Castele de nisip

Nu-ţi mai aminteşti cu precizie care a fost primul. Cât de semeţ, de meşteşugit ornat, de spectaculos împărţit. Printr-un mecanism pervers, ungherele minţii au salvat doar impactul copleşitor al primului val. O mişcare bruscă înainte-înapoi. Suficientă pentru ca primul tău castel de nisip, splendid visat, să se transforme în tărâmuri mişcătoare, apăsate de ape.

Este o artă pe care o vei învăţa, ţi-ai spus. A ridicării de castele în răsuflu de mare. Poate temelia nu a fost iscusit proiectată, poate pereţii nu formau un unghi drept sau compartimentarea nu era inteligentă. Altul, unul care va rezista. Şi, cu fiecare val puternic, imperturbabil, îţi spuneai că ai mai desluşit ceva şi că mai e timp. Mai colorai la planurile tale, le diversificai, uneori chiar îţi permiteai îndrăzneala de a fi agasant de creativ. Şi o luai de la capăt. De câte ori venea un val mai mic, unul care se oprea la baza construcţiei tale visat durabile, îţi muşcai buzele care tremurau uşor de uimire şi de încântare. Frenezia începuturilor.

După multe prăbuşiri înnisipate, ai încercat să te opreşti. Poate arta asta, a sculpturilor în nisip, nu era de tine. Poate ar fi trebuit să meştereşti la altceva sau, în cel mai rău caz, să schimbi materialul de construcţie. Ca să-ţi schimbi şi norocul. Dar nu ştiai să faci nimic altceva, nu-i aşa? Iar alte unelte nu puteai să-ţi procuri, ar fi fost nevoie să renunţi la multe în schimbul lor şi ar fi trebuit adaptate (din cale-afară!) felului tău de a zidi.

Iar acum, după prăbuşiri, vise, respiro şi iar vise, ai început iar. Dorindu-ţi, ca de fiecare dată, plictisitor, repetitiv, să dureze. Ai încercat să urmezi un plan nou, ridicat la suprafaţă după toată prăbuşirea iluziilor trecute. Îţi spui că eşti puternic şi ai răbdare. Faci fiecare fir de nisip să se întărească exact acolo unde trebuie, îi proiectezi o temelie bună şi nişte şanţuri de apărare, îl înalţi atât cât crezi de cuviinţă şi îl ornezi cu cele mai frumoase cochilii aduse de mare (pe care le lustruieşti cu 30% mai mult decât ar fi fost necesar). Zi după zi, trudeşti să-ţi faci castelul temerar. Nu-ţi mai simţi demult genunchii care se abandonează solului rugos şi rău, nici coatele care au aceeaşi soartă, nici ochii care (printr-o scamatorie, probabil) fac în fiecare zi scoicile lustruite din vârf să strălucească. Poate, dacă nu laşi să-ţi scape momentul potrivit pentru fiecare gest în parte, dacă aproximezi cu precizie forţa şi înălţimea valului duşmănos şi acţionezi în consecinţă, vei mai câştiga o noapte, o lună. Tocmai ţi-ai zidit sufletul în el. Trebuie să dureze.

Felicitări. De data asta, aproape ai reuşit să te minţi. Aproape.

Care va să zică, asta înseamnă viaţa de adult: să construieşti castele de nisip, după care să le calci in picioare şi să repeţi operaţia iar şi iar, când ştii prea bine că oceanul le-ar fi dărâmat oricum?… (Frédéric Beigbeder)

sursa foto: http://observando.net/