Castele de nisip

Nu-ţi mai aminteşti cu precizie care a fost primul. Cât de semeţ, de meşteşugit ornat, de spectaculos împărţit. Printr-un mecanism pervers, ungherele minţii au salvat doar impactul copleşitor al primului val. O mişcare bruscă înainte-înapoi. Suficientă pentru ca primul tău castel de nisip, splendid visat, să se transforme în tărâmuri mişcătoare, apăsate de ape.

Este o artă pe care o vei învăţa, ţi-ai spus. A ridicării de castele în răsuflu de mare. Poate temelia nu a fost iscusit proiectată, poate pereţii nu formau un unghi drept sau compartimentarea nu era inteligentă. Altul, unul care va rezista. Şi, cu fiecare val puternic, imperturbabil, îţi spuneai că ai mai desluşit ceva şi că mai e timp. Mai colorai la planurile tale, le diversificai, uneori chiar îţi permiteai îndrăzneala de a fi agasant de creativ. Şi o luai de la capăt. De câte ori venea un val mai mic, unul care se oprea la baza construcţiei tale visat durabile, îţi muşcai buzele care tremurau uşor de uimire şi de încântare. Frenezia începuturilor.

După multe prăbuşiri înnisipate, ai încercat să te opreşti. Poate arta asta, a sculpturilor în nisip, nu era de tine. Poate ar fi trebuit să meştereşti la altceva sau, în cel mai rău caz, să schimbi materialul de construcţie. Ca să-ţi schimbi şi norocul. Dar nu ştiai să faci nimic altceva, nu-i aşa? Iar alte unelte nu puteai să-ţi procuri, ar fi fost nevoie să renunţi la multe în schimbul lor şi ar fi trebuit adaptate (din cale-afară!) felului tău de a zidi.

Iar acum, după prăbuşiri, vise, respiro şi iar vise, ai început iar. Dorindu-ţi, ca de fiecare dată, plictisitor, repetitiv, să dureze. Ai încercat să urmezi un plan nou, ridicat la suprafaţă după toată prăbuşirea iluziilor trecute. Îţi spui că eşti puternic şi ai răbdare. Faci fiecare fir de nisip să se întărească exact acolo unde trebuie, îi proiectezi o temelie bună şi nişte şanţuri de apărare, îl înalţi atât cât crezi de cuviinţă şi îl ornezi cu cele mai frumoase cochilii aduse de mare (pe care le lustruieşti cu 30% mai mult decât ar fi fost necesar). Zi după zi, trudeşti să-ţi faci castelul temerar. Nu-ţi mai simţi demult genunchii care se abandonează solului rugos şi rău, nici coatele care au aceeaşi soartă, nici ochii care (printr-o scamatorie, probabil) fac în fiecare zi scoicile lustruite din vârf să strălucească. Poate, dacă nu laşi să-ţi scape momentul potrivit pentru fiecare gest în parte, dacă aproximezi cu precizie forţa şi înălţimea valului duşmănos şi acţionezi în consecinţă, vei mai câştiga o noapte, o lună. Tocmai ţi-ai zidit sufletul în el. Trebuie să dureze.

Felicitări. De data asta, aproape ai reuşit să te minţi. Aproape.

Care va să zică, asta înseamnă viaţa de adult: să construieşti castele de nisip, după care să le calci in picioare şi să repeţi operaţia iar şi iar, când ştii prea bine că oceanul le-ar fi dărâmat oricum?… (Frédéric Beigbeder)

sursa foto: http://observando.net/

Let go

Era una dintre acele discuţii înainte de care trebuie să tragi aer în piept adânc, bărbăteşte. Pe care să-l laşi să ţâşnească apoi nici prea puternic, nici prea suav, purtând suflul de vorbe potrivite, nici din belşug, nici reţinute. Cuvintele care lămuresc totul. De o vreme (câtă vreme?!) nu mai gândea prea intens ce să spună, nici glasul nu-i mai tremura din teama de înfrângere. Avantajele jocului învăţat. În final, el se va întoarce. Impropriu spus, întrucât nici nu fusese plecat (dar nici acolo). În concluzie, lucrurile vor rămâne exact ca până acum. Aşa cum alesese. Cum şi le dorea (?!).

Acum măsura micul hol de la intrare cu paşi apăsaţi, iar tocurile ascultau şi încercau să deranjeze sacadat, enervant, convorbirea telefonică a bărbatului aflat în camera alăturată. Se abţinu să-şi aprindă o ţigară, spera să nu mai dureze mult. Un rictus de zâmbet i se ivi în colţul gurii, în timp ce-şi aranja buclele. Nici măcar frumoasă nu (mai) era. Tânără? Hmm. Păcălea încă. O companie plăcută? Nu prea. Cu toate angoasele, geloziile, tabieturile, convingerile şi cheful (rar şi rău) de scandal. Ce Dumnezeu i-o face să revină, ca muştele la miere?… Râse înfundat, amintindu-şi o frază dintr-un film mai vechi (unul cu curtezane)…”Fă-i să se simtă de parcă ar fi unici în Univers”. Asta o fi. Se temu că el ar fi putut-o auzi, râsul probabil nu era adecvat momentului şi nicidecum în favoarea ei. Oricum o credea cam bizară. Se apropie de uşa care o separa de camera vecină şi îl privi prin sticlă. Bănuia cu cine vorbeşte. Tonul lui era cald şi uniform, liniştitor ca o întoarcere acasă. Se întrebă dacă ei i-a vorbit vreodată aşa. Parcă da, la început (când o fi fost acel început?!). Încercă să-şi amintească cum era ea atunci, dar altceva decât că, probabil, tot 37 1/2 purta la pantof nu mai ştia, concret şi neceţos. Ba da, primul compliment pe care i-l făcuse. Ceva legat de vocea ei.

Îşi lipi nasul de geamul uşii, ca să-i vadă mai bine profilul. Zâmbea şi atunci zâmbi si ea, involuntar. Era ceva în atitudinea lui, în felul în care rostea cuvintele ce nu răzbăteau până la ea complet, până şi în zâmbetul ăsta…zâmbetul lui de demult. Şi, când sticla din faţă deveni neclară şi apoasă (sau să fi fost doar privirea?), iar nasul roşu de la apăsatul pe uşă, când bărbia i se întâlni ciudat cu pieptul şi mâinile se prăbuşiră pe lângă corp, scăpând pachetul de ţigări şi bricheta, înţelesese. Era fericit.

Ieşi din casă şi coti pe prima stradă, fără să se grăbească. Părea aşa, un om din care Dumnezeu a stors toată viaţa îndesată cu sete la începuturi, istovit de atâta lovit pe dinăuntru în pereţii sufletului, ameţit de mişcarea browniană a gândurilor în ascunzişurile minţii. Un om căruia nu-i mai e somn, sau poftă, sau toamnă. Şi care, pentru prima dată în cumplit de mulţi ani, rămăsese fără nici un ţel.

Bărbatul sfârşi convorbirea şi ieşi, în cele din urmă. În hol, grăbindu-se să fie uitată, o femeie risipise în aer un parfum copleşitor ca un adio. Un jardin apres la mousson.

Tărâmul cuvintelor nerostite

Mereu m-am întrebat ce se petrece cu tot ce nu mai reuşim să ne spunem. Din întâmplare, din nefericire, din lipsă de timp, de loc sau de moment potrivit. De intersecţie fructuoasă de destine. Şi, că să nu mă gândesc prea mult că vorbele nespuse rămân într-un colţ al inimii, afectându-i ritmul de câte ori încearcă să se ridice la suprafaţă, sau într-un ungher al minţii, întunecându-ne parţial privirea cu reflexia altor vremuri, ei bine, prefer să cred că toate cuvintele astea nematerializate se adună într-un anume loc, poate desupra norilor sau exact pe linia uşor bombată de îmbinare a cerului cu pământul. Acolo trebuie să fie tărâmul cuvintelor rămase nerostite.

Ar putea fi vorbe de mulţumire pe care, când cineva ne-a făcut o bucurie mare-mare, de emoţie, nu le-am mai zis. Ar putea fi adevăruri ferecate în suflet atunci când îi asigurăm verbal pe cei dragi că suntem bine, “azi mai mult ca ieri, mâine mai mult ca azi”. Cele care roiesc în creierul nostru cu zgomot de hard-disk în derivă, în timp ce în fotografii părem atât de coloraţi şi de veseli. Iertarea pe care n-am mai cerşit-o, pentru că, nu-i aşa, războiul orgoliilor e mult mai important decât o plăpândă şansă la fericire. Câteva cuvinte pe care le-am spus doar în gând, deşi cineva se afla, totuşi, la celălalt capăt al firului. Sau dinainte de “vorbim altădată”. Vorbe de care credeai că nu mai e nevoie, pentru că inima oricum ţi se triplase şi voia să sară din piept, iar ţie ţi se părea că, dacă nu îţi închizi cămaşa mai bine, cu siguranţă toţi trecătorii vor observa că te-ai îndrăgostit şi toracele ţi-a devenit o cutie muzicală (nu din aceea enervantă, ci una cu o melodie fără de care nu mai poţi adormi).

Dar, pentru că în toate aceste clipe am ales să nu spunem nimic, cuvintele nerostite au ajuns pe tărâmul lor ireal. Aici îmi imaginez eu că sunt sortate după însemnătate, sinceritate şi vechime. Fiecare dintre ele, scris cu cerneală azurie pe un cartonaş. Iar cartonaşele, aranjate în mii de sertăraşe aurii. Întâi cele mai însemnate, cele care, odată auzite, ascultate, citite, ar fi putut schimba miraculos destine. Ar fi putut aduce fericire şi lacrimi de bucurie. Apoi cele mai sincere. Cuvintele făcute să vindece răni, să reîntregească suflete, să purifice trecut. Şi, toate, aşezate în ordinea crescătoare a vechimii. Cele mai noi, primele. Asta pentru că lor le este cel mai uşor să părăsească această lume şi să se întoarcă pe buze. Pentru că tocmai au fost gândite şi, poate, după un mic răgaz, vor prinde viaţă sau contur. Pe măsură ce trece timpul şi nimic nu le mai cheamă înapoi, cartonaşele cu cuvinte nespuse se aşează tot mai adânc, de-a dreptul în spatele sertarelor aurii. Iar de acolo cu greu se vor mai putea materializa vreodată. Şi, cu vremea, unele dintre cuvinte nu vor mai fi nici puternice, să schimbe destine, nici sincere, să vindece răni. Nu pentru că n-ar fi magice ci, pur şi simplu, pentru că se va fi uitat de ele. Iar magia, chiar dacă există, e efemeră.

Mi-aş dori să bată un vânt suficient de puternic încât să scoată toate cartoanele aranjate frumos şi regulat în sertăraşe şi să le trimită, cu boltă, înapoi în lumea reală. Să plouă cu cuvinte azurii peste cei care le-au gândit. Poate, dacă sunt spuse cu destulă forţă şi sinceritate, mai pot schimba destine şi vindeca răni. Iar tărâmul cuvintelor nerostite va rămâne doar o poveste despre vremea în care nu aveam destul curaj.

P.S. Te iubesc.

Sursa foto: http://vi.sualize.us/view/02d93331d5cbd5e7bfc4f3dd327aed77/

Vă place broşa mea?

M-am ferit să port broşe întotdeauna. Le consider acel gen de accesoriu care fie distruge o ţinută, fie o face de neuitat. Şi cred că trebuie să fii pregătit pentru asta. Le admir furat de câte ori am ocazia, ca pe o splendidă declaraţie fără cuvinte, ca pe un secret (dezvăluit pe sfert) al celor care le poartă, ca pe o asumare publică a propriului eu. Câtă îndrăzneală!

Mama mi-a zis cândva, demult, că inima nu doare. Dar că are un mecanism care, uneori, se mai strică. Aşa că eu mi-am imaginat-o strict fiziologic, bine adăpostită de coaste, în cel mai ferit şi mai sigur loc al organismului. Asta însemna că starile de apăsare sau de suflet gol, aritmiile cauzate de emoţii prea puternice sau plutirea-semn-de-îndrăgosteală erau toate la nivel cerebral. Se petreceau în mintea noastră. O fantezie.

Cred că de asta am încetat să fiu atentă sau s-o apreciez. Părea un cadou frumos aşa cum era, tânără, roşie şi pulsând viaţă. Când am primit-o prima dată înapoi, am repus-o în funcţiune rapid. Am verificat-o în amănunt, ba chiar am făcut-o să bată mai năvalnic. Am mai turat-o o vreme, s-o pregătesc de trimis în lume. Ulterior, am luat micile tulburări de ritm drept adaptare, primele leziuni drept consecinţe ale unor neatenţii neînsemnate şi sunetul uneori prea ridicat al bătăilor drept dovadă de maturizare.

În timp, ceva nu mai era în regulă. O primeam înapoi prea repede şi trebuia s-o peticesc prea des. Am început s-o suspectez că e capabilă să-mi transmită diverse semnale, într-un limbaj nedesluşit. (Nu înţeleg nici acum cum un mic motoraş cu patru camere, menit să pompeze sângele în corp, ar putea identifica chestiuni atât de pământeşti precum trădarea sau minciuna.) Cert este că începuse să doară şi asta mă încurca teribil. O făcea şi mă făcea complet ineficientă, se încăpăţâna să bată aiurea şi, de vreo câteva ori, chiar m-am temut să n-o pierd. (Nu “pierdut” în sensul romantic, adică “dat în grija cuiva”, ci de-a dreptul medical.) Era sigur prost construită -tocmai eu, dintre toţi oamenii, precum băiatul din “Mecanica inimii” a lui Malzieu (dar pe dos) eram “fericita” beneficiară a unei inimi altfel. Una care doare. Asta trebuie să fi fost. Făceam parte din grupul exclusivist, dar deloc invidiat, al celor cu erori de proiectare şi trebuia să găsesc o cale să trăiesc cu asta. Doar n-a murit nimeni din prea multă peticeală pe inimă (decât, poate, dacă avea alergie la plasturi).

Azi am decis să o transform într-o broşă vie. O leg straşnic cu un torent de gânduri raţionale tocmai de stern, să fiu sigură că n-o s-o mai pierd niciodată (sau s-o mai ofer, într-un infantil şi inutil gest de umanitate). Şi, dacă va durea un pic, înseamnă că poate am strâns-o prea tare şi nodul mă supără niţel, dar mă voi obişnui cu asta. Ştim deja că inima, la propriu, nu doare. Eu am făcut din a mea o broşă sângerie şi umblu aşa cu ea prin lume.

sursa foto: http://pixdaus.com/single.php?id=169244

Viaţă reală

Îmi amintesc perfect că în ziua cu pricina m-am trezit cu dorinţa de a nu fi zis “da” niciodată. La fel de bine sunt conştientă de faptul că, dacă propunerea n-ar fi venit, aş fi fost încurcată şi uşor nervoasă. Dar venise, nici prea devreme, nici prea târziu, nici prea direct, nici prea învăluit. La dracu’, venise cum nu se poate mai bine.

Îmi spuneam că, de bine de rău, va trece, aşa cum au trecut toate. Că nu mai am 16 ani, ci dublu. Că n-ar strica s-o iau aşa, ca pe o încercare (poate chiar o sarcină de serviciu?!) într-o zonă mai rar călcată şi mai strâmb. Ca să aflu cum stau. Nu mă grăbesc nicăieri, nici nu caut nimic. Nu trebuie nici să impresionez, nici să amuz, nici să intrig. Nimic nu “trebuie”. Aşa că ar putea fi foarte plăcut, până la urmă, fără vreo încărcătură sau conotaţie. Viaţă reală, îmi spuneam într-una, hai, sigur poţi să faci faţă! (în timp ce backing vocals-ul îmi rula de ce ai zis da, de ce ai zis da…)

Inevitabil am concluzionat că nu am cu ce să mă îmbrac şi poate nu e prea târziu să mă retrag, sub un pretext. Adică să renunţ? Ntz. Nu mergea nici asta. Atunci cum să fac? O rochie, ladylike? Nu cred că mă simt ca o doamnă, mai degrabă ca o studentă din era fără internet, care preferă să rămână în casă “ca să citească”. Tocuri? Ce fel de tocuri, cât de înalte, cât de comode? Şi părul? Îndreptat, cu bucle, strâns bine în coadă, coc neglijent? Uff…Pe măsură ce ora cu pricina se apropia, mă cuprindea uşor ameţeala. Nu mâncasem nimic toată ziua şi riscul ar fi fost ca lasagna să cadă ca un bolovan în stomacul meu şi/sau ca ginul tonic să mi se urce direct la cap. Bună treabă. M-am îmbrăcat cu ceva, desigur, până la urmă, spunându-mi printre dinţi că mi s-a cam tăiat de întâlnirile reale (aşa puţine cum au fost), că e prea târziu, că nu-s făcută pentru asta şi gata, fiecare cu nebunia lui, iar a mea e sociopatia combinată fatal cu zodia duală a gemenilor.

Am decis să ies, urăsc atât de mult să nu fiu punctuală încât de obicei trebuie să-mi umplu timpul de aşteptare cu ceva. Cobor mai repede şi intru în Cişmigiu prin Măgureanu. În cei 8 ani de când sunt în Bucureşti, nu cred să mă mai fi plimbat aici singură vreodată. Poate m-am întâlnit cu cineva la intrare sau am filmat vreun personaj. Constat că singură sunt ceva mai atentă la tot ce e în jur, la alei, la verdeaţă. Parcă nici mirosul asta de sfârşit de mai nu l-am simţit în niciun an. În fine, eu aveam un test de trecut. În momentul respectiv aş fi preferat să fi urmat cel mai greu interviu din lume, în arabă dacă se poate, în direct simultan pe CNN şi BBC. Asta era ceva ce aş mai fi putut gestiona, comparativ cu o întâlnire reală în care nu puteam anticipa sau controla mai nimic.

Minutele treceau lent, dar în direcţia firească. Am pornit spre Ateneu pe Victoriei, ascultând pe repeat U2 cu “Beautiful Day”. Rămăsesem în minte cu versul care mă amuza, I know I’m not a hopeless case, spunându-mi că în viaţa mea, never ever, nu mă mai bag în aşa ceva, e foarte bine pe teritorii cunoscute şi cu preocupări obişnuite. E safe. Fără nici o bătaie de inimă în plus pe minut.

La 19.58 ajunsesem în faţă la BCU. Mi-am scos căştile din urechi cu mişcări lente şi mi-am pus ambele telefoane pe silent. Mi-am aruncat guma de mestecat şi am mai tras o dată aer în piept, adânc (nu ştiu de ce se spune că gestul asta are darul să te liniştească, pe mine mereu m-a ameţit rău). Ajung la colţul străzii, vizavi de MNAR, acolo unde nu e trecere de pietoni şi trebuie să prinzi momentul. L-am văzut aşteptându-mă (nici nu prea aveai cum să-l ratezi), se plimba pe aleea din faţa Ateneului. Era cu spatele. Mă îndrept, ridic uşor nasul în vânt, las un autobuz să treacă prin faţa mea şi pun primul picior pe stradă.

Autobuzul s-a oprit imediat pe dreapta. Era un 137. Nu avea staţie acolo, probabil cobora cineva, vreun prieten al şoferului, cum se mai întâmplă. Uşa din spate s-a deschis aproape lângă cotul meu. Dintr-un pas aş fi fost în el. În mai puţin de 20 de minute, autobuzul 137 m-ar fi dus acasă.

Ordinary people

Încă dinainte să sosească aveam un chef de ceartă teribil. Pentru că trecusem de prea multe ori prin asta. Şi nu suport situaţiile care se repetă pentru că oamenii nu învaţă nimic din ele. Într-un final, a sunat la uşă. Privire în jos, umeri căzuţi, degete nervoase şi rimelul care se scursese şi o făcea să semene cu un urs Panda. Şi-a trântit pantofii cu toc pe pardoseala din hol, haina, geanta, a intrat în cameră şi s-a căţărat direct în pat. (În patul nostru, doar că lui M. îi dădusem liber în seara asta. Să bea cu băieţii, să doarmă la mă-sa sau unde o şti. Nu era primul episod de acest gen, deşi, aşa cum mi-a spus-o printre dinţi, e printre ultimele. O să-i treacă.)

Ştiam deja ce va urma. O să-mi spună că am avut dreptate şi că trebuia să mă asculte. Să nu-i fie teamă să ceară lucruri, să nu creadă că oamenii se schimbă dacă nu vor asta, să nu mai închidă ochii crezând că doar i se pare. Să nu mai iubească o poveste aiurea mai mult decât pe ea însăşi. După care o să-mi vorbească despre el, nenorocitul fără inimă, uite cum a putut să se poarte după cât am aşteptat şi am înghiţit, exact ca ăia dinainte, sunt toţi la fel, dar eu n-o să mai accept etc. Şi o sa-mi fluture demonstrativ celularul cu 3-4 apeluri pierdute. Vezi, nu-i mai răspund dobitocului, să-şi găsească altă proastă…

Acum mă uit la ea cum doarme cu telefonul în mână, bosumflată şi ghemuită ca un copil. O cunosc de peste 20 de ani. Lumea zice că semănăm, deşi ea e mai înaltă şi mai puţin blondă. Ne-am certat o singură dată, în clasa a XII-a, când n-a venit la majoratul meu. Avea o pasă proastă, era indecisă în privinţa facultăţii, nu era în apele ei, mă-nţelegi, nu, n-am chef de nici o petrecere. Întotdeauna era vorba de problemele ei, neliniştile ei, oamenii care o dezamăgeau şi tâmpeniile pe care le făcea (n-o să înţeleg niciodată cum o persoană raţională putea fi atât de naivă în privinţa bărbaţilor). Uneori, în discuţiile noastre nesfârşite de la ore mici (toţi iubiţii mei până la M. au urât-o. M. zice că mă ia aşa, cu toate, inclusiv cu ea. O numeşte “victima din iubire”, iar ea îi spune lui “agariciul ăla al tău”), nu mă întreba nimic despre mine. Erau doar istoriile ei, scenariile ei bolnave, repetate iar şi iar, până ajungea să mă doară inima la propriu şi să nu mai dorm. Şi atunci îmi aminteam de noi, aşa cum eram, de ziua în care eu am decis să nu mai zugrăvesc în cameră, iar ea a venit cu un braţ de postere cu Guns pe care ne-am apucat să le prindem cu pioneze, iar la cel mai mare, unul cu Axel singur, a înghiţit vreo două din cele pe care le ţinea în gură. Zicea că, dacă moare, măcar o să fie cu imaginea lui Axel Rose pe retină. În ziua când împlinea 15 ani eram cu cortul pe undeva prin Bihor şi am decis că e oportun să tragem prima noastră ţigară. De ea nu s-a prins viciul, de mine însă da, chiar prea tare. Motiv să mă exileze mereu pe balcon şi să-mi înjure paiele. Pe la vreo 20 de ani rupeam Costineştiul, se supăra pe mine că eu mă cuplam mereu repede, în timp ce ea visa la nu ştiu ce vedetă, o poveste extraordinară, nu aşa, oricine. Aşa că nu se alegea cu nimic.

Am crezut mereu că, dincolo de izbucnirile de egoism şi de victimizarea absurdă pentru un om căruia nu-i lipseşte nimic, ascunde ceva bun. Nu cunosc pe nimeni care să facă haz de necaz într-un asemenea fel, nici care să se autoironizeze până râzi cu lacrimi. Nici care să scrie un gen mesaje, la diverse ocazii, menit să-i şteargă toate păcatele.

N-am apucat să-i spun că sunt însărcinată. Cumva, în ultimele luni, n-a venit vorba. Ştiu exact cum va reacţiona. După un Jesus, copii! va urma un pe de altă parte, dacă asta îţi doreşti tu de la viaţă… Şi la “asta” îşi va înălţa palmele în sus şi nasul în vânt, iar mie îmi vor veni nişte vorbe grele, care se vor opri fix pe vârful limbii. Apoi va începe discuţia despre cum eu n-o să mai am timp de ea deloc, că aşa sunt toate mămicile, şi despre cum ea urăşte nunţile, aniversările şi botezurile şi, să nu mă supăr, dar viaţa ei este deja destul de complicată, singurătatea mult prea apăsătoare ca să ia parte la astfel de manifestări, apoi va pasa eternul ştii că eu mereu am fost cam nebună, dar ţin la tine, la fericirea ta, dacă pot să fac ceva, oricând… Da, poţi să începi de pe acum să renunţi la a încerca să sădeşti sentimente acolo unde nu sunt. Nu eşti chiar atât de grozavă.

Iar pentru mâine, ştiu la ce să mă aştept. Se va uita prin colţuri şi va afişa un zâmbet uşor ştrengar. Îmi va spune că eu sunt foarte norocoasă că l-am găsit pe M., care mă iubeşte, dar că, în cazul ei, dragostea a avut mereu sens unic, aşa i-a fost norocul. Că nu se poate gândi la o familie, de fapt, nici măcar nu ar putea să tolereze (ce cuvânt!) prea mult pe cineva prin preajmă, e prea târziu, nu mai vrea decât să călătorească şi să scrie poveşti aproape adevărate despre iubiri aproape întâmplate. Aşa că o să pretindă că nimic nu s-a petrecut, poate sufletul încetează să mai doară dacă îl ignori şi atunci foarte bine poţi spune că nu-l mai ai deloc. Eu voi deschide gura să rostesc ceva, ei o să-i dea lacrimile, o să mă prindă strâns de braţ şi o să-mi spună, cu ochii înfipţi în ai mei: Nu înţelegi? Încerc să mă agăţ de viaţă…

Înţeleg. Încercăm cu toţii. Eu nu mai pot să mă gândesc acum la călătoriile nefăcute sau la iubirile neconsumate. Nici nu mai ştiu când am scris ultima poezie. Cu M., am în sfârşit sentimentul de “acasă”. De asta mă agăţ eu. De linişte. Şi, pentru că aproape 4 luni am fost o gravidă mai mult decât exemplară şi la fel voi fi de acum încolo, pentru că mă pricep atât de bine să adun grijile altora şi văd că mai fac faţă încă, fix în momentul asta îmi voi aprinde o nenorocită de ţigară pe care o voi fuma cu voluptate, inhalând adânc, până la ultimul fum.

-Te gândeşti să fumezi cumva?!   -Nu…