Vă place broşa mea?
Posted by Anda on Jul 26, 2011 in Vise despre viaţă | 21 comments
M-am ferit să port broşe întotdeauna. Le consider acel gen de accesoriu care fie distruge o ţinută, fie o face de neuitat. Şi cred că trebuie să fii pregătit pentru asta. Le admir furat de câte ori am ocazia, ca pe o splendidă declaraţie fără cuvinte, ca pe un secret (dezvăluit pe sfert) al celor care le poartă, ca pe o asumare publică a propriului eu. Câtă îndrăzneală!
Mama mi-a zis cândva, demult, că inima nu doare. Dar că are un mecanism care, uneori, se mai strică. Aşa că eu mi-am imaginat-o strict fiziologic, bine adăpostită de coaste, în cel mai ferit şi mai sigur loc al organismului. Asta însemna că starile de apăsare sau de suflet gol, aritmiile cauzate de emoţii prea puternice sau plutirea-semn-de-îndrăgosteală erau toate la nivel cerebral. Se petreceau în mintea noastră. O fantezie.
Cred că de asta am încetat să fiu atentă sau s-o apreciez. Părea un cadou frumos aşa cum era, tânără, roşie şi pulsând viaţă. Când am primit-o prima dată înapoi, am repus-o în funcţiune rapid. Am verificat-o în amănunt, ba chiar am făcut-o să bată mai năvalnic. Am mai turat-o o vreme, s-o pregătesc de trimis în lume. Ulterior, am luat micile tulburări de ritm drept adaptare, primele leziuni drept consecinţe ale unor neatenţii neînsemnate şi sunetul uneori prea ridicat al bătăilor drept dovadă de maturizare.
În timp, ceva nu mai era în regulă. O primeam înapoi prea repede şi trebuia s-o peticesc prea des. Am început s-o suspectez că e capabilă să-mi transmită diverse semnale, într-un limbaj nedesluşit. (Nu înţeleg nici acum cum un mic motoraş cu patru camere, menit să pompeze sângele în corp, ar putea identifica chestiuni atât de pământeşti precum trădarea sau minciuna.) Cert este că începuse să doară şi asta mă încurca teribil. O făcea şi mă făcea complet ineficientă, se încăpăţâna să bată aiurea şi, de vreo câteva ori, chiar m-am temut să n-o pierd. (Nu “pierdut” în sensul romantic, adică “dat în grija cuiva”, ci de-a dreptul medical.) Era sigur prost construită -tocmai eu, dintre toţi oamenii, precum băiatul din “Mecanica inimii” a lui Malzieu (dar pe dos) eram “fericita” beneficiară a unei inimi altfel. Una care doare. Asta trebuie să fi fost. Făceam parte din grupul exclusivist, dar deloc invidiat, al celor cu erori de proiectare şi trebuia să găsesc o cale să trăiesc cu asta. Doar n-a murit nimeni din prea multă peticeală pe inimă (decât, poate, dacă avea alergie la plasturi).
Azi am decis să o transform într-o broşă vie. O leg straşnic cu un torent de gânduri raţionale tocmai de stern, să fiu sigură că n-o s-o mai pierd niciodată (sau s-o mai ofer, într-un infantil şi inutil gest de umanitate). Şi, dacă va durea un pic, înseamnă că poate am strâns-o prea tare şi nodul mă supără niţel, dar mă voi obişnui cu asta. Ştim deja că inima, la propriu, nu doare. Eu am făcut din a mea o broşă sângerie şi umblu aşa cu ea prin lume.
sursa foto: http://pixdaus.com/single.php?id=169244
21 Comments
Leave a Comment
Mie imi place, cred ca fara o asa borsa nu ar mai exista cuvintele acestea si tot ceea ce faci, fara plasturii cu care o ai peticita ar fi doar un motoras cu 4 camere…si atat. Pe langa asta, e o brosa ardeleneasca, cea mai buna dintre toate
.
Of, Anda, ce text…….Iarta-ma, nu stiu ce sa spun mai mult acum.
Si nu ti-e teama ca daca umbli cu ea asa prin lume o sa aiba loc de reconditionari mai dese? Ca acolo ascunsa bine intre coaste era mai protejata? Ca asa la vedere vei starni invidii, cometarii, rautacisme… Adica cine se mai crede si “asta” sa fie mai altfel decat noi ar spune unii.
Si nu sunt de acord cu tine Anda. Inima doare. Degeaba ii dictezi tu de la nivel cerebral… ca ea e tot de capul ei…
Mare curaj mai ai, sa umbli asa prin lume cu brosa la vedere.
Cred ca doar inimile neinfricate pot face nebunii frumoase din astea.
P.S. Asa am auzit si eu ca, n-a murit nimeni din prea multe peticeli la inima.
Mie imi plac brosele mult,a ta in mod special.Stii asta,nu?
of, copile:)… ai mare grija!
Dana, oricate invidii ar putea starni o brosa rosie si vie, cred ca toata lumea s-ar da inapoi la vederea plasturilor deloc estetici care incearca sa o dreaga. In rest…sunt asa de multi oameni rationali…poate se invata si asta. Ca eu, una, m-am saturat doar sa simt.
Am stiut eu ca esti o inimoasa…
Ai grija cu sanatatea si…cui ii dai inimioara ta… 
Am gasit o chestie super, un designer care are o colectie de bijuterii “Bleeding heart”.
Ai aici link-ul la site-ul ei:
Si celelalte sunt super…de privit
http://www.solangeazagurypartridge.com/#/anim
Intr-adevar, mare curaj sa porti inima pe afara. Dar ce bucurie sa simti totul asa, direct, fara garduri de coaste.
Am citit o poveste frumoasa, in care se intalnesc un tanar si un batran, tanarul laudandu-se ca are cea mai frumoasa inima din lume si chemand lumea sa vada inima lui perfecta, fara cusur. Batranul, s-a apropiat si i-a spus “Inima ta nu este nici pe departe asa de frumoasă ca a mea”, desi era plină de cicatrici, avea petice care nu se potriveau exact si cateva margini zdrenţuite.
Vazand nedumerirea de pe chipul celor din jur, batranul a continuat spunand
“Inima ta arată perfect, dar n-aş face schimb cu tine. Vezi, fiecare cicatrice reprezintă o persoană căreia i-am daruit dragostea mea. Am rupt cate-o bucăţica din inima mea şi am dăruit-o, iar ei mi-au dat bucăţi din inimile lor cu care să umplu golurile rămase. Pentru că nu toate bucatile s-au potrivit am şi cateva margini zdrenţuite pe care le preţuiesc pentru ca-mi amintesc de dragostea pe care am imparţit-o. Uneori am dat fără a primi în schimb. De aceea sunt aceste scobituri – dăruind iubire iţi asumi un risc. Deşi rănile sunt dureroase, ele rămân deschise ca să-mi amintească de iubirea pentru ei şi sper că intro zi se vor intoarce şi să umple locul gol. Aşadar vezi acum ce este cu adevarat frumos?”
Asa si cu brosa ta… Peticita, dar VIE!
Inima perfecta, nu e un semn al fericirii si al implinirii.
Oricat de multe petice se aduna, eu zic ca e mai bine sa simti decat sa filtrezi totul apeland la ratiune…
Anda, nici nu stiu ce sa spun dupa textul asta…oricum nu ma prea pricep la cuvinte…
Cand eu am primit ultima data inima inapoi – ca sa o peticesc – ma visam nopti in sir imbracata in alb, iar in partea stanga aveam desenata o inima asa plangand sangeriu…Intre timp, inima parca s-a mai uscat/zvantat…mai plange uneori, asa in amintire.
Frumoase bijuteriile, Aura, de privit, mai ales…cat despre purtat, trebuie sa ti se potriveasca
MR, as vrea sa spun ca invidiez pavaza de coaste, ca ma intreb cat e de trainica sau de eficienta…dar nu poate sa-ti fie dor de ceva ce n-ai avut niciodata…
Je, cred ca noi gresim ca ii acordam atata importanta. Unii nici nu stiu ca o au. Cum o fi?…
Blue, mi-a placut mult povestea ta, am citit-o de cateva ori. Iti multumesc. Solutia sanatoasa ramane, totusi, gasirea unei cai de mijloc…
Imi place mult brosa ta, Anda !
Randurile pe care le-ai asternut sunt tare frumoase si emotionante.
Felicitari!E un act de curaj!Ma conving tot mai mult de asta, dupa cate (si cati) am vazut pana acum.
Multumesc. Mie imi pare ca bate mai mult inspre lasitate. E cel mai usor sa zici: nu-mi mai pasa, renunt, asta sunt, nu cred ca se mai poate schimba ceva…
Imi place tare mult brosa ta, draga mea!
Si stiu ca se intampla sa o purtam asa uneori, la vedere, sa o protejam , sa ne protejam de factori exteriori care nu incearca sa o cunoasca, sa o vada cu adevarat! Si stiu ca desi noi stim de cata delicatete, de cata intelegere si daruire este capabila brosa noastra, ne uimeste si ne intristeaza ca altii nici macar nu observa ca exista!
Dar mai stiu ca la un moment dat cineva va vedea tot si chiar mai mult si pentru acea persoana o vei ascunde si o vei proteja din nou!
Si mai stiu ca, oricum ar fi, daca nu este o persoana … aceea…. , sunt mai multe care vor aprecia frumusetea broselor noastre! Pentru ca nu suntem singuri, pentru ca exista prietenii adevarate, de suflet care ne ajuta si ne vor ajuta intotdeauna sa mergem mai departe!
Asa trebuie sa fie, Mihaela. Un pic de optimism nu strica niciodata. Totul e sa…alergam in directia buna. Iti multumesc pentru vorbele frumoase, voi reveni la ele in momente mai grele…
Mie imi plac brosele,am chiar o mica colectie asa ca pentru sufletul meu!Foarte fain articolul! Anda mi-e teama ca si eu mi-am legat foarte strans brosa mea vie ca sa fiu sigura ca nu am s-o mai daruiesc niciunui fauritor de sperante si vise care nu are nevoie de ea!Ma privesc in oglinda si parca am devenit atat de rece cu cuceritorii de brose vii incat nici macar eu nu ma mai recunosc!Te imbratisez cu sufletul!
Si eu am cateva, le-am primit. O prietena pe care am cunoscut-o intai virtual mi-a facut cadou la prima noastra intalnire nu una, ci doua brose! Mi-a spus ca i-am parut genul care ar purta o brosa, iar mie mi-au placut atat de mult si brosele, si gestul, incat mi-am promis sa le gasesc cumva un loc in tinutele mele. Cred ca te temi degeaba: raceala nu tine decat atat cat trebuie. Trebuie sa fie viata si dupa era glaciara.
Superba brosa! Si ea stie, ea simte tot. Si rade si plange. Iubeste nemarginit si neimaginat. Frumos ar fi sa rada mereu, numai fericire sa simta… dar cum ar putea face comparatia intre bine si mai putin bine daca ar fi numai fericita? De aceea e bine sa o lasam in lume, sa cunoasca toate cele, bune si rele. Sa o lasam sa aleaga ceea ce isi doreste sa traiasca!
Andres
Ei, Andres, cred ca deja a cunoscut mai multe decat avea in plan. Cat despre comparatii, da, le facem mereu -intre bine si mai putin bine, intre adevar si minciuna, inceput si final, vorbe si fapte etc. Si mai e si sentimentul acela greu de explicat caruia ii zice intuitie si dupa care se ghideaza…