Acei oameni minunaţi şi sufletele lor zburătoare
Posted by Anda on Feb 10, 2012 in Viaţa reală | 16 comments
Spunea cineva că oamenii al căror suflet este frământat până la mutilare de un vis, o pasiune, după care ajung să-şi modeleze întreaga existenţă sunt fie genii, fie nebuni. Sau, în fine, ambele.
Să cauţi poveştile din oameni e una dintre menirile jurnalismului. O oarecare pricepere în a le scrie şi transmite poate fi înnăscută, învăţată sau şlefuită în şcoală sau, uneori, poate să lipsească aproape total. Orice jurnalist care a alergat după subiecte ştie că un “personaj” bun te poate salva întotdeauna, când n-ai destul timp de pregătire a poveştii. N-am înţeles niciodată dacă apetitul meu pentru întâmplări extraordinare, intersectări uluitoare de destine (genul “măcar să rămână o poveste bună din asta”), oameni altfel sau, poate, propria-mi fire în majoritatea timpului mai aplecată spre contemplat decât spre realizat m-a ghidat spre domeniul ăsta de activitate. (Mi-e greu să-l numesc meserie, serviciu, job sau orice de acest fel. Termenul m-ar transforma în adult responsabil şi asta încă nu a fost o condiţie obligatorie în fişa postului, nici în mintea mea. Nu, nu încă.) Cert este că îmi place să caut oamenii geniali sau nebuni, să-i cunosc, să vorbesc cu ei, cumva să le iau povestea trecând-o prin sufletul meu, “furându-le” din pasiune şi din vise. Apoi rămân aşa, cu ochii spre un cer virtual, minunându-mă şi zicându-mi că, fără “meseria” asta, aşa cum e ea, nu aş fi ajuns niciodată să le admir aripile îndeaproape, îndelung. Şi, o vreme, tare mi se umple inima.
E puţin greu de explicat şi de înţeles de către prieteni sau chiar de părinţi (şi, în ultima vreme, nici nu mă mai obosesc să o fac) de ce în loc să mă preocupe chestiuni mai practice, de viaţă, eu aleg să văd prin ochii altora, să-i pomenesc în toate discuţiile şi să le repet vorbele. Pentru că…îmi mai permit, încă. Şi pentru că în toţi anii ăştia de când fac aşa ceva, aproape 9 la număr (timp în care, aşa cum mi-a zis cineva, “am uitat, pe parcurs, să fac copii”), eu nu m-am plictisit nici o secundă. De asta nici nu i-am simţit.
În viaţa mea, mi-am dorit cu imaginaţia frenetică a şoricelului de bibliotecă (unul extrem de pedant) să “mi se întâmple” cele mai grozave poveşti şi numai “întâlniri miraculoase”. Mi-am căutat posibilii parteneri de dialog (de orice natură) cu aceeaşi minuţiozitate cu care mi-am vânat subiectele. Nu ştiu exact în ce moment alegi în viaţă între o existenţă “aşezată” şi posibil fericită şi o succesiune probabilă de poveşti cu final incert. Nu ştiu nici dacă mereu trebuie să alegem. Cert este că, desigur cu firea mea de atunci, am mers pe a doua variantă (şi, o dată la câteva luni, încă mai regret asta). În ambele situaţii, am certitudinea că primeşti exact ceea ce cauţi. Aşa că…oamenii din viaţa mea, partenerii mei de dialog interuman temporar, au fost, indubitabil, nişte inşi speciali, cu poveste. Prea preocupată să scriu aici despre ce şi cum n-a mers, aşteptări şi trupuri înşelate, dezamăgire şi perioade în care îmi doream cu răutate să li se întâmple ceva, fizic (mai pe româneşte, să crape, dom’le!), am omis esenţialul. Să spun că, o vreme, m-am hrănit cu setea lor de viaţă şi de nou. Că mi-am umplut până la refuz sufletul atât de gol cu pofta cu care ei îşi urmau pasiunile şi ochii de lacrimi la realizările lor (care nici nu mi se datorau, nici n-au fost împărtăşite cu mine; altfel spus, corect). Că lor le-am scris cele mai iscusite rânduri şi cu gândul la ei am avut cele mai colorate şi nebuneşti vise (unele s-au împlinit). Că, o vreme, m-am simţit cel mai viu om din lume şi, în sfârşit, nu mi-a mai fost frig defel 
“Întâlnirile mele miraculoase” din trecut au rămas oameni speciali, cu aripi, care îşi ating visele. Cu nebunii splendide care le modelează întreaga existenţă.
Şi acum nu-mi rămâne decât un lucru de făcut. Îmi şterg cu dexteritatea şoricelului de bibliotecă praful strâns pe suflet, îl examinez niţel (îl scutur dacă e nevoie), până găsesc un vis uitat, abandonat sau chiar nou. Iau visul şi-i dau aripi.
Sursa foto: http://piccsy.com/
Sound: http://www.youtube.com/watch?v=DMQbzLrvwlE
16 Comments
Leave a Comment
Zbor frumos
succes! sa ne ramai mereu la fel de inspirata!
Mi-am dorit mereu intalniri miraculoase. N-am facut nimic ca ele sa se materializeze (nu de-asta le spune “miraculoase”, ca se intampla, pur si simplu?).
In mintea mea, imaginatia nu merge atat de departe, incat sa-mi inchipui ca as si purta un dialog cu cei pe care ii iubesc si ii admir, asa, din carti, din filme, din interviuri, din povestile pe care le spun altii despre ei.
Mi-ar fi placut sa pot petrece, de exemplu, un ceas cu Octavian Paler. Doar sa stau langa el, fara sa vorbim nimic, fiecare cu gandurile lui ciudate si ascunse despre celalalt. Asa imi imaginam o “intalnire” cu el. Pe urma, dupa ce am citit “Convorbirile…” lui Cristea Enache mi-am, dat seama cat de aproape de adevar a fost visul meu. Cat de singur si de introvertit era Paler si cat de retinut in a se deschide cuiva, intr-o “conversatie” (i-a cerut lui CE sa-i lase, sa-i dea intrebarile, temele de discutie si sa-i permita sa raspunda in scris). Dar era dornic de tovarasia cuiva, a celor mai tineri ca el. Deci, cat de posibila ar fi fost o vizita in camaruta “maestrului”, de pe fereastra careia urmarea otetarii indoiti de vant, numai sa fi incercat… N-am sa stiu niciodata.
Si intalnirea cu Alice Nastase a fost una miraculoasa, pe calea scrisului, dar in fapt s-a produs mult, mult mai tarziu, cand echipa Tango a venit ea la Brasov, la mine acasa.
Nu sunt in stare sa fac primul pas. Dar nu din comoditate, din lene sau din nepasare. Pur si simplu, cele mai frumoase intamplari din vietile noastre sunt cele pe care ni le dorim, in secret, in taina si ele au loc exact atunci cand ne asteptam mai putin. Ca si cum s-ar deschide putin cerurile si ruga noastra ar fi auzita.
E ca si cum “meseria” ta, Anda, ar fi… sa privesti spre cer si sa nu ratezi momentul cand cerul se deschide si prin deschizatura aceea poti zari, fie si o fractiune de secunda, o aripa de inger.
Si-apoi, sa scrii despre asta…
Uneori m-am temut ca nu cumva eu sa fi fost cea care a suflat pulbere de stele peste aceste intersectari de destine, tocmai pentru a le da aura de miracol. Din prea mare sete de poveste. Dar, de cate ori a fost asa, aripile s-au frant, la un moment dat. Iar intalnirile cu adevarat speciale se pot mereu numara doar pe degete.
Iar, alteori, mi s-a parut ca am facut primul pas indoielnic, din joaca. Fara asteptari, fara iz de continuare. Acum stiu ca e asa cum ai scris tu, Mari. Cerurile se deschisesera deja, cu putin timp inainte. Iar eu taman atunci aveam ochii in sus.
Daca “meseria” mea ar fi cu adevarat asta, nu mi-ar ramane decat sa sper ca o voi putea trai cat mai mult.
Anda, cred ca, prin meseria pe care ti-ai ales-o, destinul s-a aranjat frumos pentru tine. Personal consider ca este un privilegiu extraordinar sa poti sa auzi direct si sa privesti in ochi anumite persoane despre care stii atat de mult de la altii si mai ales din ceea ce au realizat ei insisi in viata lor. Privilegiul de a putea comunica, intr-un anumit context cu ei este o adevarata binecuvantare iar faptul ca vii apoi si transmiti celorlalti bucuria si informatiile capatate este meritul care iti apartine si care te inobileaza. Bucura-te de meseria aceasta si fii convinsa ca intalnirile cu oamenii minunati de care ai parte sunt o sansa unica spre desavarsire. Si nu asta ne dorim oare fiecare dintre noi, chiar daca nu stim sa definim exact?
Cred ca da, Moi, am reusit sa impac pana la urma ceea ce imi doream cu felul meu de a fi. Pentru moment, cel putin (chiar daca momentul asta tine deja de multi ani). Voi vedea in ce fel voi alege sa ma joc de-a viata in viitor. Cred ca tine de fire -pe unii intalnirea cu semenii lor mai visatori, mai curajosi, mai norocosi, ii motiveaza si ii hraneste sufleteste. Altii isi gasesc un alt gen de resurse pentru aripi. Orice ne mentine plutirea…:)
Faptul ca ati reusit sa intalniti acesti oameni speciali si sa le transmiteti povestile de exceptie mai departe catre noi, catre public, mi se pare o sansa extraordinara. Este vorba despre acele intalniri esentiale care ne traseaza drumul in viata, care ne imbogatesc si care ne schimba pentru totdeauna, iar asta, repet, este o sansa extraordinara. E minunat ca ati fost “aleasa” sa impartasiti si cu ceilalti povestile si miracolul la care luati parte – “mesagerul” este foarte important: trebuie sa aiba ochi sa “vada”, urechi sa “asculte”, inima sa “simta”, sa gaseasca miracolul si sa-l dezvaluie celorlalti. Mi se pare tare frumos…
Asa cred si eu, ca am luat din fiecare poveste sau om intalnit ceva care m-a intregit sau m-a ambitionat. De multe ori trebuie sa ma “educ” ca sa-mi amintesc menirea mea sau faptul ca nu ma mai uit de cealalta parte a sticlei. Cu unii, imi e greu si dupa atatia ani. E frumos, dar si mai frumos e cand ii vezi pe altii ca o fac mult mai bine decat tine si simti ca ai spre ce sa tinzi. Sper sa tina cat mai mult…
Am o intreaga teorie, ca in viata gasesti exact ce nu cauti in acel moment. Dar e mult de discutat pe tema asta chiar si fata in fata…..
Cumpariluzii
Un alt suflet zburator, adica. Imi plac discutiile lungi, ca si lucrurile care dureaza. Cu conditia sa nu fie plictisitoare
Eu sunt un alt fel de contemplator. Unul care vede minunea, dar nu o impartaseste lumii intregi, ci acelui ale carui aripi le-a vaut, si-i spune, repeta, pana cand este crezut:ce minunat esti! pentru ca multi habar n-au de lucrul asta…sa-ti zic un secret:cred ca toti avem aripi. Ti le-am vazut pe-ale tale. Si, da, esti minunata!
Iti multumesc, dar stii cum se spune -frumusetea sta in ochiul celui care priveste (sau stie sa priveasca). Sigur ca asta n-o face cu nimic mai prejos. Eu ma antrenez in fiecare zi sa aleg ce si cum sa privesc. Si, in general, am invatat sa ocolesc oamenii care, pur si simplu, privesc in alta parte.
A sti sa privesti e mare lucru. Sa nu te opresti la aparente. Sa vezi adevarul, sa-l accepti, ca stare de fapt si sa ti-l asumi. Sa fii in stare sa-l spui cu voce tare, despre tine si apoi despre ceilalti. Sa fii in stare sa-l detectezi la oricine si sa-l sustii, in fata ta si a lui. Totul se simplifica dupa asta. Oamenii care se uita in alta te vor ocoli de buna voie. Vor fi atrasi spre tine cei care te vor privi direct in ochi…:)
Te asteptam, te citim si iti multumim ca existi! Simona si Veronica
Te asteptam la noi! E zapada; pentru noi e bucurie, pentru altii inseamna frig, tristete chiar moarte. Eu vreau sa dau la jurnalism. Vero
Aura, pentru sustinutul adevarului si asumarea consecintelor inca mai fac exercitii. Si asta tocmai pentru ca si eu cred ca, dupa, totul devine mult mai clar. Chiar daca oamenii se triaza.
Simona, multumesc si eu ca sunteti mereu prin preajma!
Vero, am avut un week-end plin de zapada si nu am simtit frigul. Si in mod sigur n-am fost nici trista
Iti doresc succes orice ai decide sa faci, cu atat mai mult jurnalism!