Linişte
Posted by Anda on Feb 26, 2012 in Viaţa reală | 9 comments
O călătorie recentă prin zone mai albe şi mai înalte, cu aer rece şi tare, mi-a zguduit un pic răspunsul (coerent configurat până acum) la întrebarea “Şi cum te vezi peste 10 ani?”. Îmi imaginam, la startul în viaţa reală, ca tot omul, o listă cu căsuţe de bifat. Hai s-o numim lista lui “pentru totdeauna”. Un serviciu pe care îl ai după terminarea studiilor şi unde, până în ziua retragerii, vei urca încet şi sigur pe scala puterii. O casă a ta, plină cu lucruri alese după gustul tău. Cineva care să te iubească şi să semneze hârtia aia despre care toţi cei care n-o au spun că n-are valoare. Copiii. Unul, doi. Ai tăi pentru totdeauna. Şi tot aşa mai departe.
În timpul acestor zile am retrăit liniştea pe care o simt de câte ori ajung la munţi, pe drum spre Ardeal. Sunt convinsă că asta i se întâmplă oricui, din orice zonă ar fi, când se apropie de casă. Vibraţii “inimoase” uşor neregulate, după o vârstă. E ca şi când…mâncarea începe să-şi recapete gustul, iar tu aştepţi ca altădată să ţi-o aşeze cineva în faţă, proaspătă, delicioasă, ademenitoare. Îţi vine să te plimbi aşa, agale, tu cu gândurile tale, ascultând “muzică, nu zgomot” şi din când în când reobişnuindu-te cu sunet de tăcere. Fără să-ţi spună Ştirile ce zi e şi fără să le simţi lipsa (cu sau fără tine, lumea se învârte oricum, cu aceeaşi viteză). Fără să vrei să suni pe nimeni. Sau să vezi cine şi de ce ţi-a mai scris. Cumva, zâmbind complice la gândul că asta e cu siguranţă calea să nu îmbătrâneşti niciodată. Să nu te îmbolnăveşti.
Apropo de lucrurile care rămăseseră nerezolvate în Bucureşti (în “cealaltă lume”), mi-a zis cineva că fac alegeri comode pentru ego-ul meu. Cred că…e cea mai importantă realizare a vârstei mele de 30+. Ani în şir am luat decizii despre care credeam că mă vor face să par curajoasă, valoroasă, interesantă (poate au şi făcut-o). Am intrat în diverse competiţii, unele absurde, numai pentru că era un premiu la mijloc, am spus lucruri numai pentru că, într-un anumit context, mă făceau să par nobilă şi altruistă, am purtat ţinute în care nu mă regăseam, am lucrat la nişte emisiuni numai pentru că erau bine văzute şi am ales bărbaţi nepotriviţi numai pentru că erau valoroşi (şi era flatantă asocierea cu ei). Toate astea s-au făcut cu renunţări, cu conflicte interioare, cu sechele şi ceaţă în suflet. Nu, n-am fost prea atentă la ego-ul meu (şi acum ştim deja, dovedit, că nimeni altcineva nu e obligat să o facă).
De o vreme nu mai am nevoie de validări externe. De când am început să mă gândesc la ce mi-aş dori cu adevărat, mi-au tot venit idei (până acum, vreo două sunt bunicele). Îmi place să cunosc sau să citesc despre oameni care, prin ceea ce fac, îmi ating cumva un colţ de suflet. Triez la maximum tot ce mi-ar putea folosi şi tot ce mă interesează şi timpul meu liber acolo merge. Dar nu vinovat, ca înainte, nu cu gândul că ar fi de preferat să fac altceva, unanim apreciat drept “util”. Ci cu voluptate.
Departe de mine dorinţa de a pleda pentru static, comoditate sau ferecarea în zona de confort. Încercările şi rătăcirile tale mai mult sau mai puţin îndepărtate ţin însă de pliurile sufletului tău, el e cel care dă şi nota pentru “extrem”, şi primul semnal când drumul nu mai e bun şi s-a întins coarda prea mult. Şi dacă a elimina cât mai repede sursele de durere înseamnă “a face alegeri comode pentru ego-ul meu”, atunci sunt vinovată până în adâncul minţii mele, doritoare de atenţie şi de real.
Nu ştiu dacă peste 10 ani voi viziona în continuare interviuri în televiziune sau nişte munţi îmi vor rupe zilnic privirea cu alb-albastru. Până acum, de pe lista lui “pentru totdeauna” nu am bifat nici măcar o căsuţă. Dar asta nu-mi mai atinge cu nimic ego-ul, întrucât am învăţat o chestie valoroasă. Că nimic pe lumea asta nu e de nedesfăcut.
Sound: http://www.youtube.com/watch?v=Ahha3Cqe_fk&ob=av2e
9 Comments
Leave a Comment
Anda, nici eu nu am bifat vreo casuta…nici macar una. Uneori imi spun – iar daca sunt descoperita spun chiar cu voce – ca nu asta este viata pe care mi-o doream.
Am primit si eu de la viata cateva lectii valoroase, dar nu am reusit sa schimb radical ceva.
M-am regasit atat de mult in textul tau…dar am cumva senzatia ca pentru mine timpul nu prea mai e de partea mea.
Nu cred ca-i chiar asa. Din intalnirile noastre, imi amintesc de o persoana energica, tonica, cu un serviciu mai mult decat interesant si solicitant si care stie ce vrea. Cateodata e bine sa mergi pe mana prietenilor din jur
Daca n-am schimbat ceva intr-un domeniu, inseamna ca pur si simplu schimbarile alea nu ni se potriveau. Incepe alta lista, sau fa-o mai bine dupa ce lucrurile s-au intamplat, ca sa nu uiti cat te-au bucurat. There’s plenty of time 
Anda, stii tu ce zambet am eu acuma atarnat pe fata ?
Motivul pentru care zambesc acuma, in felul acesta, se datoreaza ultimelor tale postari.
Mi-e evident ca in tine, acolo in interior, a inceput cu adevarat sa se miste, sa se metamorfozeze, sa se reaseze, sa se elibereze ceva.
Linistea ta e minunanta. E acel gen de liniste plina ce-ti va permite accesul la o anumita intelegere a lumii.
Si da, in acea lumea, pe langa altele, valorizarea nu are legatura cu exteriorul. Raportarea nu este una la repere exterioare.
Daca totul e intr-o permanenta schimbare (caci nimic nu e intepenit in lumea asta) e firesc ca nimic sa nu fie de nedesfacut.
Un gand imi spune sa-ti las in forma de cuvinte scrise asta: experimenteaza copil, experimenteaza si cunoaste lumea si pe tine ca parte a lumii, asa cum simti tu.
Numai bine sa-ti fie.
Zambet mare, mare.
Poate ca una din cele mai intense trairi ale adultului, atunci cind revede locuri dragi,este reintregirea propriului EU…acel sentiment care face sa vibreze in fiecare om matur copilul,respectiv tinarul de altadata.
Se stie ca viata nu este prea lunga…si ca,din durata scurta a timpului liber,partea acordata propriului EU reprezinta o bucatica infima;de aceea,atita vreme cit isi mentine constiinta impacata,omul merita sa se caute si sa se regaseasca pe el insusi in liniste,in preferinte,in alt mod dorit.
Lotus, stii ca zambetul tau e contagios, nu?
Probabil ca se petrece o schimbare care, cu putin noroc, sper sa fie durabila. Mai ales ca mi-e oarecum greu sa o asez in cuvinte (spre deosebire de alte dati, mai “curajoase”). Iti multumesc pentru gand, e exact de ce aveam nevoie acum. (zambet larg)
Lili, asa e, nu putem face mereu numai ce am vrea, ce ne dorim, pentru ca societatea isi impune, totusi, niste reguli si suntem parte a ei. Dar momentele pe care ni le acordam noua insine merita sa fie gustate si apreciate din tot sufletul. Nu degeaba se spune ca nu ne uitam niciodata radacinile. Avem nevoie de reintoarceri, fie si temporare, pentru a ne intregi…
Sa stii ca intr-adevar transmiti linistea din interiorul tau ! E atat de frumos articolul..
Nu esti singura care are multe,multe casute de bifat, dar stii si tu ca mult mai important decat destinatia, e drumul pana acolo. Chiar ar trebui sa ne bucuram de cat ne ofera viata in aceasta clipa, in aceasta zi, sa apreciem ce avem, nu sa tanjim dupa ce lipseste.
Am urmarit emisiunea Eugeniei Voda aseara, cu o invitata pe masura, Oana Pellea. Si spunea “viata e pe zile” sau ca “trebuie sa traim delicat, ca altfel viata nu mai are nici un haz”
Fii egoista, ai grija de tine si de sufletul tau, ca nimeni din afara nu o va face mai bine:)
Nu avem incotro
Varianta care ar fi -sa asteptam ca ziua de maine sa fie “miraculoasa”? Chiar si intr-o zi miraculoasa noi vom fi aceiasi.
Am vazut si eu “Profesionistii”. Oana Pellea mai spunea ceva intr-un interviu -ca in momentul in care te “arde” ceva pe dinauntru cu adevarat, nu-ti mai e frica sa transmiti ceea ce simti. Pledez pentru lucruri care ne ard, in sensul motivant si nu distructiv al cuvantului.
Stii, ma gandeam sa pun un subtitlu la “Liniste”: “Pledoarie pentru nitzel egoism”
Am coborat si eu din creierii muntilor, de la zapada. Si citind lista ta “pentru totdeauna”, am picat pe ganduri. Nici eu nu am bifat nimic de pe lista. Inca. Doritoare “de atentie si de real”, port si eu multe vini. Insa privind in urma, nu am regrete. N-as fi vrut sa fie cu mult diferita viata mea. Poate as fi ales un pic altfel in anumite situatii, dar nu capitale… Nu mi-au iesit in cale oportunitati pe care sa le fi refuzat su pe care acum sa le regret amarnic.
Eu am vreo doua regrete, vreo doua alegeri pe care acum le-as croi altfel si care ar duce, inevitabil, la un alt destin. Nu le-as numi insa “amarnice”. Viata se revanseaza, pana la urma, cand te astepti mai putin. Sau, cine stie, poate ea nu face decat sa curga monoton, liniar, iar cel care se schimba esti doar tu.