Ştii la ce mă gândeam?…
Posted by Anda on Nov 18, 2011 in Viaţa reală | 17 comments
Acum câţiva ani, un prieten bun mă suna seară de seară să mă întrebe cum mi-a fost ziua. Ar fi vrut sa ne întâlnim în fiecare week-end şi, în ciuda enervării şi a imaturităţii mele, a tabieturilor şi a ticurilor, poveştile prin care treceam i se păreau amuzante. Şi felul în care i le spuneam. Se trezea la orice oră să mă mai vadă pe la vreun matinal şi puteam oricând să-l sun noaptea să ieşim la un fast-food (abandonând cu bucurie regimul pe care îl ţineam amândoi, mai mult teoretic) şi să stăm de vorbă. Era în stare să facă trei sferturi din drumul Bucureşti-Cluj ascultând Faith Hill şi Shania Twain (abia pe ultima parte, când decidea să depăşească tirurile, o dădeam pe Linkin Park). Prietenia cu el nu a avut niciodată o conotaţie erotică (mi-a zis odată că noi doi nu ne-am întâlnit la momentul potrivit, în viaţă -aşa o fi fost), cu toate astea mi-e mai dor de el decât de toate aşa-zisele mele relaţii la un loc. Şi abia acum realizez că ceea ce oferea el găseşti rar şi trebuie apreciat din toate puterile. Eu credeam că e doar începutul şi că lumea, în general, mă va trata la fel de atent (!). Prietenului meu îi este bine şi e fericit. Iar eu mă bucur pentru el din tot sufletul (acelaşi suflet care îi simte lipsa de-a dreptul organic).
Apropierea Crăciunului mă face să mă gândesc mai mult la “acasă”, unde sunt mereu extrem de bine primită, ca şi când aş putea să înmagazinez toată dragostea şi căldura pentru mai târziu. Nu e chiar aşa -alternanţele rece-fierbinte pot să zguduie organismul şi să-i creeze noi puncte vulnerabile, nu să-i ofere o temperatură constantă, potrivită, pe termen lung… Spunea cineva că într-un oraş mic toate marile evenimente ale trecutului par mai recente. În camera mea din Aiud, pe perete, încă mai există un calendar din 2003, deschis la luna iulie, unde data de 19 este încercuită cu roşu şi are o săgeată către dreapta. Atunci am venit în Bucureşti. De atunci mi-am măsurat timpul în case pe care le-am schimbat, emisiuni la care am lucrat, oameni care m-au traversat şi oraşe europene în care m-am căutat trişând, aşa încât să fiu sigură că n-o să mă găsesc cu adevărat. E, cumva, straniu -Bucureştiul ăsta atât de mare nu e destul de încăpător pentru a adăposti şi oamenii care ţin la mine cel mai mult şi care au rămas acasă. Sau au plecat în lume.
Propun să existe un indicator pentru gradul de însingurare dintr-un oraş. Nu ştiu cum s-ar putea numi unitatea de măsură, dar ştiu că valoarea arătată va fi mereu invers proporţională cu numărul de persoane pe care le poţi suna la 1 noaptea să le zici aşa, pur şi simplu: “Băăăi, ştii la ce mă gândeam?!” (nu noapte de noapte, doar atunci când ţi se pare că ţi-a venit o idee fabuloasă)…
(sursa foto: https://villainouslyvintage.wordpress.com/tag/suzy-parker/)
17 Comments
Leave a Comment
Nu cred ca insingurarea tine de oras, ci doar de noi si numerele de telefon valabile pe care le mai tinem minte. Sunt rari, foarte rari, oamenii cu care poti vorbi ore in sir despre orice. Si nu intotdeauna sunt dintre cei apropiati. Pur si simplu se intampla o disponibilitate comunicativa reciproca. Mare noroc!
Cred ca doar cei cu adevarat norocosi si tare iubiti acolo sus au parte de oameni speciali, providentiali chiar, oamenii – prieteni.
Ma gandeam intr-o zi ca fie am ajuns ipohondra, fie se intampla ceva cu mine. Ma tot durea inima si nu intelegeam de ce. Citind randurile tale, am inteles. E vorba de aceea lipsa care desi nu e lipsa – paradoxul prezentei prin absenta, e totusi resimtit oganic.
Anda, sa vezi grade de insingurare la oameni ce traiesc nu in acelasi oras, ci in acelasi oras, aceeasi casa…
Eu din 2003, 10 mai, sentimentul de insingurare ma incearca si pe mine destul de des, acasa nu mai e parca nici acolo unde m-am nascut,nici aici, cateodata am senzatia ca traiesc intre 2 lumi . Cicero spunea” Un oras maret este o mareata singuratate”.
Norocul de a fi pe aceeasi lungime de unda, una dintre milioanele existente, MR. Pacat ca e temporar mai mereu, iar eu, cu lucrurile care imi ating sufletul sunt teribil de conservatoare. Si vreau sa tina o viata…
Lotus, e greu de pus in cuvinte lipsa, dorul. Greu de definit. Doare intr-un fel aparte, nici macar nu-i durere. E asa…un inceput de nimic simtit acut. Nu stiu mare lucru despre gradele de insingurare din aceeasi casa, dar as putea vorbi despre falsele umpleri de gol.
O mareata singuratate, uf…Doua lumi cu adevarat, Aura, iar eu imi mentin echilibrul de prea mult timp pe frontiera, chiar daca fizic am decis…
Frumos text, frumoasa poza!
Am ramas pe ginduri si nici macar nu pot sa adaug nimic.
Relatiile astea, in care poti sa spui oricand acest ”stii la ce ma gandeam?”, trebuie ingrijite, altfel, timpul le fura…Norocosii au parte de ele, inteleptii fac tot ce trebuie/pot ca ele sa reziste timpului/timpurilor…
Je, nici eu, acum. Dar sper sa pot, la un moment dat.
De cele mai multe ori timpul sa schimba tot, Cricri, toate genurile de relatii. E inevitbil. Cred ca in forma asta nu pot fi pastrate o viata -s-ar putea doar daca doi oameni ar avea destine similare si asta e greu…
Intr-adevar, timpul ne schimba pe toti, insa eu cred cu tarie ca atunci cand iti doresti din tot sufletul ceva, acel ceva va deveni realitate…E nevoie de eforturi si sacrificii along the way ca sa mentii o astfel de relatie, insa if u’re willing to give….and pray and wait and hope…
Daca tipa din poza eventual reprezinta mondenul viu al unui Bucuresti mort… Tipa cealalta, din poza de si-mai sus, autoarea textului si (auto-definita) suspinatoarea noptilor de toamna tarzie… ne satisface fantomatic si eficient imaginatia, ajutandu-ne clandestin sa ne reamintim de noi insine… noi, cei de odinioara, noi… cei pe care inca ii tinem minte, dar refuzam sa ne intoarcem la ei de frica sa nu-i rastalmacim, noi… cei din propria linie intai, pe care viata— in cazul Andei cerculetul rosu din calendarul prafuit
— ne-a imbrancit spectral si totodata definitiv in directii firesti… Si daca in viata fiecaruia ar exista cineva caruia sa-i putem da telefonul de ‘Bai…’ de la miezul noptii fara sa-i oripilam familia si amintirile, ce bine ne-ar mai fi… Am reusi, conotativ sau nu, sa ne tamaduim propriile instrainari si sa luam, totodata, trenul ala nebun de Cluj care inca asteapta-n gara…
Ne e putin teama de noi cei din “propria linie intai”, desi tare ne mangaie imaginatia amintirea versiunilor noastre mai tinere…Directiile vietii sunt firesti, da, insa tare am o problema cu partea “definitiva” a lor, poate tocmai de asta, uneori, ma gandesc intens ca un tren spre “cealalta viata” asteapta sigur tras deja la peron (de obicei la linia 6)…
Nu stiu care ar putea fi tamaduirea pentru instrainari, dar, uite, acum e aproape 1 noaptea si, citind, am zambit (ba chiar am ras nitel), si asta fara sa oripilez familia nimanui…
Mersi pentru zambete si rasnitzele…
) La mine-i 2 si-un pic si ma amuz in aceeasi masura…si-mi pare rau, stii de ce? Pentru ca nu-i frumos sa faci haz de necazul altuia… O zi perfecta!
Nu e haz de necaz, e doar asa, un suras complice
Sa ai si tu o zi cat de buna se poate, la mine fiind, desigur, noapte!
Nu exista deja un astfel de indicator ll insingurarii? Ar trebui sa fie, doar gradul de alienare e proportional cu marimea unui oras si cu al”progresului” in general…
Ai fost tare norocoasa Anda, si parca mi s-a facut si mie dor acum de prietenul acela pe care nu l-am avut niciodata..
Stii, avem fiecare dintre noi secrete si povesti magice, le dezvaluim lumii impachetate in cuvinte. Ca este insingurare, ca este dorinta ascunsa, ca sunt vise ce apar din cand in cand, simtim nevoia de a le darui mai departe, de a le impartasi. Cand traim implinirea cuvintele vor fi rostite si nu scrise, acestea din urma se vor imputina. Atunci cand intram in haul negru a neimplinirii sau pierderii, vom darui din nou cuvinte in asteptarea altor cuvinte care sa ne tina de cald…
Uneori suntem singuri in doi, suntem singuri intre prieteni si alteori suntem mai fericiti ca niciodata cu noi insine. Suntem mereu singuri si totusi nu suntem niciodata singuri. E un paradox, unul care imi place.
Andres
Olga, nu stiu de ce iti dai seama doar dupa un timp cat de norocos ai fost la un moment dat ca ai reusit sa faci ceva, ca destinul unei persoane s-a intersectat cu al tau…Tot imi propun sa fiu mai constienta de asta. Cat despre astfel de prieteni, da, cred ca am fost norocoasa sa am cel putin doi…
As prefera sa nu inventeze nimeni un astfel de indicator vreodata. Mi-ar parea rau pentru sufletul lui…
Mare dreptate ai in legatura cu scrierea/rostirea cuvintelor, Andres. Dar o stii si tu
Iar “insingurarea” nu e mereu corelata cu “singuratatea”…
Anda, mi-e dor de tine!
Craciunul va fi mereu sarbatoarea copilului din mine. Ce sa mai zici de cineva care traieste de 37 de ani in acelasi oras si in aceeasi casa?… Cu mici exceptii, perioada facultatii, la Cluj. Si sa privesti cum toti prietenii copilariei si-au luat zborul spre tari mai “calde”, luand cu ei bucati din sufletul tau. Tocmai de aceea, Craciunul e mai frumos decat orice alta sarbatoare, pentru ca se aduna pe la casele lor, cei dragi mie si imi intregesc sufletul de copil…
Da, asa e, se aduna cumva pe la casele lor. Te astept in vizita, a mai trecut un an