22

Până la vârsta de 13 ani am locuit într-un bloc cu patru etaje, zece scări şi nu mai puţin de 33 de copii doar în D (scara mea). Îi cunoşteam pe toţi, ca şi pe majoritatea celor din scările vecine. Le mai ştiu numele şi chipurile până în ziua de azi. Cea mai mare bucurie a noastră era să ne jucăm „de-a v-aţi ascunselea” în formulă completă, iar cea mai mare tristeţe, când venea un camion maaare, semn că vreunul dintre noi se muta. Aproape de blocul meu era un deluşor pe care, pe vremea aceea, îl caracterizam drept gigantic. Vara îl urcam cu ceva efort pe bicicletă, iar iarna mă amestecam cu mare poftă în mişcarea browniană a copiilor veniţi la săniuş (cu tradiţionalul „să nu te dai până-n stradăăă!” al mamei sunându-mi în urechi).

Iarna lui ’89 a fost altfel. Nu ştiu dacă frigul era cumva mai apăsător, lumea mai agitată, Europa Liberă pe care o ascultam (cu bruiaje, fără să înţeleg mare lucru) mai activă ca oricând. Suna…ca o piesă de teatru radiofonic pentru mine totul. Pe 21 decembrie, mama a venit în mare alertă de la spital să mă ia de la bunici. Îmi mai amintesc cum a intrat în apartamentul unde nu era deschis nici televizorul (programul era de la 8 la 10 seara atunci şi atât), nici vreun radio, ţipând că la Bucureşti cade Guvernul (!).

În micul şi provincialul meu oraş din Ardeal, Revoluţia a avut, desigur, o altă dimensiune. Copilul de 10 ani care eram atunci îl aştepta pe Moş Crăciun şi era fericit că, din pricina evenimentelor, vacanţa de iarnă s-a prelungit nu o dată, ci de trei ori! La noi în casă televizorul nu a mai fost închis deloc o vreme şi îmi amintesc că adormeam tare greu şi uşor panicată la gândul că va urma ceva total necunoscut (încă de pe atunci îmi plăcea să ştiu cât mai exact în ce ape mă scald). Copiii din scară ziceau că la televizor vom vedea mai multe filme, iar bunicul meu că se terminase cu pionierii. Hmm…asta nu putea fi decât bine.

Nu ştiu dacă, majoră fiind, aş fi ieşit în stradă. Îmi place să cred că da. Dacă nu pentru chestiuni materiale, concrete, pentru ce cred eu că a fost esenţa a ceea ce s-a întâmplat atunci: dreptul de a te exprima liber. De a alege. De a avea o opinie. De a conta. Nu ştiu cum s-ar putea explica generaţiilor născute în „libertate” care sunt preţul şi adevărata ei savoare. Şi nu ştiu dacă, până la urmă, mai e chiar atât de important pentru ei să cunoască asta. Mai mult…să o folosească aşa cum ar trebui. Eu am învăţat-o picătură cu picătură, an după an şi sunt mulţumită să spun că niciodată nu am fost nevoită să acţionez împotriva convingerilor mele sau să aleg altfel decât am dorit. Pot, dacă vreau, să înjur vechiul şi/sau noul Guvern şi/sau Opoziţia, să spun toate bancurile cu voce tare, fără să mă toarne nimeni, să mă îmbrac oricum şi să am orice culoare de păr vreau, să ascult ce gen de muzică îmi dă prin minte şi să plec oriunde în lume fără să fug. Având termen de comparaţie, pot spune: e un lux.

Ce nu mi-a ieşit? M-am prea obişnuit cu libertatea. Cu lucrurile care, româneşte şi stupid, “merg şi aşa”. Nu mai ard demult pentru o idee, nu mai cred că pot schimba nici măcar colţul meu de existenţă. Nu-mi afirm argumentele destul de tare, părerile destul de clar. Sunt confuză în legătură cu ceea ce vreau şi, chiar dacă decid, prea greu încep lupta. Şi, în plină „eră a democraţiei”, e imposibil de supravieţuit fără luptă.

Copila de 10 ani din Aiud câştigase câteva concursuri de matematică, voia să devină profesoară şi să înveţe alţi copii. Mergea la lecţii de balet de două ori pe săptămână de câţiva ani deja, dar fără mari performanţe (de regulă, era pedepsită pentru că în timpul exerciţiilor vorbea cam mult). Şi nu, evenimentele care în ’89 au dat peste lumea ei roz nu i-au făcut praf visele. Din contră, i-au dat aripi pentru ele. Libertatea de a face orice a dorit.

Trec aproape în fiecare zi prin faţa Studioului 4 din TVR, unde, acum mai bine de 22 de ani, se striga că am învins. Uneori mă gândesc la toate astea, vreme de o jumătate de pas. Poate ar trebui s-o fac mai des. Eu am învins?!

Notă: Acest  text “se cerea” a fi scris, de o vreme. În fotografie nu sunt eu în ’89, nici nu s-ar fi putut. A fost făcută 22 de ani mai târziu, în Piaţa Universităţii. 

Foto credit: Alex Găvan

Acei oameni minunaţi şi sufletele lor zburătoare

Spunea cineva că oamenii al căror suflet este frământat până la mutilare de un vis, o pasiune, după care ajung să-şi modeleze întreaga existenţă sunt fie genii, fie nebuni. Sau, în fine, ambele.

Să cauţi poveştile din oameni e una dintre menirile jurnalismului. O oarecare pricepere în a le scrie şi transmite poate fi înnăscută, învăţată sau şlefuită în şcoală sau, uneori, poate să lipsească aproape total. Orice jurnalist care a alergat după subiecte ştie că un “personaj” bun te poate salva întotdeauna, când n-ai destul timp de pregătire a poveştii. N-am înţeles niciodată dacă apetitul meu pentru întâmplări extraordinare, intersectări uluitoare de destine (genul “măcar să rămână o poveste bună din asta”), oameni altfel sau, poate, propria-mi fire în majoritatea timpului mai aplecată spre contemplat decât spre realizat m-a ghidat spre domeniul ăsta de activitate. (Mi-e greu să-l numesc meserie, serviciu, job sau orice de acest fel. Termenul m-ar transforma în adult responsabil şi asta încă nu a fost o condiţie obligatorie în fişa postului, nici în mintea mea. Nu, nu încă.) Cert este că îmi place să caut oamenii geniali sau nebuni, să-i cunosc, să vorbesc cu ei, cumva să le iau povestea trecând-o prin sufletul meu, “furându-le” din pasiune şi din vise. Apoi rămân aşa, cu ochii spre un cer virtual, minunându-mă şi zicându-mi că, fără “meseria” asta, aşa cum e ea, nu aş fi ajuns niciodată să le admir aripile îndeaproape, îndelung. Şi, o vreme, tare mi se umple inima.

E puţin greu de explicat şi de înţeles de către prieteni sau chiar de părinţi (şi, în ultima vreme, nici nu mă mai obosesc să o fac) de ce în loc să mă preocupe chestiuni mai practice, de viaţă, eu aleg să văd prin ochii altora, să-i pomenesc în toate discuţiile şi să le repet vorbele. Pentru că…îmi mai permit, încă. Şi pentru că în toţi anii ăştia de când fac aşa ceva, aproape 9 la număr (timp în care, aşa cum mi-a zis cineva, “am uitat, pe parcurs, să fac copii”), eu nu m-am plictisit nici o secundă. De asta nici nu i-am simţit.

În viaţa mea, mi-am dorit cu imaginaţia frenetică a şoricelului de bibliotecă (unul extrem de pedant) să “mi se întâmple” cele mai grozave poveşti şi numai “întâlniri miraculoase”. Mi-am căutat posibilii parteneri de dialog (de orice natură) cu aceeaşi minuţiozitate cu care mi-am vânat subiectele. Nu ştiu exact în ce moment alegi în viaţă între o existenţă “aşezată” şi posibil fericită şi o succesiune probabilă de poveşti cu final incert. Nu ştiu nici dacă mereu trebuie să alegem. Cert este că, desigur cu firea mea de atunci, am mers pe a doua variantă (şi, o dată la câteva luni, încă mai regret asta). În ambele situaţii, am certitudinea că primeşti exact ceea ce cauţi. Aşa că…oamenii din viaţa mea, partenerii mei de dialog interuman temporar, au fost, indubitabil, nişte inşi speciali, cu poveste. Prea preocupată să scriu aici despre ce şi cum n-a mers, aşteptări şi trupuri înşelate, dezamăgire şi perioade în care îmi doream cu răutate să li se întâmple ceva, fizic (mai pe româneşte, să crape, dom’le!), am omis esenţialul. Să spun că, o vreme, m-am hrănit cu setea lor de viaţă şi de nou. Că mi-am umplut până la refuz sufletul atât de gol cu pofta cu care ei îşi urmau pasiunile şi ochii de lacrimi la realizările lor (care nici nu mi se datorau, nici n-au fost împărtăşite cu mine; altfel spus, corect). Că lor le-am scris cele mai iscusite rânduri şi cu gândul la ei am avut cele mai colorate şi nebuneşti vise (unele s-au împlinit). Că, o vreme, m-am simţit cel mai viu om din lume şi, în sfârşit, nu mi-a mai fost frig defel “Întâlnirile mele miraculoase” din trecut au rămas oameni speciali, cu aripi, care îşi ating visele. Cu nebunii splendide care le modelează întreaga existenţă.

Şi acum nu-mi rămâne decât un lucru de făcut. Îmi şterg cu dexteritatea şoricelului de bibliotecă praful strâns pe suflet, îl examinez niţel (îl scutur dacă e nevoie), până găsesc un vis uitat, abandonat sau chiar nou. Iau visul şi-i dau aripi.

Sursa foto: http://piccsy.com/

Sound: http://www.youtube.com/watch?v=DMQbzLrvwlE

Tot ce nu vei citi aici

“Când mă văd prima dată cu o fată, îi ştiu deja toată viaţa de pe blog şi toată garderoba de pe facebook”, mi-a zis odată un amic, nu foarte încântat de situaţie. M-a lăsat fără replică într-o primă fază, apoi uşor-uşor m-am simţit un pic vizată şi vinovată de prea multă transparenţă, pentru ca, în cele din urmă, să cad serios pe gânduri.

De când am început să scriu, am povestit în şi printre rânduri despre mine, despre felul în care am crescut, despre oraşul meu natal, părinţii mei, facultate, despre Tango şi televiziune. Despre vacanţele mele, oamenii pe care îi admir, lucrurile care mă întristează, visele care mă ţin la suprafaţă. Am scris cu frig în suflet când m-am simţit tradată şi cu bătăi fluturoase de aripi în stomac la început de (fiecare) “mare” poveste. Mi-am deschis contul de facebook târziu, dar de atunci am recuperat din plin expunerea online a tuturor clipelor din viaţa mea (în lumina potrivită). Mi-aţi intrat în casă, în dulap, aţi fost cu mine la evenimente, în cabinele de montaj, aţi văzut ce fotografii mă inspiră, ce citate mă motivează, ce link-uri îmi trimite tata, ce prieteni am şi, pe scurt, cum îmi trece vremea. Orice din toate astea aţi fost (sau nu) curioşi să aflaţi.

Revin la replica amicului meu şi mă întreb dacă blog+facebook=eu ? Dacă am trezit sau, dimpotrivă, am anihilat elementul-surpriză. Dacă ceea ce scriu reprezintă tot ceea ce cred, dacă postările de pe perete sunt tot ceea ce am trăit. Ce nu vei afla de aici? Cred că…inflexiunile vocii mele când vorbesc cu cineva apropiat. Cum mi se înseninează fruntea când primesc un anumit mesaj. Sau cum îmi străluceşte privirea când pomenesc despre emisiunile mele. Melodia pe care o cânt la duş, obsedant, aceeaşi din 2001 încoace. Ce gust au buzele mele după ce combin pina colada cu o felie de tort scandalos de ciocolătos. Nuanţa verde-trist pe care o iau ochii mei când îmi amintesc de oameni dragi, pierduţi din neatenţie (nepăsare?). Felul în care, deşi nu mă pricep să fac fotografii, pot vorbi sau scrie despre un cadru în sute de cuvinte, până se conturează aievea. Reconstituiri sufleteşti de poze fără aparat

Iar acum, grăbeşte-te un pic. N-aş vrea să mă găseşti atât de târziu încât tu să nu mai ai timp sau chef să mă descoperi, iar eu energie sau încredere să permit asta. Nu mă găsi când vom fi ajuns doi blazaţi fără foc interior, care se merită unul pe altul.

Sursa foto: http://2photo.ru/en/post/25644

Sound: http://www.youtube.com/watch?v=pDR_ldGke6A&ob=av2e

Etape (and we go on)

Când am început să scriu pe acest blog, acum aproape doi ani şi jumătate, încheiam definitiv un capitol copleşitor pe plan personal, iar profesional făceam o schimbare de registru de care mă temeam, dar la care şi visasem cumva ani buni. Nu ştiam ce-mi va aduce, dar oamenii mai “trăiţi” decât mine spun că asta e viaţa, plină de necunoscute necontrolabile uneori (de fapt, mereu, dar iluzia că totul depinde numai de noi prinde aripi mai zdravene câteodată). Toate poveştile scrise de atunci aici m-au frământat, m-au bucurat, m-au rănit, m-au marcat sau mi-au dat de furcă la un moment dat. Sigur că subiectivismul e mai mereu pregnant, n-am intenţionat să fac un exerciţiu de jurnalism “ca la carte”. La fel şi doza de ficţiune. Totul a fost…”aproape” adevărat. Aşa am simţit a le spune pe toate.

Iar acum…tot la final şi început de drum mă aflu. Profesional, închei în curând o etapă cu investiţii (multe) şi cu satisfacţii (pe măsură). Mi-am depăşit nişte limite (în special în privinţa încrederii în mine), am muncit fără să simt (ceea ce o însemna că faci totul din suflet?!), m-am legat tare de nişte oameni şi mi-am dorit, copilăreşte, să nu se termine niciodată-niciodată. Uneori glumesc spunând că sufletul meu e neîncăpător şi toate lucrurile pe care le iubesc stau în el grămadă, iar când ceva inevitabil mai trebuie să dispară de acolo, o face provocând daune majore în jur… Personal, iau oamenii aşa cum sunt şi nu mai încerc să-i determin să joace în piesa mea. Nu mai sunt atât de înverşunată şi nici nu mai scriu texte cu scopul de a-i face să pară meschini sau de a-i lovi rău. Poate am mai crescut (nu mi-am pierdut, totuşi, cheful de “nou”).

Blogurile Tango s-au schimbat şi ele. Mă simt uşor depăşită şi cumva intimidată. Cei care mă cunosc ştiu că în “viaţa reală” nu-mi place să vorbesc despre ceea ce scriu, că mă fâstâcesc, că în general nu încerc să-mi fac blogul prea popular. Cu toate astea, una dintre marile mele bucurii e să citesc ceva scris de o persoană necunoscută, care a ajuns aici întâmplător şi s-a oglindit în sau printre rânduri.

M-am gândit mult la toate astea. Cred că e momentul asumării  Ceea ce nu înseamnă că nu voi mai scrie lucruri “aproape” întâmplate (următoarea postare va fi chiar de aşa natură) sau că nu voi mai povesti despre cărţi, filme sau călătorii. Vor fi toate acestea. Dar cred că şi multă viaţă reală, aşa cum e ea. Trăită, sper eu, privind cât mai puţin în oglinda retrovizoare.

(sursa foto: http://observando.net/)

Castele de nisip

Nu-ţi mai aminteşti cu precizie care a fost primul. Cât de semeţ, de meşteşugit ornat, de spectaculos împărţit. Printr-un mecanism pervers, ungherele minţii au salvat doar impactul copleşitor al primului val. O mişcare bruscă înainte-înapoi. Suficientă pentru ca primul tău castel de nisip, splendid visat, să se transforme în tărâmuri mişcătoare, apăsate de ape.

Este o artă pe care o vei învăţa, ţi-ai spus. A ridicării de castele în răsuflu de mare. Poate temelia nu a fost iscusit proiectată, poate pereţii nu formau un unghi drept sau compartimentarea nu era inteligentă. Altul, unul care va rezista. Şi, cu fiecare val puternic, imperturbabil, îţi spuneai că ai mai desluşit ceva şi că mai e timp. Mai colorai la planurile tale, le diversificai, uneori chiar îţi permiteai îndrăzneala de a fi agasant de creativ. Şi o luai de la capăt. De câte ori venea un val mai mic, unul care se oprea la baza construcţiei tale visat durabile, îţi muşcai buzele care tremurau uşor de uimire şi de încântare. Frenezia începuturilor.

După multe prăbuşiri înnisipate, ai încercat să te opreşti. Poate arta asta, a sculpturilor în nisip, nu era de tine. Poate ar fi trebuit să meştereşti la altceva sau, în cel mai rău caz, să schimbi materialul de construcţie. Ca să-ţi schimbi şi norocul. Dar nu ştiai să faci nimic altceva, nu-i aşa? Iar alte unelte nu puteai să-ţi procuri, ar fi fost nevoie să renunţi la multe în schimbul lor şi ar fi trebuit adaptate (din cale-afară!) felului tău de a zidi.

Iar acum, după prăbuşiri, vise, respiro şi iar vise, ai început iar. Dorindu-ţi, ca de fiecare dată, plictisitor, repetitiv, să dureze. Ai încercat să urmezi un plan nou, ridicat la suprafaţă după toată prăbuşirea iluziilor trecute. Îţi spui că eşti puternic şi ai răbdare. Faci fiecare fir de nisip să se întărească exact acolo unde trebuie, îi proiectezi o temelie bună şi nişte şanţuri de apărare, îl înalţi atât cât crezi de cuviinţă şi îl ornezi cu cele mai frumoase cochilii aduse de mare (pe care le lustruieşti cu 30% mai mult decât ar fi fost necesar). Zi după zi, trudeşti să-ţi faci castelul temerar. Nu-ţi mai simţi demult genunchii care se abandonează solului rugos şi rău, nici coatele care au aceeaşi soartă, nici ochii care (printr-o scamatorie, probabil) fac în fiecare zi scoicile lustruite din vârf să strălucească. Poate, dacă nu laşi să-ţi scape momentul potrivit pentru fiecare gest în parte, dacă aproximezi cu precizie forţa şi înălţimea valului duşmănos şi acţionezi în consecinţă, vei mai câştiga o noapte, o lună. Tocmai ţi-ai zidit sufletul în el. Trebuie să dureze.

Felicitări. De data asta, aproape ai reuşit să te minţi. Aproape.

Care va să zică, asta înseamnă viaţa de adult: să construieşti castele de nisip, după care să le calci in picioare şi să repeţi operaţia iar şi iar, când ştii prea bine că oceanul le-ar fi dărâmat oricum?… (Frédéric Beigbeder)

sursa foto: http://observando.net/