Camere de hotel

Sunt uimită să constat, când călătoresc, de cât de puţine lucruri am nevoie, de fapt. Întotdeauna am ţinut nefiresc de mult la obiecte, cu cât mai variate, mai performante, mai atrăgătoare, cu atât mai bine. În momentul în care încep să mă gândesc la reala lor utilitate şi să elimin de pe listă, tot ce rămâne încape (într-adevăr, meşteşugit împachetat şi potrivit) într-o geantă de dimensiuni medii.

Am o slăbiciune recunoscută, asumată, pentru locuitul într-un hotel. Senzaţia caracterizată, în general, drept impersonală, pe care o ai când intri prima dată în camera rezervată, care te aşteaptă, mie îmi dă un soi de bucurie copilărească, aidoma începuturilor. E ca şi când am libertate deplină de a o încărca sau nu cu amintiri, de a colora emoţii exact în nuanţele în care îmi visează sufletul, de a începe o nouă poveste sau de a pleca oricând. Ca şi când viaţa mea reală a rămas în urmă pentru un timp nedefinit, iar eu nu mai sunt eu, ci mă amestec într-o mare necunoscută de oameni. Iar pierderea identităţii mi-ar anula orice sentiment de însingurare, orice apăsare, orice neîmplinire. Un soi de refresh total pentru inimă.

Viaţa ne ordonează relaţiile aidoma unor camere de hotel, fiecare dintre ele însemnând un alt loc din suflet. Intrăm în el cu o geantă de mărime medie, conţinând nimic mai mult decât ce e nevoie, cu freamăt de nou şi chef de viaţă, ca şi când suntem primii oaspeţi şi nimeni n-a mai dormit acolo vreodată. Ca şi când ni s-a predat, la cheie, un palat pe care îl putem decora după propriul gust. Şi începem să o facem. Ne zugrăvim amintirile, ne transformăm visele în ornamente perfect asortate, împrăştiem în aer parfum de altă poveste, alt om, alt loc. Şi rămânem, rămânem o vreme. Până când nu mai avem bani sau, uneori, până când suntem anunţaţi scurt, fără amănunte inutile, că hotelul va fi închis. Atunci ne strângem lucrurile cu care am venit şi poate unul-două în plus (din cele care mereu se adună pe parcurs şi nu ne îndurăm să le lăsăm în urmă). Le îndesăm în geantă şi o forţăm să se închidă (întrucât nu mai avem nici timpul, nici frenezia de a le împacheta meşteşugit). Şi, într-o dimineaţă în care ne trezim, fără ceas, cumplit de devreme, lăsăm uşa să se închidă singură în urma noastră (cu zgomot, ca la orice capăt de fericire), restituim cheia la recepţie şi o tăiem din loc prin lumea largă.

Călătorim, scria Anais Nin, unii dintre noi pentru totdeauna, pentru a căuta alte locuri, alte vieţi, alte suflete. Aş fi vrut ca toate locurile prin care am trecut şi toţi oamenii care m-au traversat să îmi fi lăsat sufletul întreg, intact sau, dacă e prea mult, măcar unicameral.

Sound: http://www.youtube.com/watch?v=94bdMSCdw20

Sursa foto: http://vi.sualize.us/view/2982fb9c7257bb07315b4831e2df66d2/

Sentimentul unui sfârşit

Cât de des ne spunem povestea vieţii? Cât de des o adaptăm, o înfrumuseţăm, o scurtăm cu viclenie? Şi cu cât viaţa e mai lungă, cu atât sunt mai puţini cei care pot să ne conteste relatarea, să ne aducă aminte că viaţa noastră nu e viaţa noastră, ci doar povestea pe care am spus-o despre viaţa noastră. Le-am spus-o altora, dar – mai cu seamă – nouă înşine.

Cartea lui Julian Barnes n-a făcut decât să actualizeze o frământare pe care o am, din când în când. Lucrurile pe care mi le amintesc, pe care le scriu uneori şi aici, printre rânduri, s-au petrecut aşa în realitate? Lucrurile pe care sfârşeşti prin a ţi le aminti nu sunt întotdeauna aceleaşi cu lucrurile la care ai asistat. Poate dialogurile descrise nu au avut niciodată loc. Dar ar fi putut avea. Personajele, atât de bine cunoscute de mine, într-un anumit context, ar fi putut spune exact acele lucruri. Poveştile, dacă aş uni momente şi locuri, s-ar fi putut întâmpla exact aşa. Le spun în forma asta şi, cu timpul, ajung să cred că aşa au fost. Nu-mi mai amintesc nici artificiile, nici inadvertenţele. Cum s-au petrecut, de fapt, ce a fost real? Nu mai ştiu. Dacă nu mai pot fi sigur de întâmplările ca atare, cel puţin pot să redau corect impresiile pe care le-au lăsat. De acord cu Barnes, asta pot face. De fapt, mereu pornesc de la o emoţie. Care rămâne, exact cum a fost, destul de puternică să învingă timpul. Asta nu e nevoie să colorez niciodată. Şi s-ar cuveni să fie evident pentru noi toţi că timpul nu funcţionează ca fixativ, ci mai degrabă ca solvent. Aşa că unele lucruri alegem să nu ni le mai amintim niciodată.

Îi spuneam recent unui prieten care călătoreşte mult şi are un fel de „listă” cu momentele care i-au generat o anumită emoţie că îl invidiez pentru ideea lui. Aş fi vrut să încep mai demult să notez undeva, în cuvinte puţine, toate clipele care au mişcat ceva în mine. Care ar merita să fie rememorate, pentru a mă încărca de viaţă. El zicea că, de fapt, nici nu e nevoie să le scriem. Pe cele care au însemnat cu adevărat ceva, n-avem cum să le uităm. Dacă o facem, înseamnă că n-au fost destul de puternice sau că, în prezent, nu mai au forţa de atinge ceva din noi. Julian Barnes îşi începe cartea cu o înşiruire de momente, fără o ordine clară, fără date precise. Toate suficiente pentru a recompune, din emoţii, o viaţă de om.

Am încercat să fac exerciţiul ăsta. Fără a plasa clar momentul în timp, concentrându-mă pe elemente concrete, aleator, fără a mă strădui să îmbrac starea în cuvinte atent alese. Pur si simplu, să aleg primul detaliu care, în viaţa mea, a fost strâns legat de o poveste însemnată. A ieşit asta:

-un volkswagen golf roşu şi „Somewhere Only We Know”

-un deux-pieces alb, trandafiri galbeni şi nişte scări

-o mansardă în Aix-les-Bains şi un motan vecin

-revista Tango deschisă în tramvaiul 41 la textul meu

-L’Eau Par Kenzo Pour Homme

-lacul din Geneva şi nişte adidaşi albastru-cu-verde

-o oră şi jumătate în direct cu Andreea Răducan

-nişte ochi în care a ales să se răstoarne cerul

-salonul indian de la Green Tea

-o seară de mai, un premiu şi o rochie albastră

M-am oprit la zece, întrucât genul acesta de listă nu are niciun sens pentru ceilalţi Scriind-o, mi-am dat seama că, totuşi, nu cred că sufăr de ceea ce Barnes numeşte pasivitatea nedemnă a celor care pur si simplu lasă viaţa să li se întâmple. Că, până la urmă, am fost mai mult fericită decât nefericită şi că în fiecare dintre aceste momente visam că va urma ceva incitant, neaşteptat, bun.

„Sentimentul unui sfârşit” nu se referă la capătul vieţii propriu-zise, ci la sfârşitul capacităţii tale de a mai schimba ceva la ea, la tine. Şi nu, n-am ajuns acolo încă.

Când eşti tânăr vrei ca emoţiile tale să semene cu cele despre care citeşti în cărţi. Vrei să-ţi răstoarne viaţa, să creeze şi să definească o nouă realitate. Mai târziu, vrei să facă un lucru mai cumpătat, mai practic: vrei să-ţi susţină viaţa aşa cum este şi cum a devenit. Vrei să-ţi spună că lucrurile sunt în regulă. Şi e ceva de condamnat aici?

Sound: http://www.youtube.com/watch?v=xKzh0_5JxqA

Să fii aici când mă trezesc…

Am tot citit că, după o vârstă, devine foarte greu să-ţi faci prieteni noi. Ne asociem cu toţii cu diverse persoane, din motivele obişnuite: suntem colegi, participăm la un curs împreună, ne leagă o pasiune comună, avem copii în acelaşi timp sau locuim pe aceeaşi alee. Vorbim, ieşim, socializăm o perioadă mai lungă sau mai scurtă. Dar de aici până la prietenie mai e o suită de paşi relativ greu de făcut.

Prietena mea din liceu trăieşte de câţiva ani în New York. Încă mă sună săptămânal (fusul orar de acolo este în perfect acord cu nopţile mele albe). Când îmi zice că-i e dor de mine, rămân uimită şi uşor încurcată. Pe unii oameni am senzaţia că nu-i merit în viaţa mea, în care mereu a fost loc, se pare, doar pentru “mine”. Sunt oamenii ăia, cel mai aproape de suflet, cu care îţi permiţi să te porţi cel mai rău (ca să mă simt împăcată, îmi spun că sunt “eu însămi” cu ei). Să nu le răspunzi la telefon, să îi amâni, să promiţi şi să uiţi, să nu te duci la nunta lor. Toţi oamenii ăia care nu pleacă. Şi care ştiu ce să spună, exact când trebuie, cu minim de cuvinte. Ca să-ţi aduci aminte că altădată ai fost tare şi ai avut încredere. Am pus fotografia asta pentru că îmi aminteşte mult de noi două. Dacă nu mă înşel, s-ar putea chiar să am ceva similar, din mult-pomeniţii (nicidecum altfel decât nostalgic) ani ’90. Mereu, mereu considera că e “neapărată nevoie” să zâmbesc

Din ciclul “oameni de sunat în miez de noapte”, am o prietenă în Bucureşti teribil de rezistentă la capitolul “poveşti despre cum repetăm prosteşte greşeli şi suportăm aceleaşi nefaste urmări”. Şi, de regulă, când dramoleta cu pricina implică un personaj masculin, mă ascultă cu maximă atenţie, după care, pe cel mai serios şi pedagogic ton cu putinţă (nu degeaba lucrează cu copiii), îmi oferă privilegiul de a alege între două acţiuni tămăduitoare, cu efect garantat. Fie îi aruncăm ouă stricate în geamuri (dacă mai şi stă la etajul I, e terminat!), fie facem rost de nişte cuie zdravene şi îi vandalizăm maşina. Acum, să ne înţelegem. Atât eu cât şi ea suntem nişte femei de 30+ care reuşesc (de cele mai multe ori) să poarte admirabil costumul de adult. N-o să facem aşa ceva în veci. Dar ideea în sine, atât de puerilă şi de răutăcioasă, are darul de a mă binedispune straşnic. Mă face să râd de fiecare dată. Şi pot spune că am nenorocit mental multe caroserii fiţoase, aproape că auzeam cuiul întâi muşcând cumva politicos vopseaua şi apoi pătrunzând cu sete şi permanent, în timp ce trebuia să privesc în ochi conducătorul auto ataşat (care nu înţelegea de ce, în mijlocul unei discuţii “serioase”, mă-nţelegi, despre cum nu ne potrivim şi cât de copleşit se simte, pe mine mă umfla un râs cu totul neasortat cu izul zdravăn de despărţire).

Cred că fiecare trebuie să aibă bagajul său de oameni a căror treabă e să fie de partea lui/ei, indiferent ce se întâmplă. Oamenii ăştia se numesc generic “prieteni”. E nevoie de ei pentru un echilibru general, pentru a te ridica de jos, pentru a merge înainte. De observaţii argumentate şi obiective şi de judecăţi avem inevitabil parte, şi dacă vrem şi dacă nu, de la restul lumii. E aşa cum se întâmplă (sau ar trebui să se întâmple) la marile competiţii internaţionale, indiferent de domeniu -sport, muzică, matematică. Îi susţii pe cei care îţi reprezintă ţara, nu din interes sau din sentimentul datoriei, e ceva mult mai adânc, ce vine de-a dreptul din tine. Sau ar trebui să vină.

Deci, dacă vrei să fim prieteni, nu-mi spune că nu te bagi. Nu-mi enunţa cu claritate datele problemei şi nu-mi explica rece şi obiectiv de ce s-a ajuns la astfel de rezultate. Le ştiu mult prea bine. Nu te erija în judecător, locul e deja ocupat de experţi în domeniu. Nu sta pe margine, nu-mi zice că e ultima dată când mă asculţi, că nu mai vrei să mă vezi aşa. Îmi poţi spune ce crezi, ca şi când ar fi prima dată. Şi eu o să tac, de parcă n-am mai trecut prin asta. După care, treaba ta de prieten este să te bagi. Să te bagi şi să fii de partea mea.

Sursa foto: http://observando.net/

Sound: http://www.youtube.com/watch?v=mjtWlulx3eA

…şi totuşi am învăţat!

“Nu ştiu să mă despart de tine” a fost tema din februarie 2008 a concursului de eseuri găzduit de Tango. Imediat după Revelion, când m-am întors acasă din Maramureş, l-am găsit pe tata fluturând revista în care se anunţa concursul şi zicându-mi că, de data asta, fericiţii vor fi publicaţi în Tango, cu poză cu tot! (Mai câştigasem tot la revistă un alt concurs în august 2006, dar atunci epistola mea apăruse doar online. La ai mei nu era internet, aşa ca mama s-a dus la vara mea, care nu avea imprimantă, a copiat textul aşa, de mână, şi acasă i l-a citit şi tatălui meu, întrucât eu nu am vrut să le arăt ce scrisesem.)

Tema asta părea atunci că mi s-ar potrivi şi aşa a apărut textul reluat recent pe site la secţiunea “cititoare-scriitoare”. El a fost publicat după un an într-o carte şi ulterior s-a născut şi dansul meu online în ritm de Tango. Nu mi-aş fi imaginat niciodată că, după 4 ani, voi primi pentru ceea ce am scris atunci atât de multe aprecieri şi mesaje. Ca dovadă că stările prin care trecem sunt universale şi că nu există lucruri despre care să nu se fi scris. Vă mulţumesc pentru toate şi mă simt cumva datoare (mai ales că am fost atât de mult întrebată ce a urmat) să formulez o continuare. Eu nu sunt nici psiholog sau terapeut şi nici în măsură să dau sfaturi. Tot ce pot să fac este să înşir concluziile mele, din experienţele mele. Aşa cum, de trei ani încoace, în colţul ăsta virtual colorez lucrurile, poveştile, personajele, aşa cum aleg eu să le văd.

Epistola mea nu a schimbat nimic în povestea pe care o traversam. Asta a fost lecţia cea mai importantă. Cuvintele nu schimbă inimi şi nu întorc oameni din drum. Nimic exterior n-o face. Din contră, toată istoria cu revista a creat o presiune inutilă şi o stare de vinovăţie ceva mai accentuată pentru personajul masculin, care oricum era pe un etern picior de plecare. (În ziua de azi avem o relaţie civilizată. Ne mai cerem sfaturi bianual legat de nişte nimicuri, dar să zicem că nu e pe lista mea scurtă de “contacte importante în caz de nevoie”.) O poveste se poate încheia din două motive. O dată, ţi se umple paharul, chiar dacă asta părea imposibil. Ţi se umple, per total toate îţi dau cu minus, nu mai vrei să-i vezi faţa, nu mai poţi. A doua situaţie e cea în care apare altcineva. Şi aici niciodată nu am înţeles foarte bine dacă întrerupem o relaţie pentru că deja avem pe altcineva în minte sau, tocmai pentru că povestea aia nu mai merge demult cum am vrea, începem să ne uităm în jur. Sau poate cele două se suprapun.

Orice situaţie care seamănă cu textul meu vechi nu ar trebui să existe. Dacă vreţi, e ca şi când ne aflăm în faţa unei vitrine uriaşe cu prăjituri incredibile, iar noi ne înfigem în prima savarină. Şi acolo rămânem. După un timp, nu ne mai place şi ni se face şi rau, dar pentru nimic în lume nu am ieşi din asta ca să testăm altceva sau pur si simplu să ne uităm printre rafturi cu poftă. Cert este că până la urmă tot vom găsi o alta care să ne placă, nu mă întrebaţi de ce, pur si simplu aşa se întâmplă, probabil ca să evităm anorexia sentimentală. Şi abia după multe testări de gusturi, arome şi combinaţii, ne vom da seama ce adorăm cu adevărat şi (nu “sau”) ce ne face cel mai bine, pe termen lung.

Există oameni în compania cărora nu trebuie să faci niciun efort să fii tu. Cu care nu trebuie să te straduieşti atât de mult să le arăţi de ce ai merita să rămână -persoana potrivită o va face oricum. Nu cred că poţi fi cu cineva care trebuie mereu convins. Rezişti o vreme, după care depui armele. Dar, atenţie, nu e o certitudine găsirea acelui suflet cu care să rezonăm perfect. Aşa cum unii oameni, oricât şi-ar dori, nu vor avea copii niciodată. E nedrept, e crud, e ilogic să nu obţii ceva la care visezi aşa de mult. Dar viaţa e nedreaptă, crudă şi ilogică. Asta nu înseamnă că trebuie să încetăm să mai trăim.

Până nu mi s-a întâmplat, nu credeam nici eu că lucrurile pot merge vreodată de la sine între doi oameni. Aşa încât texte de genul “Nu ştiu să mă despart de tine” să pară rodul unei suferinţe absolut gratuite, de neînţeles. Nu mai contează cât a durat, dar rămâne termenul meu de comparaţie.

Deşi au trecut 4 ani, nu cred că ştiu să mă despart de cineva. În continuare, de câte ori îmi place un bărbat îmi doresc să simtă la fel şi să ţină cât mai mult. Şi renunţ abia după ce am încercat, repetat, tot ce am crezut potrivit. Şi apoi încă îmi mai e dor de el. Am învăţat însă să găsesc neaşteptat de multe bucurii ale traiului “liber” şi să sper că, până la urmă, voi cunoaşte pe cineva care nu va mai dori să mă piardă. Dar îmi asum riscul de a nu-l întâlni niciodată. Că aşa e viaţa.

Între timp, îmi văd de drumul meu.

Foto credit: Florin Stoica (îi mulţumesc încă o dată pentru răbdare!)

Noaptea dinainte

Nu-mi amintesc toate călătoriile mele în amănunt. Peste locurile visate şi apoi văzute, peste întâlnirile furate, peste întâmplările exasperante sau doar simpatice s-a mai depus ceva praf de trecut. Dar întipărit în suflet şi în minte a rămas delirul plin de anticipări din ultima noapte. Cea dinaintea plecării. “Nopţile dinaintea marilor plecări”, cum le numea Constantin Chiriţă în “Cireşarii”.

Primele plecări pe munte le-am făcut mereu în iunie-cireşar, chiar după ce terminam cursurile la liceu. Vorbim de perioada ’94-’97, echipamentul nu se compara cu cel de acum şi, cel puţin la mine în orăşel, era destul de greu de procurat, totul cântărea mai mult -borcanele erau borcane, nu recipiente de plastic, conservele, cât cărămizile, telefoane mobile nu aveam (de regulă găseam pe undeva o poştă de unde sunam cu taxă inversă ) şi, oricum, ideea era să fim cât mai rupţi de lumea “civilizată”. În 1994 am făcut totuşi o excepţie, era Campionatul Mondial de Fotbal şi, cred, a fost cea mai bună performanţă a României până în ziua de azi. Ca să vedem meciurile la tv-ul unui bar parcurgeam kilometri buni prin pădure dus-întors, noaptea (se juca în SUA). Ca fapt divers, primul meu rucsac, unul roşu,  a avut peste 20 de kg (îndesat de mama) şi mă trăgea pe spate aproape într-o secundă. Ulterior, ne-am mai perfecţionat cu toţii

Aşa că, după ce toate listele fuseseră bifate, rucsacul terminat şi anunţurile telefonico-fixe emise, mai rămânea noaptea dinainte. În care eu eram convinsă că voi reuşi să nu dorm deloc. Prea mari erau agitaţia, nerăbdarea, bucuria din sufletul meu crud de tânăr. Eu sunt născută după 15 iunie şi, inevitabil, urma să fie ziua mea. Băieţii obişnuiau (în ciuda protestelor mele de faţadă), la 12 noaptea, să mă arunce de 15, 16, 17, 18 ori în sus -depinde câţi ani împlineam. Dacă nu ştiţi cum e senzaţia apropierii unui cer plin de stele de tine, de atâtea ori, până închizi ochii şi ţi se pare că îţi intră prin frunte şi îţi trag cu ochiul către suflet, vă spun eu. E magică. Aşa că…îmi aşteptam stelele, şi drumurile, şi poveştile, şi prietenii întreaga noapte. Uneori mai citeam din cărţile primite la final de an (dar cred că nu mi le-au dat niciodată pe cele care ar fi trebuit; în lumea lor, nu existau atâţia nemernici). Apoi nu voiam să las cartea neterminată şi mă apropiam tot mai mult de geamul cu niţică lumină. Când soarele răsărea de-a binelea, aşa, uşurel-răcoros cum mai e încă în luna asta cu cele mai scurte nopţi, mă găsea aţipind peste romanul cu foile în dezordine, în vreun colţ de pătură. Concomitent cu intrarea mamei în cameră se auzea “Iar ai stat toată noaptea!”, urmat de un “Hai, repede, că o să-l faci pe Cristi să te aştepte!”. Dar eu ştiam că şi Cristi va întârzia, pentru că nici el nu putea să doarmă, făcea planuri peste planuri şi, oricum, mereu, uita să-şi ia câte ceva. Aşa că mai dormeam un pic, visam ceva pe piesele de la Compact cântate de noi pe toate drumurile noastre, mă trezeam zăpăcită, zâmbitoare, cu breton şi adidaşi, cu rucsacul-pedeapsă pentru toate păcatele, cu Cristi şi cu toată lumea. Şi duşi eram.

Nu mai ştiu exact cine a spus, într-una dintre emisiunile noastre, că să-ţi poţi aminti de o copilărie fericită, de o adolescenţă la fel, este un mare privilegiu. Eu aşa mi le amintesc. Pline de dragoste şi de atenţie, în orăşelul ăla unde, vă jur, am trăit cele mai sărbătoreşti, senine, roz-albăstrui dimineţi care pot exista într-o viaţă de om. Pline de promisiuni şi de încredere. Simţite aşa, înăuntru, de la cea dintâi rază de lumină. Care e reversul medaliei? Devii mult prea sensibil. Lumea largă nu-i obligată să te trateze ca la tine-n orăşel. Tinzi să iei personal orice atingere şi să ascuţi orice durere, în detrimentul propriului tău ego. Poţi să înveţi să lupţi. Sau…stai mai retras, variantă în care pari oarecum antisocial sau neadaptat. Dar tu ştii toate regulile scrise şi nescrise ale societăţii, vorbeşti corect gramatical şi încă mai aplici vreo două principii ale bunelor maniere căzute în uitare. Doar că…ţi-e frică. Unele răni s-au vindecat, dar porţi câteva cicatrici permanente, precum şi memoria ultimei lovituri. Ssst. Încă mai strângi din dinţi, nu?

Nu mi-am mai folosit niciodată de atunci complet depăşitul, acum, echipament de munte. Nici nu mi-am luat altul nou. Mi-am adus, totuşi, în Bucureşti, cortul, sacul de dormit şi un soi de saltea. Sunt claie peste grămadă împreună cu racheta de tenis de câmp (!) şi cu vreo două cutii (care nu ştiu exact ce conţin) într-un colţ de balcon. De câte ori mă lovesc de ele generează în mine propoziţii care încep cu “Ce dracu…”. Am 32 de ani, greutatea mea nu va mai începe vreodată cu 4, aşa că nicio aniversare nu-mi va mai da cu bolta cerească, repetat, peste frunte, fără să-mi fie teamă de cădere. Dar mi-am luat deja, de atunci, toate stelele de care am nevoie. De fapt, mi-am răsturnat tot cerul ăla de noapte senină de iunie taman în suflet.

Mi-aş dori să plec din nou. Chiar şi aşa, ajunsă pe nesimţite în punctul ăsta lipsit de suspans în care ştiu exact cum voi fi când voi creşte mare şi ce voi face. Aşa. Asta. Iar noaptea dinainte mă va prinde, inevitabil, lipită de geam.

Sursa foto: http://piccsy.com/2011/12/teka-vklb3cun/

Sound: http://www.youtube.com/watch?v=cwUTrUWCvts