare zice că e ultima). Încă îmi citeşte toate textele şi îmi vede toate emisiunile. Încă îl preocupă locurile unde mă duc, cu cine m-am întâlnit, cu ce m-am îmbrăcat, ce am spus şi ce gândesc, de fapt. Mă “avertizează” începând cu luna mai că vine vara şi că ar trebui să mă bronzez un pic şi, eventual, să mă fac mai blondă Şi nu omite să sublinieze că “bine” nu are cum să-mi şadă decât cu tocuri înalte şi subţiri şi că, pentru nimic în lume, un moment important n-ar trebui să mă prindă părul prins în coadă Scrie cele mai frumoase mesaje de ziua mea şi face, de la a la z, cele mai reuşite surprize. Surprize adevărate, care te fac să te simţi centrul universului.

Multă vreme am căutat genul ăsta de interes şi de comportament la o persoană de sex opus. Nu l-am găsit şi am fost dezamăgită, rănită şi debusolată, întrebându-mă ce n-am făcut bine. Dar de o vreme am înţeles că nici un bărbat nu mă va putea iubi vreodată cum mă iubeşte tata, nici nu va putea fi preocupat în fiecare moment de persoana mea, de problemele, de nevoile şi de fericirile mele. Sunt ceva mai îndurătoare acum, deşi simt în fiecare zi cât de greu e să te obişnuieşti cu mai puţin. Şi cât de mult trebuie luptat dacă vrei ceva în plus de la un străin care, până la urmă, nu ţi-e dator cu nimic.

Sunt, într-un fel, precum o gimnastă bine rodată în competiţii. Am căzut şi la paralele, am dat şi cu fundul de sol, m-am dezechilibrat pe bârnă de nenumărate ori şi de câteva m-am şi lovit rău de tot. Nu mă mai aştept la surprize majore. Am un exerciţiu peste medie, mai fur un pic la impresia artistică şi poate prind un colţ de podium. Nu aurul. Din păcate, nu sunt făcută din pulbere de stele, oricât mi-aş fi dorit. Recunosc talentul nativ oricunde îl văd şi, în faţa lui, nu pot decât să mă înclin. Graba altora şi rabdarea mea fără măsură îmi vor aduce însă un loc onorabil. Totul e să-mi fac treaba cât pot de bine. De căzut, nu cred să mai cad vreodată. Nici măcar la aterizare. Sigur, ea nu va fi perfectă, poate chiar mă voi dezechilibra sau voi face un pas în spate, dar asta nu mai e atât de important. Chiar dacă de o vreme nu mai privesc decât cu coada ochiului, tata e mereu la capatul bârnei. Azi împlineşte 61 de ani.

La Mulţi Ani!

Fotografia am facut-o de Paşte, la noi în grădină.