Castele de nisip
Posted by Anda on Dec 14, 2011 in Vise despre viaţă | 17 comments
Nu-ţi mai aminteşti cu precizie care a fost primul. Cât de semeţ, de meşteşugit ornat, de spectaculos împărţit. Printr-un mecanism pervers, ungherele minţii au salvat doar impactul copleşitor al primului val. O mişcare bruscă înainte-înapoi. Suficientă pentru ca primul tău castel de nisip, splendid visat, să se transforme în tărâmuri mişcătoare, apăsate de ape.
Este o artă pe care o vei învăţa, ţi-ai spus. A ridicării de castele în răsuflu de mare. Poate temelia nu a fost iscusit proiectată, poate pereţii nu formau un unghi drept sau compartimentarea nu era inteligentă. Altul, unul care va rezista. Şi, cu fiecare val puternic, imperturbabil, îţi spuneai că ai mai desluşit ceva şi că mai e timp. Mai colorai la planurile tale, le diversificai, uneori chiar îţi permiteai îndrăzneala de a fi agasant de creativ. Şi o luai de la capăt. De câte ori venea un val mai mic, unul care se oprea la baza construcţiei tale visat durabile, îţi muşcai buzele care tremurau uşor de uimire şi de încântare. Frenezia începuturilor.
După multe prăbuşiri înnisipate, ai încercat să te opreşti. Poate arta asta, a sculpturilor în nisip, nu era de tine. Poate ar fi trebuit să meştereşti la altceva sau, în cel mai rău caz, să schimbi materialul de construcţie. Ca să-ţi schimbi şi norocul. Dar nu ştiai să faci nimic altceva, nu-i aşa? Iar alte unelte nu puteai să-ţi procuri, ar fi fost nevoie să renunţi la multe în schimbul lor şi ar fi trebuit adaptate (din cale-afară!) felului tău de a zidi.
Iar acum, după prăbuşiri, vise, respiro şi iar vise, ai început iar. Dorindu-ţi, ca de fiecare dată, plictisitor, repetitiv, să dureze. Ai încercat să urmezi un plan nou, ridicat la suprafaţă după toată prăbuşirea iluziilor trecute. Îţi spui că eşti puternic şi ai răbdare. Faci fiecare fir de nisip să se întărească exact acolo unde trebuie, îi proiectezi o temelie bună şi nişte şanţuri de apărare, îl înalţi atât cât crezi de cuviinţă şi îl ornezi cu cele mai frumoase cochilii aduse de mare (pe care le lustruieşti cu 30% mai mult decât ar fi fost necesar). Zi după zi, trudeşti să-ţi faci castelul temerar. Nu-ţi mai simţi demult genunchii care se abandonează solului rugos şi rău, nici coatele care au aceeaşi soartă, nici ochii care (printr-o scamatorie, probabil) fac în fiecare zi scoicile lustruite din vârf să strălucească. Poate, dacă nu laşi să-ţi scape momentul potrivit pentru fiecare gest în parte, dacă aproximezi cu precizie forţa şi înălţimea valului duşmănos şi acţionezi în consecinţă, vei mai câştiga o noapte, o lună. Tocmai ţi-ai zidit sufletul în el. Trebuie să dureze.
Felicitări. De data asta, aproape ai reuşit să te minţi. Aproape.
Care va să zică, asta înseamnă viaţa de adult: să construieşti castele de nisip, după care să le calci in picioare şi să repeţi operaţia iar şi iar, când ştii prea bine că oceanul le-ar fi dărâmat oricum?… (Frédéric Beigbeder)
sursa foto: http://observando.net/
17 Comments
Leave a Comment
…am inceput de zece ori pana acum sa-ti scriu ceva la postul asta. Nu pot! Pentru ca “trebuie sa dureze…”
Cata truda in fiecare simplu gest de supravietuire… Frumos scris, frumos transmis si cu mare placere primit.
Beigbeder e printre multe altele si un optimist
Anda, multa sensibilitate in tot ce-ai scris aici.
Cred, ca oricare dintre noi si-a construit, barem, un castel de nisip la tarm de mare. Cate iluzii nu au fost ingramadite in el, claie peste gramada fara o ordine anume, sau poate doar o iluzie s-a latit in spatiul oricum prea mic al efemerei constructii. Cand valul dusmanos a darmat totul doar gandul la o alta vara, la o alta plaja a impulsionat mersul spre o alta zi.
Doar asa mergem inainte, altfel ne-am duce si noi odata cu nisipul castelului pierdut in mare
Toti construim intr-o viata de om cateva castele de nisip; iubirile noastre esuate, incercarile mici sau mari au fost toate castele de nisip luate de val sau de vremea potrivnica…
Speram, ne rugam ca poate data viitoare constructia va fi durabila. Dar asa cum spunea Jimi Hendrix, pe o nota lejera, cumva ludica, orice castel de nisip aluneca in mare, in cele din urma…
R.B, nici nu stiu ce ar mai fi de adaugat
Psihologii sunt de parere ca am avea numai de castigat inlocuindu-l pe “trebuie” cu “ar fi de dorit sa”. Functioneaza?…
Multumesc, Dunia. Nu suntem cu totii, de fapt?
Moi, Cezara, sculptorii in nisip se ambitioneaza sa demonstreze ca arta lor poate fi trainica, la fel ca altele. Iar castelele proiectate cu atata voluptate in vis, se vor muta, chiar daca efemer, si la tarm de mare. In toata splendoarea lor.
Anda, nu stiu daca functioneaza, pentru ca mereu am pus valoare pe ceva care oricum era efemer. Sau stricam castele din nisip, ca sa fac altele la fel.
“Ar fi de dorit sa”…spun celorlalti ca sa mimez detasarea si sa nu-i sperii, sa nu fuga inainte sa ajunga.
Filosoful Emil Cioran si-a daramat singur, cu nemaipomenit talent si perseverenta, orice posibil castel.
Se pare ca pe unul singur nu a reusit sa-l distruga, ci l-a cladit mereu si mereu: placerea de a scrie. Toata viata sa a dedicat-o impartasirii gandurilor despre inutilitatea, aburditatea muncii de a construi castele de nisip, care nu fac decat sa iti distraga atentia de la realitatea cruda, urata. Paradoxal, tocmai acest “castel de nisip” al lui l-a tinut mult si bine in viata, dupa cum spunea Gabriel Liiceanu. Nici macar Cioran, revoltatul pe viata, nihilistul absolut, nu a reusit sa traiasca fara efemerele castele, oricat de mult le-a detestat…
Raman doar niste intrebari: Poate cineva trai fara niciun castel de nisip ? Si este ceva adevarat in aceasta munca de Sisif ?
Mai exact…uite ca am ramas cu intrebarile astea in gand. Ce sens are sa construiesti atatea castele de nisip pe care oricum le sfarama valurile vietii ? Si cum chiar adineauri mi s-a mai sfaramat unul, am stat si m-am privit, cum am reactionat, ce atitudine am avut.
Unul puternic, pe care nu-l mai poate darama nimic. Deci…
Ei bine, am ramas in picioare. Stii ce se intampla, pana la urma, Anda ? Tot construind atatea castele, devii tu insuti un castel
Gabriel Liiceanu avea dreptate, cred. Truda la propriul nostru castel, oricare ar fi acela, patetica, exaltata, irationala, daruita, e cea care ne tine in viata. Altfel, ne-am fi lasat sa invatam, prin repetitie, ca n-are rost. Constatarea ca suntem inca vii este motorul.
Nu stiu daca e resemnare in fata inevitabilului sau forta ceea ce spui tu, Treia. Mie mi-e putin teama orice ar fi. Imi pare rau pentru castelul sfaramat. Inevitabil, continuam.
…e noaptea dintre ani si nici nu stiu cum au trecut orele(chiar anii tinand cont de data) citind post-urile tale!
Au trecut enorm de multi ani, e adevarat! Ma bucur ca ma citesti si ca mi-ai scris! Un 2012 plin cu tot ce iti doresti sa ai!
La multi ani si multa sanatate sa ai. Fie ca Anul 2012 sa aduca numai fericire, bucurii si bunastare in familie.
La multi ani Anda si si sa ai parte de un An Nou cat mai bun!
Va multumesc pentru urari, un an cu vise implinite (si fara castele de nisip) va doresc si eu!
frumos castel ai ridicat din rostirea-cuvant, gand de nisip, usor dantelat de spuma doririlor tale …; esti sora cu marea si tot ce-n tarm ai ridicat a fost marturisire, dor, speranta, asteptat …
si totusi eu imi amintesc de primul castel, o movilita de nisip ce-n continut avea graunte de zirconiu …; in ochii mei, un mare Dom era plin de lumina revarsata prin vitralii in mii de culori ca o ploaie de vara …
Cristian, cu totii ne amintim de primul castel. Desavarsit, dorit, special. Tocmai pentru ca nu-l puteam compara cu nimic.