22

Până la vârsta de 13 ani am locuit într-un bloc cu patru etaje, zece scări şi nu mai puţin de 33 de copii doar în D (scara mea). Îi cunoşteam pe toţi, ca şi pe majoritatea celor din scările vecine. Le mai ştiu numele şi chipurile până în ziua de azi. Cea mai mare bucurie a noastră era să ne jucăm „de-a v-aţi ascunselea” în formulă completă, iar cea mai mare tristeţe, când venea un camion maaare, semn că vreunul dintre noi se muta. Aproape de blocul meu era un deluşor pe care, pe vremea aceea, îl caracterizam drept gigantic. Vara îl urcam cu ceva efort pe bicicletă, iar iarna mă amestecam cu mare poftă în mişcarea browniană a copiilor veniţi la săniuş (cu tradiţionalul „să nu te dai până-n stradăăă!” al mamei sunându-mi în urechi).

Iarna lui ’89 a fost altfel. Nu ştiu dacă frigul era cumva mai apăsător, lumea mai agitată, Europa Liberă pe care o ascultam (cu bruiaje, fără să înţeleg mare lucru) mai activă ca oricând. Suna…ca o piesă de teatru radiofonic pentru mine totul. Pe 21 decembrie, mama a venit în mare alertă de la spital să mă ia de la bunici. Îmi mai amintesc cum a intrat în apartamentul unde nu era deschis nici televizorul (programul era de la 8 la 10 seara atunci şi atât), nici vreun radio, ţipând că la Bucureşti cade Guvernul (!).

În micul şi provincialul meu oraş din Ardeal, Revoluţia a avut, desigur, o altă dimensiune. Copilul de 10 ani care eram atunci îl aştepta pe Moş Crăciun şi era fericit că, din pricina evenimentelor, vacanţa de iarnă s-a prelungit nu o dată, ci de trei ori! La noi în casă televizorul nu a mai fost închis deloc o vreme şi îmi amintesc că adormeam tare greu şi uşor panicată la gândul că va urma ceva total necunoscut (încă de pe atunci îmi plăcea să ştiu cât mai exact în ce ape mă scald). Copiii din scară ziceau că la televizor vom vedea mai multe filme, iar bunicul meu că se terminase cu pionierii. Hmm…asta nu putea fi decât bine.

Nu ştiu dacă, majoră fiind, aş fi ieşit în stradă. Îmi place să cred că da. Dacă nu pentru chestiuni materiale, concrete, pentru ce cred eu că a fost esenţa a ceea ce s-a întâmplat atunci: dreptul de a te exprima liber. De a alege. De a avea o opinie. De a conta. Nu ştiu cum s-ar putea explica generaţiilor născute în „libertate” care sunt preţul şi adevărata ei savoare. Şi nu ştiu dacă, până la urmă, mai e chiar atât de important pentru ei să cunoască asta. Mai mult…să o folosească aşa cum ar trebui. Eu am învăţat-o picătură cu picătură, an după an şi sunt mulţumită să spun că niciodată nu am fost nevoită să acţionez împotriva convingerilor mele sau să aleg altfel decât am dorit. Pot, dacă vreau, să înjur vechiul şi/sau noul Guvern şi/sau Opoziţia, să spun toate bancurile cu voce tare, fără să mă toarne nimeni, să mă îmbrac oricum şi să am orice culoare de păr vreau, să ascult ce gen de muzică îmi dă prin minte şi să plec oriunde în lume fără să fug. Având termen de comparaţie, pot spune: e un lux.

Ce nu mi-a ieşit? M-am prea obişnuit cu libertatea. Cu lucrurile care, româneşte şi stupid, “merg şi aşa”. Nu mai ard demult pentru o idee, nu mai cred că pot schimba nici măcar colţul meu de existenţă. Nu-mi afirm argumentele destul de tare, părerile destul de clar. Sunt confuză în legătură cu ceea ce vreau şi, chiar dacă decid, prea greu încep lupta. Şi, în plină „eră a democraţiei”, e imposibil de supravieţuit fără luptă.

Copila de 10 ani din Aiud câştigase câteva concursuri de matematică, voia să devină profesoară şi să înveţe alţi copii. Mergea la lecţii de balet de două ori pe săptămână de câţiva ani deja, dar fără mari performanţe (de regulă, era pedepsită pentru că în timpul exerciţiilor vorbea cam mult). Şi nu, evenimentele care în ’89 au dat peste lumea ei roz nu i-au făcut praf visele. Din contră, i-au dat aripi pentru ele. Libertatea de a face orice a dorit.

Trec aproape în fiecare zi prin faţa Studioului 4 din TVR, unde, acum mai bine de 22 de ani, se striga că am învins. Uneori mă gândesc la toate astea, vreme de o jumătate de pas. Poate ar trebui s-o fac mai des. Eu am învins?!

Notă: Acest  text “se cerea” a fi scris, de o vreme. În fotografie nu sunt eu în ’89, nici nu s-ar fi putut. A fost făcută 22 de ani mai târziu, în Piaţa Universităţii. 

Foto credit: Alex Găvan