Ştii la ce mă gândeam?…

Acum câţiva ani, un prieten bun mă suna seară de seară să mă întrebe cum mi-a fost ziua. Ar fi vrut sa ne întâlnim în fiecare week-end şi, în ciuda enervării şi a imaturităţii mele, a tabieturilor şi a ticurilor, poveştile prin care treceam i se păreau amuzante.  Şi felul în care i le spuneam. Se trezea la orice oră să mă mai vadă pe la vreun matinal şi puteam oricând să-l sun noaptea să ieşim la un fast-food (abandonând cu bucurie regimul pe care îl ţineam amândoi, mai mult teoretic) şi să stăm de vorbă. Era în stare să facă trei sferturi din drumul Bucureşti-Cluj ascultând Faith Hill şi Shania Twain (abia pe ultima parte, când decidea să depăşească tirurile, o dădeam pe Linkin Park). Prietenia cu el nu a avut niciodată o conotaţie erotică (mi-a zis odată că noi doi nu ne-am întâlnit la momentul potrivit, în viaţă -aşa o fi fost), cu toate astea mi-e mai dor de el decât de toate aşa-zisele mele relaţii la un loc. Şi abia acum realizez că ceea ce oferea el găseşti rar şi trebuie apreciat din toate puterile. Eu credeam că e doar începutul şi că lumea, în general, mă va trata la fel de atent (!). Prietenului meu îi este bine şi e fericit. Iar eu mă bucur pentru el din tot sufletul (acelaşi suflet care îi simte lipsa de-a dreptul organic).

 Apropierea Crăciunului mă face să mă gândesc mai mult la “acasă”, unde sunt mereu extrem de bine primită, ca şi când aş putea să înmagazinez toată dragostea şi căldura pentru mai târziu. Nu e chiar aşa -alternanţele rece-fierbinte pot să zguduie organismul şi să-i creeze noi puncte vulnerabile, nu să-i ofere o temperatură constantă, potrivită, pe termen lung… Spunea cineva că într-un oraş mic toate marile evenimente ale trecutului par mai recente. În camera mea din Aiud, pe perete, încă mai există un calendar din 2003, deschis la luna iulie, unde data de 19 este încercuită cu roşu şi are o săgeată către dreapta. Atunci am venit în Bucureşti. De atunci mi-am măsurat timpul în case pe care le-am schimbat, emisiuni la care am lucrat, oameni care m-au traversat şi oraşe europene în care m-am căutat trişând, aşa încât să fiu sigură că n-o să mă găsesc cu adevărat. E, cumva, straniu -Bucureştiul ăsta atât de mare nu e destul de încăpător pentru a adăposti şi oamenii care ţin la mine cel mai mult şi care au rămas acasă. Sau au plecat în lume.

Propun să existe un indicator pentru gradul de însingurare dintr-un oraş. Nu ştiu cum s-ar putea numi unitatea de măsură, dar ştiu că valoarea arătată va fi mereu invers proporţională cu numărul de persoane pe care le poţi suna la 1 noaptea să le zici aşa, pur şi simplu: “Băăăi, ştii la ce mă gândeam?!” (nu noapte de noapte, doar atunci când ţi se pare că ţi-a venit o idee fabuloasă)…

(sursa foto: https://villainouslyvintage.wordpress.com/tag/suzy-parker/)

Secretul

În ziua în care am împlinit 20 ani am decis să-mi sun părinţii şi să-i anunţ că mă las de facultate. Se întâmpla în 1999, pe vremea când “normal” ar fi fost să-mi doresc în continuare să devin o bună profesoară de informatică. N-a mai fost deloc aşa.

Admiterea mea la jurnalism în Cluj, într-o perioadă în care posturile tv comerciale tocmai se lansaseră şi ziaristica începea să devină o modă, s-a petrecut după îndelungi aşteptări, faceri şi refaceri de liste, planuri şi renunţări şi iar planuri. Dar atunci teamă nu-mi amintesc să-mi fi fost. Cumva avea să fie, înainte. Nu prea ştiam cum voi face o profesie din ceva ce ar fi putut fi doar o toană de moment. Nici măcar ce presupune sau cât de pricepută voi fi. Uneori e atât de bine pur si simplu să n-ai habar de ce urmează. Şi spun asta tocmai eu, captiva listelor, a schemelor logice şi a spontaneităţii organizate. Patru ani mai târziu, terminam ca şefă de promoţie (eram tânără şi ambiţioasă, poate cu maturitatea de acum aş alege altfel: mai multă viaţă, mult mai puţine cărţi…).

La începutul acestui an cineva m-a dezamăgit foarte tare. Mi-a înşelat gândurile, încrederea şi o zdravănă parte de suflet (recuperată pe alocuri, cu o considerabilă cantitate de plasturi). Acum nu mi se mai pare un fapt atât de îngrozitor. Asta e viaţa, până la urmă. Dar atunci multă vreme n-am mai putut să-mi spun “cumva o să fie” (şi cu atât mai puţin “înainte”). Au trecut aşa nişte luni în care începusem să îngheţ uşor -dar nu de la extremităţi spre înăuntru, cum se întâmplă când ţi-e frig, ci de-a dreptul din inimă către exterior, până la paralizia membrelor. Inima a fost izbită prima. La un moment dat, nici nu-mi mai amintesc foarte bine în ce fel sau de unde (şi fără să aibă habar de asta), cineva mi-a aruncat un fel de colac de salvare, în condiţiile în care şi un fir de aţă m-ar fi ajutat.

Nu mă pricep să încep, să întreţin sau să închei relaţii. Cred că, pe parcurs, îmi pierd din autenticitatea de la primele întâlniri (când nu prea îmi pasă dacă sunt plăcută sau cât). Şi cred că am destule comportamente şi concepţii iraţionale (eu le numesc “inovatoare”, sună mai puţin psihologic) care nu mă fac un partener uşor de alee în doi (but, boy, there will be dancing!). Nu cred că asta se va schimba foarte mult vreodată, dar vom vedea. Îmi iubesc meseria şi, desigur, pentru mine e cea mai frumoasă din lume. Nu ştiu dacă o voi face până la sfârşitul vieţii, nici dacă voi fi vreodată mulţumitor de bună, nici măcar dacă voi scăpa de mult-trâmbiţatele disponibilizări. Din nou, vom vedea.

Nu am dat exemplele astea din mine, trecută sau prezentă, cu totul întâmplător. M-au învăţat un lucru. Că poţi să pierzi ceva la care ţii şi în jurul căruia îţi zideşti cu zâmbet viaţa şi să te simţi nenorocit sau îngheţat. Şi, apoi, când ţi se pare că gaura neagră în care te afli nu are cum să fie mai adâncă de atât, mai pierzi ceva, şi încă ceva, şi nimic nu mai iese cum ţi-ai fi dorit. Şi atunci ajungi, de nevoie, la echilibrul crud şi lucid al omului care nu mai are nimic de pierdut. Din acel moment, într-un număr finit şi nu foarte mare de zile, va apărea şi firul de aţă. Negreşit.

M-am gândit multă vreme de ce se întâmplă aşa, care o fi secretul. Singura explicaţie plauzibilă pe care am reuşit să o găsesc este aceea că Cineva, acolo sus, vrea straşnic de mult să trăim.

Condamnată

Trăim cu spaima zilei de pe urmă. Tot ce auzim, tot ce citim, tot ce suntem învăţaţi să credem ne formează psihologia unui condamnat de moarte. Să profiţi de fiecare zi de parcă ar fi ultima nelăsând nimic pentru mâine, nimic dorit şi nefăcut, simţit şi nespus, spus şi neasumat. Să-ţi iei la revedere ca şi când ar fi cea din urmă dată. Să-i suni cât mai des pe cei dragi, nu ştii cât îi vei mai auzi sănătoşi. Să porţi mereu cu tine telefonul mobil (încărcat), nu ştii pe unde ai putea rămâne blocat. Să nu traversezi nici măcar pe trecerea de pietoni până nu se opresc toate maşinile, altfel visele tale de ascensiune vor rămâne lipite de caldarâm (cu tine cu tot, şi n-ar fi păcat?). Să-ţi faci asigurare la casă, oricând un vecin neatent sau senil ar putea lăsa gazul deschis şi, în locul blocului, vei găsi (în cazul fericit în care erai plecat) doar fundaţia. Să mergi de Crăciun acasă, ar putea fi ultimul în formulă completă. Să spui “te iubesc”. Să nu mai mănânci neregulat, dulce, gras, cu E-uri, nici nu vei şti care din bolile de pe listă te va lovi fulgerător şi amputant. Să faci mişcare zilnic şi un sport cel puţin săptămânal, aşa garantat anii o vor lua în direcţie inversă şi vei fi primul muritor care nu îmbătrâneşte nicicând (nici măcar sufleteşte). Să dormi suficiente ore pe noapte, să-ţi faci analize regulat (ceva-ceva tot vei găsi), un control oftalmologic de îndată ce vederea te lasă şi să te apuci să procreezi de timpuriu (în cazul în care crăpi, obligatoriu trebuie să rămână ceva viu în urmă, e legea naturii).

Nu pot să-mi trăiesc fiecare zi ca pe cea din urmă, gândindu-mă că poate fi ultima dată când… Nu, mâine n-o să-mi sară casa în aer, Crăciunul ăsta nu va fi ultimul, nici vacanţa asta, nu mă voi bloca în lift, n-am nevoie neapărată de sport săptămâna asta şi nici de ochelari (încă mă mai descurc), nicio maşină nu mă va lovi şi nici E-urile savurate cu poftă la ore târzii nu mă vor răpune total. Am tot regretul pentru cazurile în care boala distruge necruţător, mi-e atât de frică de asta încât nu vreau, nu pot să-mi imaginez că aşa ceva i s-ar putea întâmpla cuiva apropiat, nu încă, poate nu…nu vreau să mă aştept, să prevăd, să ştiu deja ce aş face şi cum. Nu atât de repede.

Mâine ne vom întâlni la fel, şi după mâine va fi un alt mâine şi după asta mai vedem. N-o să învăţ să spun “te iubesc” şi “mi-e dor de tine” (din gura mea ar suna apocaliptic), n-o să cred că e ultima dată când aud pe cineva la telefon şi nici n-o să-mi cer iertare ca să nu plec la culcare supărată. Ne împăcăm noi zilele astea, ok? Nu, nu e “the first day of the rest of my life” pentru că eu sunt tot cea de ieri şi aproape complet cea de alaltăieri. Mai corect ar fi “the last day of my passed life”.

Nu ştiu să trăiesc altfel decât ca un condamnat la viaţă. Iar mâine chiar nu va fi decât o altă zi.

(sursa foto:

http://www.facebook.com/photo.php?fbid=286050659948&set=a.117661154948.24715.22455674948&type=1)