22
Posted by Anda on Feb 21, 2012 in Viaţa reală | 10 comments
Până la vârsta de 13 ani am locuit într-un bloc cu patru etaje, zece scări şi nu mai puţin de 33 de copii doar în D (scara mea). Îi cunoşteam pe toţi, ca şi pe majoritatea celor din scările vecine. Le mai ştiu numele şi chipurile până în ziua de azi. Cea mai mare bucurie a noastră era să ne jucăm „de-a v-aţi ascunselea” în formulă completă, iar cea mai mare tristeţe, când venea un camion maaare, semn că vreunul dintre noi se muta. Aproape de blocul meu era un deluşor pe care, pe vremea aceea, îl caracterizam drept gigantic. Vara îl urcam cu ceva efort pe bicicletă, iar iarna mă amestecam cu mare poftă în mişcarea browniană a copiilor veniţi la săniuş (cu tradiţionalul „să nu te dai până-n stradăăă!” al mamei sunându-mi în urechi).
Iarna lui ’89 a fost altfel. Nu ştiu dacă frigul era cumva mai apăsător, lumea mai agitată, Europa Liberă pe care o ascultam (cu bruiaje, fără să înţeleg mare lucru) mai activă ca oricând. Suna…ca o piesă de teatru radiofonic pentru mine totul. Pe 21 decembrie, mama a venit în mare alertă de la spital să mă ia de la bunici. Îmi mai amintesc cum a intrat în apartamentul unde nu era deschis nici televizorul (programul era de la 8 la 10 seara atunci şi atât), nici vreun radio, ţipând că la Bucureşti cade Guvernul (!).
În micul şi provincialul meu oraş din Ardeal, Revoluţia a avut, desigur, o altă dimensiune. Copilul de 10 ani care eram atunci îl aştepta pe Moş Crăciun şi era fericit că, din pricina evenimentelor, vacanţa de iarnă s-a prelungit nu o dată, ci de trei ori! La noi în casă televizorul nu a mai fost închis deloc o vreme şi îmi amintesc că adormeam tare greu şi uşor panicată la gândul că va urma ceva total necunoscut (încă de pe atunci îmi plăcea să ştiu cât mai exact în ce ape mă scald). Copiii din scară ziceau că la televizor vom vedea mai multe filme, iar bunicul meu că se terminase cu pionierii. Hmm…asta nu putea fi decât bine.
Nu ştiu dacă, majoră fiind, aş fi ieşit în stradă. Îmi place să cred că da. Dacă nu pentru chestiuni materiale, concrete, pentru ce cred eu că a fost esenţa a ceea ce s-a întâmplat atunci: dreptul de a te exprima liber. De a alege. De a avea o opinie. De a conta. Nu ştiu cum s-ar putea explica generaţiilor născute în „libertate” care sunt preţul şi adevărata ei savoare. Şi nu ştiu dacă, până la urmă, mai e chiar atât de important pentru ei să cunoască asta. Mai mult…să o folosească aşa cum ar trebui. Eu am învăţat-o picătură cu picătură, an după an şi sunt mulţumită să spun că niciodată nu am fost nevoită să acţionez împotriva convingerilor mele sau să aleg altfel decât am dorit. Pot, dacă vreau, să înjur vechiul şi/sau noul Guvern şi/sau Opoziţia, să spun toate bancurile cu voce tare, fără să mă toarne nimeni, să mă îmbrac oricum şi să am orice culoare de păr vreau, să ascult ce gen de muzică îmi dă prin minte şi să plec oriunde în lume fără să fug. Având termen de comparaţie, pot spune: e un lux.
Ce nu mi-a ieşit? M-am prea obişnuit cu libertatea. Cu lucrurile care, româneşte şi stupid, “merg şi aşa”. Nu mai ard demult pentru o idee, nu mai cred că pot schimba nici măcar colţul meu de existenţă. Nu-mi afirm argumentele destul de tare, părerile destul de clar. Sunt confuză în legătură cu ceea ce vreau şi, chiar dacă decid, prea greu încep lupta. Şi, în plină „eră a democraţiei”, e imposibil de supravieţuit fără luptă.
Copila de 10 ani din Aiud câştigase câteva concursuri de matematică, voia să devină profesoară şi să înveţe alţi copii. Mergea la lecţii de balet de două ori pe săptămână de câţiva ani deja, dar fără mari performanţe (de regulă, era pedepsită pentru că în timpul exerciţiilor vorbea cam mult). Şi nu, evenimentele care în ’89 au dat peste lumea ei roz nu i-au făcut praf visele. Din contră, i-au dat aripi pentru ele. Libertatea de a face orice a dorit.
Trec aproape în fiecare zi prin faţa Studioului 4 din TVR, unde, acum mai bine de 22 de ani, se striga că am învins. Uneori mă gândesc la toate astea, vreme de o jumătate de pas. Poate ar trebui s-o fac mai des. Eu am învins?!
Notă: Acest text “se cerea” a fi scris, de o vreme. În fotografie nu sunt eu în ’89, nici nu s-ar fi putut. A fost făcută 22 de ani mai târziu, în Piaţa Universităţii.
Foto credit: Alex Găvan
10 Comments
Leave a Comment
Anda,
Excelenta intrebarea! si eu ma gandesc foarte des daca “am invins”. si eu am crescut “in libertate”, fara sa-mi spuna nimeni (de care as fi ascultat) ca nu pot face ceva. Citesc despre miscari sociale azi (ani de zile dupa ce nu mai sunt obligata de bibliografia vreunui curs) uneori cu sufletul la gura, alteori cu lacrimi in ochi, uneori simtind furie pura, alteori simtindu-ma una cu tot neamul femeilor de pe pamantul asta, bucuradu-ma tot timpul de izbanda celui slab (din cauza circumstntelor)si dorindu-mi ca tipatul meu sa fie atat de puternic incat sa faca bucati fundatia fiecarui sistem opresiv.
Pentru ca aduci “libertatea” in discutie, eu sunt sigura ca nu te-ai obisnuit cu ea. Ca test “oare cat de blazata am devenit?” recomand “Tovarăşe de drum. Experienta feminina in comunism”, coordonata de Dan Lungu si Radu Pavel (Polirom, cred) si Persepolis a Marjanei Satrapi (nu stiu daca a fostr tradusa in romaneste, dar o gasesti online). Desi straine noua, luptele prezentate in cartile astea raman universale, iar daca nu reusesc sa trezeasca nicio reactie in noi, atunci stim ca nu am invins. Sunt curioasa ce-ai sa crezi despre ele!
Anda, multumesc pentru comentariu si pentru…tema de gandire. “Persepolis” am citit-o, am inteles ca si “Broderii”, scrisa tot de M. Satrapi, aduce in discutie intr-un mod aparte conditia femeii. Voi cauta neaparat si cartea recomandata de tine. Nu stiu in ce masura m-am obisnuit cu libertatea, pana la urma, daca sunt blazata fara cale de intoarcere sau undeva tot mai exista un fitil… Cred ca e important ca pot face o comparatie, ca nu eram prea mica sa-mi amintesc, dar nici suficient de mare pentru a conta atunci. Si tot incerc sa indrept asta.
Si eu ma gandesc uneori la cum ar fi fost viata mea daca nu s-ar fi intamplat ce s-a intamplat. Eu eram mai mica, dar imi amintesc unele lucruri. Dar ai mare dreptate, ne obisnuim cu orice si ne blazam. O revolutie se poate intampla in cateva zile, dar o schimbare de mentalitate cred ca dureaza foarte multi ani si are nevoie de mici revolutii periodice care sa o consolideze pe cea initiala. Cine sa faca aceste mici revolutii? Oameni mai buni ca noi, mai curajosi ca noi, cei care nu stau “in banca lor”… nu putem decat sa-i admiram, chiar si cand nu suntem de acord cu ei.
Am fost cumva gand la gand, la doua luni distanta (http://catintherain.wordpress.com/2011/12/22/children-of-the-revolution/). Great minds think alike!
Ai dreptate Anda, e un lux pe care multi nu-l apreciaza si nu-l folosesc. Nu stiu cat de mult am invins noi, dar stiu ca am primit o sansa la care nu mai sperau parintii: putem studia in strainatate, putem calatori oriunde, putem trai oriunde, ne putem schimba serviciul, putem face orice scoala, etc. Avem multe oportunitati si nu prea stim ce sa facem cu ele
Anda,
Aveam si eu 15 ani in decembrie 1989, destui cat sa inteleg ce se petrece, crescuta in undele radioului Europa Libera si intr-o familie care suferise de pe urma comunistilor pentru ca aveam bunici preoti greco-catolici.
Ma gandesc de multe ori la cum ar fi fost viata mea daca nu se schimba regimul, la razvratirea mea pe care nu o putea nimeni domoli, la faptul ca libertatea pe care o cunosc si o simt ar fi fost oricum in mine, innabusita, cenzurata.
Nu stiu daca noi am invins, insa cred ca putem invinge daca-i ajutam pe cei care vin dupa noi sa inteleaga ce pretioasa e libertatea de a alege, de a te exprima, de a calatori oriunde si oricand. Nu putem avea pretentia sa stie aceste lucruri pentru ca, nascuti in libertate, nu pot face comparatie. Insa sunt si extrem de dezorientati, familia nu mai este ce a fost, scoala la fel.
Generatiile noastre si mai ales cei cu 10-15 ani mai mari decat noi, s-au format frumos, si au iesit in strada in 1989 pentru principii, pentru libertate, pentru spirit. Si poate sunt si suntem datori celor de acum sa le aratam ca acestea sunt motivele pentru care merita sa lupti si sa invingi. Indiferent ce regim te conduce.
A, si mai vreau sa iti spun ceva. Prima carte pe care mi-am cumparat-o din Cluj cand am ajuns la facultate in 1993, a fost Moartea citeste ziarul a lui Mircea Dinescu. Pentru ca a fost eroul meu fara chip, pe care il ascultam la Europa Libera.
Anda, indiferent cum sunt vazute acum lucrurile, decembrie ’89 mi se va parea oricand un moment nemaipomenit…
Chiar daca imi dau seama ca (nici) eu nu mai ard demult pentru o idee.
Anda, m-au trecut fiori citind randurile tale…
Eram copil la revolutie dar am crescut cu o emotie mare amprentata in suflet si de fiecare data cand vad imagini sau scene filmate de atunci ma coplesesc lacrimile de fericire, de tristete, de intensitate. Oricat de mare a fost dezamagirea celor ce au urmat (si continua sa fie), momentele in care libertatea s-a cerut implinita intr-un singur glas, cu o singura inima de cei care au iesit in strada, toate traiesc in mine si ma fac inca sa ard. Sunt probabil prea idealista..
Cat, eu am purtat cativa ani uniformele de pionier la care visai tu, ba si pe cele de gimnaziu un pic. Groaznice materiale, intr-adevar
Schimbarea de mentalitate dureaza foarte mult, prea mult, uneori mi se pare ca nu se va intampla niciodata, mai ales atunci cand ii aud pe unii ca spun ca era mai bine atunci, intrucat aveam un loc de munca si o casa asigurate. Atunci realizez cat de puternica si de ireversibila a fost indobitocirea in masa. Pana si faptul ca pot sa faca o astfel de comparatie sau ca li se permite sa aiba o parere azi se datoreaza “unora” destul de hotarati incat sa iasa in strada. Si sa ramana acolo.
MR, de asta zic eu ca e bun, intr-un fel, termenul de comparatie. E ciudat ca uneori cei care au tanjit atat dupa libertate atunci si care au reusit sa-si intoarca destinul intr-un mod admirabil pentru ei nu se mai obosesc sa isi creasca copiii, adolescentii de azi, intr-un minim respect si cunoastere fata de ceea ce a fost. Cred ca daca le ofera tot, material vorbind, compenseaza lipsurile de atunci. Ce bine ca ignoranta nu doare! Dar sa nu generalizam, poate am imbatranit eu
Blue, voi ati fost generatia ceva mai mare, asa este, imi amintesc cu cata curiozitate va urmaream pentru a afla ce muzica se mai asculta, ce filme mai vin, ce e in “noua moda”. Aveam mereu modelul vostru de a va distra, de a aprecia lucrurile, de a fi un grup. Cu mare placere imi amintesc de inceputul anilor ’90 si de savoarea aerului de libertate tras in piept, chiar si in Aiud
Mi se pare ca unele lucruri s-au pierdut iremediabil, probabil spre asta ne indreptam global…mai exista atat de putin respect pentru valoare incat ezit sa am un copil intr-o astfel de lume, de teama ca, la fel ca mine, ar putea sa nu fie destul de puternic.
Je, da, e pacat…si nu e lipsa de idei, de vointa, de energie sau de timp. Ci pur si simplu auto-protejare si un oarecare sentiment de zadarnicie. Macar noi sa avem grija de noi
Olga, idealismul, ca si sensibilitatea, tin de fire, de modul in care ai crescut, ai fost educat, ai ales sa te formezi. Unul dintre lucrurile care ma motiveaza cel mai mult este sa vad oameni vibrand pentru o idee, pentru un crez, un vis.