Etape (and we go on)

Când am început să scriu pe acest blog, acum aproape doi ani şi jumătate, încheiam definitiv un capitol copleşitor pe plan personal, iar profesional făceam o schimbare de registru de care mă temeam, dar la care şi visasem cumva ani buni. Nu ştiam ce-mi va aduce, dar oamenii mai “trăiţi” decât mine spun că asta e viaţa, plină de necunoscute necontrolabile uneori (de fapt, mereu, dar iluzia că totul depinde numai de noi prinde aripi mai zdravene câteodată). Toate poveştile scrise de atunci aici m-au frământat, m-au bucurat, m-au rănit, m-au marcat sau mi-au dat de furcă la un moment dat. Sigur că subiectivismul e mai mereu pregnant, n-am intenţionat să fac un exerciţiu de jurnalism “ca la carte”. La fel şi doza de ficţiune. Totul a fost…”aproape” adevărat. Aşa am simţit a le spune pe toate.

Iar acum…tot la final şi început de drum mă aflu. Profesional, închei în curând o etapă cu investiţii (multe) şi cu satisfacţii (pe măsură). Mi-am depăşit nişte limite (în special în privinţa încrederii în mine), am muncit fără să simt (ceea ce o însemna că faci totul din suflet?!), m-am legat tare de nişte oameni şi mi-am dorit, copilăreşte, să nu se termine niciodată-niciodată. Uneori glumesc spunând că sufletul meu e neîncăpător şi toate lucrurile pe care le iubesc stau în el grămadă, iar când ceva inevitabil mai trebuie să dispară de acolo, o face provocând daune majore în jur… Personal, iau oamenii aşa cum sunt şi nu mai încerc să-i determin să joace în piesa mea. Nu mai sunt atât de înverşunată şi nici nu mai scriu texte cu scopul de a-i face să pară meschini sau de a-i lovi rău. Poate am mai crescut (nu mi-am pierdut, totuşi, cheful de “nou”).

Blogurile Tango s-au schimbat şi ele. Mă simt uşor depăşită şi cumva intimidată. Cei care mă cunosc ştiu că în “viaţa reală” nu-mi place să vorbesc despre ceea ce scriu, că mă fâstâcesc, că în general nu încerc să-mi fac blogul prea popular. Cu toate astea, una dintre marile mele bucurii e să citesc ceva scris de o persoană necunoscută, care a ajuns aici întâmplător şi s-a oglindit în sau printre rânduri.

M-am gândit mult la toate astea. Cred că e momentul asumării  Ceea ce nu înseamnă că nu voi mai scrie lucruri “aproape” întâmplate (următoarea postare va fi chiar de aşa natură) sau că nu voi mai povesti despre cărţi, filme sau călătorii. Vor fi toate acestea. Dar cred că şi multă viaţă reală, aşa cum e ea. Trăită, sper eu, privind cât mai puţin în oglinda retrovizoare.

(sursa foto: http://observando.net/)