Linişte

O călătorie recentă prin zone mai albe şi mai înalte, cu aer rece şi tare, mi-a zguduit un pic răspunsul (coerent configurat până acum) la întrebarea “Şi cum te vezi peste 10 ani?”. Îmi imaginam, la startul în viaţa reală, ca tot omul, o listă cu căsuţe de bifat.  Hai s-o numim lista lui “pentru totdeauna”. Un serviciu pe care îl ai după terminarea studiilor şi unde, până în ziua retragerii, vei urca încet şi sigur pe scala puterii. O casă a ta, plină cu lucruri alese după gustul tău. Cineva care să te iubească şi să semneze hârtia aia despre care toţi cei care n-o au spun că n-are valoare. Copiii. Unul, doi. Ai tăi pentru totdeauna. Şi tot aşa mai departe.

În timpul acestor zile am retrăit liniştea pe care o simt de câte ori ajung la munţi, pe drum spre Ardeal. Sunt convinsă că asta i se întâmplă oricui, din orice zonă ar fi, când se apropie de casă. Vibraţii “inimoase” uşor neregulate, după o vârstă. E ca şi când…mâncarea începe să-şi recapete gustul, iar tu aştepţi ca altădată să ţi-o aşeze cineva în faţă, proaspătă, delicioasă, ademenitoare. Îţi vine să te plimbi aşa, agale, tu cu gândurile tale, ascultând “muzică, nu zgomot” şi din când în când reobişnuindu-te cu sunet de tăcere. Fără să-ţi spună Ştirile ce zi e şi fără să le simţi lipsa (cu sau fără tine, lumea se învârte oricum, cu aceeaşi viteză). Fără să vrei să suni pe nimeni. Sau să vezi cine şi de ce ţi-a mai scris. Cumva, zâmbind complice la gândul că asta e cu siguranţă calea să nu îmbătrâneşti niciodată. Să nu te îmbolnăveşti.

Apropo de lucrurile care rămăseseră nerezolvate în Bucureşti (în “cealaltă lume”), mi-a zis cineva că fac alegeri comode pentru ego-ul meu. Cred că…e cea mai importantă realizare a vârstei mele de 30+. Ani în şir am luat decizii despre care credeam că mă vor face să par curajoasă, valoroasă, interesantă (poate au şi făcut-o). Am intrat în diverse competiţii, unele absurde, numai pentru că era un premiu la mijloc, am spus lucruri numai pentru că, într-un anumit context, mă făceau să par nobilă şi altruistă, am purtat ţinute în care nu mă regăseam, am lucrat la nişte emisiuni numai pentru că erau bine văzute şi am ales bărbaţi nepotriviţi numai pentru că erau valoroşi (şi era flatantă asocierea cu ei). Toate astea s-au făcut cu renunţări, cu conflicte interioare, cu sechele şi ceaţă în suflet. Nu, n-am fost prea atentă la ego-ul meu (şi acum ştim deja, dovedit, că nimeni altcineva nu e obligat să o facă).

De o vreme nu mai am nevoie de validări externe. De când am început să mă gândesc la ce mi-aş dori cu adevărat, mi-au tot venit idei (până acum, vreo două sunt bunicele). Îmi place să cunosc sau să citesc despre oameni care, prin ceea ce fac, îmi ating cumva un colţ de suflet. Triez la maximum tot ce mi-ar putea folosi şi tot ce mă interesează şi timpul meu liber acolo merge. Dar nu vinovat, ca înainte, nu cu gândul că ar fi de preferat să fac altceva, unanim apreciat drept “util”. Ci cu voluptate.

Departe de mine dorinţa de a pleda pentru static, comoditate sau ferecarea în zona de confort. Încercările şi rătăcirile tale mai mult sau mai puţin îndepărtate ţin însă de pliurile sufletului tău, el e cel care dă şi nota pentru “extrem”, şi primul semnal când drumul nu mai e bun şi s-a întins coarda prea mult. Şi dacă a elimina cât mai repede sursele de durere înseamnă “a face alegeri comode pentru ego-ul meu”, atunci sunt vinovată până în adâncul minţii mele, doritoare de atenţie şi de real.

Nu ştiu dacă peste 10 ani voi viziona în continuare interviuri în televiziune sau nişte munţi îmi vor rupe zilnic privirea cu alb-albastru. Până acum, de pe lista lui “pentru totdeauna” nu am bifat nici măcar o căsuţă. Dar asta nu-mi mai atinge cu nimic ego-ul, întrucât am învăţat o chestie valoroasă. Că nimic pe lumea asta nu e de nedesfăcut.

Sound: http://www.youtube.com/watch?v=Ahha3Cqe_fk&ob=av2e

22

Până la vârsta de 13 ani am locuit într-un bloc cu patru etaje, zece scări şi nu mai puţin de 33 de copii doar în D (scara mea). Îi cunoşteam pe toţi, ca şi pe majoritatea celor din scările vecine. Le mai ştiu numele şi chipurile până în ziua de azi. Cea mai mare bucurie a noastră era să ne jucăm „de-a v-aţi ascunselea” în formulă completă, iar cea mai mare tristeţe, când venea un camion maaare, semn că vreunul dintre noi se muta. Aproape de blocul meu era un deluşor pe care, pe vremea aceea, îl caracterizam drept gigantic. Vara îl urcam cu ceva efort pe bicicletă, iar iarna mă amestecam cu mare poftă în mişcarea browniană a copiilor veniţi la săniuş (cu tradiţionalul „să nu te dai până-n stradăăă!” al mamei sunându-mi în urechi).

Iarna lui ’89 a fost altfel. Nu ştiu dacă frigul era cumva mai apăsător, lumea mai agitată, Europa Liberă pe care o ascultam (cu bruiaje, fără să înţeleg mare lucru) mai activă ca oricând. Suna…ca o piesă de teatru radiofonic pentru mine totul. Pe 21 decembrie, mama a venit în mare alertă de la spital să mă ia de la bunici. Îmi mai amintesc cum a intrat în apartamentul unde nu era deschis nici televizorul (programul era de la 8 la 10 seara atunci şi atât), nici vreun radio, ţipând că la Bucureşti cade Guvernul (!).

În micul şi provincialul meu oraş din Ardeal, Revoluţia a avut, desigur, o altă dimensiune. Copilul de 10 ani care eram atunci îl aştepta pe Moş Crăciun şi era fericit că, din pricina evenimentelor, vacanţa de iarnă s-a prelungit nu o dată, ci de trei ori! La noi în casă televizorul nu a mai fost închis deloc o vreme şi îmi amintesc că adormeam tare greu şi uşor panicată la gândul că va urma ceva total necunoscut (încă de pe atunci îmi plăcea să ştiu cât mai exact în ce ape mă scald). Copiii din scară ziceau că la televizor vom vedea mai multe filme, iar bunicul meu că se terminase cu pionierii. Hmm…asta nu putea fi decât bine.

Nu ştiu dacă, majoră fiind, aş fi ieşit în stradă. Îmi place să cred că da. Dacă nu pentru chestiuni materiale, concrete, pentru ce cred eu că a fost esenţa a ceea ce s-a întâmplat atunci: dreptul de a te exprima liber. De a alege. De a avea o opinie. De a conta. Nu ştiu cum s-ar putea explica generaţiilor născute în „libertate” care sunt preţul şi adevărata ei savoare. Şi nu ştiu dacă, până la urmă, mai e chiar atât de important pentru ei să cunoască asta. Mai mult…să o folosească aşa cum ar trebui. Eu am învăţat-o picătură cu picătură, an după an şi sunt mulţumită să spun că niciodată nu am fost nevoită să acţionez împotriva convingerilor mele sau să aleg altfel decât am dorit. Pot, dacă vreau, să înjur vechiul şi/sau noul Guvern şi/sau Opoziţia, să spun toate bancurile cu voce tare, fără să mă toarne nimeni, să mă îmbrac oricum şi să am orice culoare de păr vreau, să ascult ce gen de muzică îmi dă prin minte şi să plec oriunde în lume fără să fug. Având termen de comparaţie, pot spune: e un lux.

Ce nu mi-a ieşit? M-am prea obişnuit cu libertatea. Cu lucrurile care, româneşte şi stupid, “merg şi aşa”. Nu mai ard demult pentru o idee, nu mai cred că pot schimba nici măcar colţul meu de existenţă. Nu-mi afirm argumentele destul de tare, părerile destul de clar. Sunt confuză în legătură cu ceea ce vreau şi, chiar dacă decid, prea greu încep lupta. Şi, în plină „eră a democraţiei”, e imposibil de supravieţuit fără luptă.

Copila de 10 ani din Aiud câştigase câteva concursuri de matematică, voia să devină profesoară şi să înveţe alţi copii. Mergea la lecţii de balet de două ori pe săptămână de câţiva ani deja, dar fără mari performanţe (de regulă, era pedepsită pentru că în timpul exerciţiilor vorbea cam mult). Şi nu, evenimentele care în ’89 au dat peste lumea ei roz nu i-au făcut praf visele. Din contră, i-au dat aripi pentru ele. Libertatea de a face orice a dorit.

Trec aproape în fiecare zi prin faţa Studioului 4 din TVR, unde, acum mai bine de 22 de ani, se striga că am învins. Uneori mă gândesc la toate astea, vreme de o jumătate de pas. Poate ar trebui s-o fac mai des. Eu am învins?!

Notă: Acest  text “se cerea” a fi scris, de o vreme. În fotografie nu sunt eu în ’89, nici nu s-ar fi putut. A fost făcută 22 de ani mai târziu, în Piaţa Universităţii. 

Foto credit: Alex Găvan

Acei oameni minunaţi şi sufletele lor zburătoare

Spunea cineva că oamenii al căror suflet este frământat până la mutilare de un vis, o pasiune, după care ajung să-şi modeleze întreaga existenţă sunt fie genii, fie nebuni. Sau, în fine, ambele.

Să cauţi poveştile din oameni e una dintre menirile jurnalismului. O oarecare pricepere în a le scrie şi transmite poate fi înnăscută, învăţată sau şlefuită în şcoală sau, uneori, poate să lipsească aproape total. Orice jurnalist care a alergat după subiecte ştie că un “personaj” bun te poate salva întotdeauna, când n-ai destul timp de pregătire a poveştii. N-am înţeles niciodată dacă apetitul meu pentru întâmplări extraordinare, intersectări uluitoare de destine (genul “măcar să rămână o poveste bună din asta”), oameni altfel sau, poate, propria-mi fire în majoritatea timpului mai aplecată spre contemplat decât spre realizat m-a ghidat spre domeniul ăsta de activitate. (Mi-e greu să-l numesc meserie, serviciu, job sau orice de acest fel. Termenul m-ar transforma în adult responsabil şi asta încă nu a fost o condiţie obligatorie în fişa postului, nici în mintea mea. Nu, nu încă.) Cert este că îmi place să caut oamenii geniali sau nebuni, să-i cunosc, să vorbesc cu ei, cumva să le iau povestea trecând-o prin sufletul meu, “furându-le” din pasiune şi din vise. Apoi rămân aşa, cu ochii spre un cer virtual, minunându-mă şi zicându-mi că, fără “meseria” asta, aşa cum e ea, nu aş fi ajuns niciodată să le admir aripile îndeaproape, îndelung. Şi, o vreme, tare mi se umple inima.

E puţin greu de explicat şi de înţeles de către prieteni sau chiar de părinţi (şi, în ultima vreme, nici nu mă mai obosesc să o fac) de ce în loc să mă preocupe chestiuni mai practice, de viaţă, eu aleg să văd prin ochii altora, să-i pomenesc în toate discuţiile şi să le repet vorbele. Pentru că…îmi mai permit, încă. Şi pentru că în toţi anii ăştia de când fac aşa ceva, aproape 9 la număr (timp în care, aşa cum mi-a zis cineva, “am uitat, pe parcurs, să fac copii”), eu nu m-am plictisit nici o secundă. De asta nici nu i-am simţit.

În viaţa mea, mi-am dorit cu imaginaţia frenetică a şoricelului de bibliotecă (unul extrem de pedant) să “mi se întâmple” cele mai grozave poveşti şi numai “întâlniri miraculoase”. Mi-am căutat posibilii parteneri de dialog (de orice natură) cu aceeaşi minuţiozitate cu care mi-am vânat subiectele. Nu ştiu exact în ce moment alegi în viaţă între o existenţă “aşezată” şi posibil fericită şi o succesiune probabilă de poveşti cu final incert. Nu ştiu nici dacă mereu trebuie să alegem. Cert este că, desigur cu firea mea de atunci, am mers pe a doua variantă (şi, o dată la câteva luni, încă mai regret asta). În ambele situaţii, am certitudinea că primeşti exact ceea ce cauţi. Aşa că…oamenii din viaţa mea, partenerii mei de dialog interuman temporar, au fost, indubitabil, nişte inşi speciali, cu poveste. Prea preocupată să scriu aici despre ce şi cum n-a mers, aşteptări şi trupuri înşelate, dezamăgire şi perioade în care îmi doream cu răutate să li se întâmple ceva, fizic (mai pe româneşte, să crape, dom’le!), am omis esenţialul. Să spun că, o vreme, m-am hrănit cu setea lor de viaţă şi de nou. Că mi-am umplut până la refuz sufletul atât de gol cu pofta cu care ei îşi urmau pasiunile şi ochii de lacrimi la realizările lor (care nici nu mi se datorau, nici n-au fost împărtăşite cu mine; altfel spus, corect). Că lor le-am scris cele mai iscusite rânduri şi cu gândul la ei am avut cele mai colorate şi nebuneşti vise (unele s-au împlinit). Că, o vreme, m-am simţit cel mai viu om din lume şi, în sfârşit, nu mi-a mai fost frig defel “Întâlnirile mele miraculoase” din trecut au rămas oameni speciali, cu aripi, care îşi ating visele. Cu nebunii splendide care le modelează întreaga existenţă.

Şi acum nu-mi rămâne decât un lucru de făcut. Îmi şterg cu dexteritatea şoricelului de bibliotecă praful strâns pe suflet, îl examinez niţel (îl scutur dacă e nevoie), până găsesc un vis uitat, abandonat sau chiar nou. Iau visul şi-i dau aripi.

Sursa foto: http://piccsy.com/

Sound: http://www.youtube.com/watch?v=DMQbzLrvwlE

Tot ce nu vei citi aici

“Când mă văd prima dată cu o fată, îi ştiu deja toată viaţa de pe blog şi toată garderoba de pe facebook”, mi-a zis odată un amic, nu foarte încântat de situaţie. M-a lăsat fără replică într-o primă fază, apoi uşor-uşor m-am simţit un pic vizată şi vinovată de prea multă transparenţă, pentru ca, în cele din urmă, să cad serios pe gânduri.

De când am început să scriu, am povestit în şi printre rânduri despre mine, despre felul în care am crescut, despre oraşul meu natal, părinţii mei, facultate, despre Tango şi televiziune. Despre vacanţele mele, oamenii pe care îi admir, lucrurile care mă întristează, visele care mă ţin la suprafaţă. Am scris cu frig în suflet când m-am simţit tradată şi cu bătăi fluturoase de aripi în stomac la început de (fiecare) “mare” poveste. Mi-am deschis contul de facebook târziu, dar de atunci am recuperat din plin expunerea online a tuturor clipelor din viaţa mea (în lumina potrivită). Mi-aţi intrat în casă, în dulap, aţi fost cu mine la evenimente, în cabinele de montaj, aţi văzut ce fotografii mă inspiră, ce citate mă motivează, ce link-uri îmi trimite tata, ce prieteni am şi, pe scurt, cum îmi trece vremea. Orice din toate astea aţi fost (sau nu) curioşi să aflaţi.

Revin la replica amicului meu şi mă întreb dacă blog+facebook=eu ? Dacă am trezit sau, dimpotrivă, am anihilat elementul-surpriză. Dacă ceea ce scriu reprezintă tot ceea ce cred, dacă postările de pe perete sunt tot ceea ce am trăit. Ce nu vei afla de aici? Cred că…inflexiunile vocii mele când vorbesc cu cineva apropiat. Cum mi se înseninează fruntea când primesc un anumit mesaj. Sau cum îmi străluceşte privirea când pomenesc despre emisiunile mele. Melodia pe care o cânt la duş, obsedant, aceeaşi din 2001 încoace. Ce gust au buzele mele după ce combin pina colada cu o felie de tort scandalos de ciocolătos. Nuanţa verde-trist pe care o iau ochii mei când îmi amintesc de oameni dragi, pierduţi din neatenţie (nepăsare?). Felul în care, deşi nu mă pricep să fac fotografii, pot vorbi sau scrie despre un cadru în sute de cuvinte, până se conturează aievea. Reconstituiri sufleteşti de poze fără aparat

Iar acum, grăbeşte-te un pic. N-aş vrea să mă găseşti atât de târziu încât tu să nu mai ai timp sau chef să mă descoperi, iar eu energie sau încredere să permit asta. Nu mă găsi când vom fi ajuns doi blazaţi fără foc interior, care se merită unul pe altul.

Sursa foto: http://2photo.ru/en/post/25644

Sound: http://www.youtube.com/watch?v=pDR_ldGke6A&ob=av2e