Anda Docea

Într-un film vechi, al cărui nume nu reuşesc să mi-l amintesc, eroina, în etate fiind, strânsese toată viaţa bani pentru a-şi împlini un vis. Acela de a-şi cumpăra, la un moment dat, o rochie. Nu orice rochie. Rochia. Una specială, unică, desenată cu suflet, croită cu artă, brodată cu grijă şi tivită de cele mai iscusite mâini din lume. O rochie ca o poveste pariziană, despre cele mai fastuoase baluri din Sala Oglinzilor, istorisită la un vin bun, când ziua aşteaptă la orizont sărutul francez al nopţii.

În ciuda celor din jur, a preţului fabulos şi a complicaţiilor pe care o vizită la Paris le presupunea, doamna în etate a avut ocazia să îmbrace rochia. O singură dată, pentru totdeauna. Aşa cum apar toate minunile, în viaţă. Şi…toate marile momente au nevoie de o ţinută pe măsură. Din sutele (poate miile) de filme pe care le-am vazut (în lipsa unei “vieţi reale” prea intense) am uitat intrigi, personaje, replici. Dar în mod sigur îmi amintesc Rochiile.

N-am uitat-o pe Vivien Leigh în cea mai veche şi mai celebră poveste de dragoste filmată vreodată. Rochia roşie cu care trebuia să înfrunte comunitatea a cărei moralitate o lezase şi-a asortat-o admirabil cu aerul puternic şi privirea pătrunzătoare, deşi sufletul ei tremura. Şi de la ea am învăţat prima lecţie despre importanţa atitudinii. Despre masca învingătorului. Câtă forţă…

Audrey Hepburn mi-a definit eleganţa. Silueta fragilă, în alb şi negru (ameţitor combinate în proporţii perfecte), talia micuţă, mănuşile…numai ea purta balerinii aşa cum trebuie. Aş fi vrut să fiu Sabrina.

Rochiile negre. Desăvârşite prin felul în care îmbracă sau dezgolesc umerii, alunecă pe trup, se unduiesc, foşnesc, atrag sau ţin (cu greu) la distanţă, scot din anonimat. Întotdeauna. Create, purtate, visate de Coco Chanel însăşi.

Am un dulap întreg de rochii pe care nu cred că le voi mai îmbrăca vreodată. Cele mai multe au fost purtate o singură dată. Pentru că eu fac (defect profesional) din orice eveniment o poveste, pentru care ai nevoie de straie şi de replici de nefolosit într-o altă piesă. Pentru că ies extrem de rar, dar, atunci când o fac, trebuie să fie ceva de neuitat. Deci trebuie să port ceva unic.

Precum doamna din filmul vechi, visez deja la rochia ideală. O rochie…ca o declaraţie de dragoste. Fierbinte, originală, năucitoare. O aud uneori cum foşneşte, simt cum îmi dezgoleşte umerii sau mi se unduieşte pe trup (chiar îmi permite să fac două-trei piruete). Nu plănuiesc să merg nicăieri în viitorul apropiat. Dar, atunci când va veni un moment ce ar putea fi magic, ştiu deja ce voi purta.

Putine sunt filmele care vorbesc despre viata asa cum o face Broadcast News. Adunand povesti care par traite la persoana intai singular, atat de real si de adanc incat mai ca nu le-am mai vedea o data, spuse de altcineva. Decat daca, printr-o minune cinematografica, ar putea avea alt deznodamant.

Nu stiu daca filmul, produs in 1987, mi-a ramas in minte dupa prima lui vizionare pentru ca actiunea se petrecea intr-o televiziune, pentru ca personajul feminin era o tipa isteata, un pic tocilara si invizibila pentru sexul opus, pentru ca l-am indragit pe reporterul de teren care dadea deazstruos la cadru sau pentru ca l-am urat pe cel care nu era decat o masca telegenica. Sau pentru ca descoperisem, cu stupoare, ca exista meseria “vorbitului in casca”. Producator de televiziune, daca vreti. Cumva parca retinem in detaliu, dintre sutele de filme, cele care se pliaza admirabil, in timp, pe destinul vietii noastre.

Alegem nu ceea ce trebuie, ci ceea ce visam, cu riscul asumat al caderii aripilor. Credem in povesti confectionate de la a la z, ambalate iscusit si fosnitor si prezentate cu cel mai minunat zambet din lume. Nu prea avem rabdare sa cercetam in spatele camerelor sau sa ne interesam cine o fi facut toata munca de teren. Preferam sa ne gandim mai tarziu la asta. Si, cand “mai tarziu” devine “acum”, dupa ce prompter-ul se stinge si toti cameramanii parasesc studioul, riscam, la o privire atenta, sa nu mai vedem decat un decor fad.

Minunea cinematografica nu s-a produs, iar deznodamantul filmului a fost ca-n viata. In viata in care fiecare merge pe drumul lui, taras sau cu pieptul inainte.

Ne vom intalni peste sase ani, i-a spus reporterul de teren producatoarei de televiziune. Eu o sa fiu cu sotia mea si cu cei doi copii. Unul dintre ei va ma va intreba cine esti, iar eu o sa-i spun ca nu e frumos sa arate cu degetul spre o femeie grasa si neinsotita.

Filmul se incheie, intr-adevar, cu o rascruce intre cele trei personaje, ale caror destine s-au contopit intamplator, la un moment dat, la propriu si la figurat, pe un platou de televiziune. Cum e cand, peste ani, pasii te apropie de cei ai unui om de care te despartea candva o jumatate de rasuflare? Demult, cand pamantul se mai invartea si invers…Cand nu-ti era foame, sau somn, iar oboseala te ocolea pe varfuri?

M-am intrebat de multe ori daca e nostalgia dupa ceea ce ar fi putut deveni povestea cea care ma obliga sa-mi simt, concret si aspru, inima batand din toate puterile. Daca mai credeam ca, poate, e momentul pentru o sansa probabil pierduta candva (altfel, care ar mai fi fost rolul nodului nostru de singuratati?!), daca mai iubeam (sau imi parea rau ca nu mai iubesc in felul acela nebun care nu te lasa sa respiri prea bine), daca am putea avea ocazia atat de implorata de mine de a vedea cum ar fi fost sa imbatranim impreuna…

Raspunsul l-am gasit nu cu foarte mult timp in urma (varsta cu 3 se pare ca vine cu o mica doza de intelepciune)…Nici una din cele scrise mai sus. E doar nostalgia dupa o vreme in care eram, inevitabil, mai tineri. Ne-o fi drag sa ne amintim ca am tresarit, am visat, am sperat si am facut nebunii care ne starnesc surasul (chiar daca le-am putea face si acum, parca nu mai simtim nevoia)…E nostalgia dupa noi insine, prezentator si producator al propriului show de televiziune, mutat dintr-un decor in altul, intr-un alt format, cu alti interlocutori, cu mai mult sau mai putina lumina pe platouri.

Si, daca un copil de cativa ani va arata vreodata cu degetul spre mine si va intreba cine e domnisoara inalta cu bucle blonde, o sa-i zambesc si o sa-i spun ca ma ocup cu povesti aproape adevarate, pe care imi place sa le pun in scena.