Conform unui cod al bunelor maniere nescris şi uşor arhaic din Suedia, dacă iei parte la un moment important, aşteptat, festiv, dacă se petrece în sfârşit o întâlnire mult-dorită, nu porţi ceas. Îl laşi acasă. E un fel politicos, încântător, de a spune că, uneori, timpul nu contează.

Îmi plac întâlnirile neaşteptate, atemporale, “miraculoase”, cum le numea Andrei Pleşu. Când răspunsul la întrebarea “cum ar fi fost viaţa mea dacă nu aş fi cunoscut o anumită persoană?” este “nu ştiu”, avem de-a face cu o întâlnire miraculoasă, scria Pleşu. Intersectări de destine, uneori nu mai lungi de o zi, sau o noapte, în jurul cărora am putut să-mi ţes scenariile, visele, renunţările şi poveştile. Edit. Save. Print. Repeat.

Pentru că apetitul pentru auto-dramă, încâlcire în iţele lui “nu se poate”, maraton pe mii de kilometri şi interpretare, la tastatură, a celor mai romantice, interminabile şi ireale potriviri de cuvinte mi s-a stârnit de timpuriu, filmul “Before Sunrise” s-a pliat perfect, fără retuşuri, pe sufletul meu decis să vibreze altfel, rar, dar profund, cu bătaie lungă.

Scenariul e simplu şi exact în stilul meu: două personaje, nu mai multe, se întâlnesc întâmplător, stau de vorbă despre tot şi, concret, despre nimic, petrec împreună o zi şi, poate, o noapte, fără vreun plan de a se mai întâlni vreodată. Pentru a întregi povestea, decorul trebuie să fie uşor rupt din cotidian (Viena, în acest caz), aşa încât amintirea să se cuibărească negreşit într-un colţ important al minţii şi al inimii (cel la care apelăm de câte ori vrem să ne simţim inundaţi de energia clipelor în care am fost, inevitabil, mai tineri, mai impulsivi, mai la început drum în viaţă -perioada aceea când încă nu aflaserăm multe dintre răspunsuri, în special la întrebările care încep cu “când…”).

Filmul merită văzut măcar pentru spiritul anilor ’90 pe care îl întruchipează atât de bine, pentru dialogurile naturale, dar profunde, pe care le poţi lega facil de momente de viaţă, pentru Viena ziua şi noaptea, Ethan Hawke, Julie Delpy şi nişte clipe lungi dintr-o gară. E menit să ne amintească de toate întâlnirile miraculoase ale vieţii noastre, visate sau petrecute de-a binelea, care ne-au deraiat niţel destinul şi ne-au făcut exact ce suntem acum. Indiferent cât au durat, cum s-au încheiat sau dacă a mai rămas ceva, concret, din ele (altceva decât sufletul nostru, uşor ros pe la colţuri).

După 9 ani, a apărut “Before Sunset”. Ethan Hawke, Julie Delpy şi Parisul, de data asta. Unul dintre locurile în care el, personajul, îşi lansa o carte cu povestea lor din Viena, în ideea că aşa o va regăsi pe ea. Că, poate, într-una dintre metropolele lumii, va auzi despre carte şi va veni. (La data primei lor întâlniri nu se putea vorbi, încă, de telefon mobil sau de facebook. Viaţa te obliga să fii al naibii de inventiv.) Dialogurile sunt la fel de fermecătoare, iar chimia dintre ei, aproape tangibilă. De Paris nu mai vorbim. Cu toate astea, ceva din magie s-a pierdut, chiar dacă, într-un mod onest şi deloc siropos ni se induce ideea că vor rămâne împreună.

E ceva dulce-amar în regăsirile astea peste timp. Pe de o parte, vrei o confirmare că ai trăit ceva real, vrei un final pentru poveste, te ambiţionezi copilăreşte să crezi că lucrurile ar putea să meargă, aşa cum ţi-ai spus în gând atâţia ani (dacă n-ar fi fost toţi acei ”dacă”…). Pe de altă parte, nu mai suntem nici măcar cei de acum o lună, darămite cei de peste timp. Riscul e să pierzi tocmai nota de miracol care făcea din acea întâlnire unul dintre momentele marcate cu o culoare vie într-o mare de lucruri plictisitoare şi perfect ordonabile. Nebunia ta. Sau, cu puţin noroc şi ceva tact, poţi să le separi. Atunci/acum. Sunrise/sunset.

Nu pot să mă plâng că n-aş fi avut parte de întâlniri în care timpul nu mai conta. Cu multe rânduri de dialog înşirat virtual, mii de kilometri parcurşi, focuri de artificii şi oraşe splendide la picioarele noastre. Rare, dar vibrante, cu oameni speciali şi de poveste, exact cum mi-am dorit. Sau, dacă n-au fost chiar aşa, am scris despre ele şi le-am colorat eu, până au devenit aidoma viselor. Personajelor le-am trasat un parcurs încântător şi nu a rămas un minut în acele zile sau nopţi pe care să nu-l fi gratulat cu un calificativ “peste aşteptări”. Aşa încât miracolul să fie negreşit miracol, iar viaţa mea, cea mai de poveste pe care o cunosc.

Azi nu mai am răbdare pentru idile virtuale şi visare cu bătaie lungă. Cu toata dragostea mea pentru cuvinte, dau oricând zecile de pagini de conversaţii nocturne pe o cafea povestită, fie şi diurnă. Am obosit să-mi descriu (deşi pot s-o fac teribil de incitant) emoţiile, anticipările întâlnirilor, să mimez scriptic bucuria  pentru evenimente care, poate, nu vor prinde viaţă niciodată. Sau să forţez lucrurile să se întâmple doar pentru că eu cred, aşa cum am văzut în filme, că viaţa mi-ar fi datoare cu vreun mare şi suculent final.

Nu ştiu dacă, respectând acel vechi cod al bunelor maniere suedez, mi-aş mai lăsa acasă ceasul pentru o întâlnire, hotărând că e musai să fie miraculoasă. Îmi place însă să cred că, în timp, l-aş putea scoate.

Cea mai grea nu e dragostea neîmpărtăşită, ci neconsumată. Cam acesta ar fi punctul de plecare al unuia dintre cele mai spectaculoase, mişcătoare şi autentice filme realizate vreodată. Că pentru Scorsese filmul reprezintă o artă căreia trebuie să-i faci cinste era un lucru ştiut în cercurile înalte ale branşei. A uimit însă cu alegerea acestui roman din 1920, The Age of Innocence, al lui Edith Wharton (devenită, cu el, prima femeie din lume căreia i s-a acordat Premiul Pulitzer).

Cunoscătorii erau la curent cu pasiunea lui Scorsese pentru istorie şi antropologie, cu obsesia lui pentru acurateţea detaliilor şi respectarea tradiţiilor din epocile trecute şi cu atracţia faţă de relaţii imposibile. Ce l-a captivat, aşa cum regizorul însuşi declară în cartea sa autobiografică Scorsese despre Scorsese, a fost sentimentul profund de dor din povestea de dragoste. Intriga nu e foarte complicată: Newland Archer (Daniel Day-Lewis), sub povara unei logodne aranjate cu May Welland (Winona Ryder), se îndrăgosteşte de Ellen Olenska (Michelle Pfeiffer), verişoara lui May, sosită la New York după un mariaj eşuat cu un conte polonez.

Filmul ne poartă într-o epocă a ritualurilor sociale şi a convenţiilor, a regulilor scrise şi nescrise de comportament şi maniere, a etichetei care se cerea respectată, a politeţii exagerate, dar şi a cinismului. Felul în care se formula o invitaţie sau era trimis un buchet de flori, modalitatea de aranjare a mesei sau de prezentare a diverselor feluri erau purtătoare de mesaje şi de semnificaţii. Era un timp în care o strângere de mână, o privire fugară, erau capabile să insufle puterea de a mai trăi, cu speranţă, o noapte, o zi, o lună.

Archer este un om de cuvânt, un om devotat alegerilor făcute, respectate până la sfârşit. Dar tensiunea, dorinţa împărtăşită sunt prezente, apăsător şi dureros, în fiecare cadru. În felul în care Ellen întoarce capul sau în privirea pătrunzătoare a lui Daniel Day-Lewis. (Nu s-a numărat printre actorii mei preferaţi, până să văd acest film. Dar modul absolut magnetic în care pasiunea din ochii lui trece ecranul, trece orice barieră omenească, mă face să-l iubesc.) Când mă gândesc la film, revăd cu ochii minţii incredibila rochie albastră în care Ellen îşi face apariţia, umbrind tot în jur. O observ cu greu pe May, aparent emotivă, prea comună pentru a străluci, prea politicoasă pentru a fi victima pasiunilor copleşitoare. Puternică, totuşi. (Întotdeauna e nevoie de roluri secundare magnifice pentru a da substanţă poveştii şi aură personajelor principale.)

Finalul nu e unul “de film”, dar e unul realist. Ca să-l citez pe Scorsese, viaţa nu e aşa cum ne-o dorim, ci cum se întâmplă. După atâţia ani, Archer renunţă să-şi mai împlinească visul. Pasiunea lui nu are altă cale decât să rămână protejată de trecut, aşa, luminată roşiatic de apus, cum se întâmpla când o văzuse pe Ellen ultima dată. Ea nu l-a zărit, a rămas cu spatele privind soarele, deşi simpla întoarcere a privirii ar fi echivalat cu o viaţă în doi, dincolo de orice convenţii, de orice bariere. Dar momentul a trecut şi, în viaţa reală, pentru iubire e, de multe ori, prea târziu.

Revăd filmul filtrat prin suflet, tremur încă sub povara privirii lui Archer, încerc să citesc în comportamentul lui May momentul când îşi asumă rolul de martor al unei mari pasiuni, ajung la final şi mă rog ca Archer să mai aştepte un pic, îmi doresc să-i ştiu împreună, după atâta timp. Să nu fie prea târziu. Şi văd scena apusului aşa cum apare în inima lui Archer. Imaginaţia construieşte pentru noi cele mai ”cinematografice” finaluri de poveste.

Cred că sunt mai mult de zece ani de când am urmărit filmul prima dată. Deşi timpul trece şi oamenii (se spune) se schimbă, de câte ori îl văd, de fiecare dată, mă identific cu May.

N-aş putea spune că e o poveste minunată pentru publicul de azi. De fapt, nici nu am idee cum ar fi o poveste minunată pentru publicul de azi. Speram doar că, dacă ar fi destul de sincer şi de emoţionant, s-ar putea să se găsească ceva oameni cărora să li se adreseze. [...] Aş prefera să spun că “The Age of Innocence” este un film de dragoste. (Martin Scorsese)

The Turning Point nu este un film despre dans. Ci unul pe care îl revezi, şi după 30 de ani, pentru a te gândi la alegeri, la destin, la viaţă. La păreri de rău şi paşi (chiar pe poante) înainte. Un film care te face să te întrebi dacă suntem, totuşi, rezultatul tuturor punctelor de întoarcere din existenţa noastră.

Una dintre protagoniste a ales luminile, scena, dansul. Cu preţul prieteniei înşelate, al iubirii mimate, al renunţării la stabilitate. Cu orice preţ. Cealaltă, nu mai puţin talentată, a ales să aibă o familie. Un soţ. Copii. Purtând în suflet, vreme de două decenii, chinuitoarea povară a lui “ce ar fi fost dacă?”. Dacă n-ar fi trebuit să renunţe la scenă. Dacă n-ar fi ales copilul. Ar fi fost destul de bună?

Am vrea să avem totul, dar cum trebuie şi suntem obligaţi de viaţă să alegem, ne trezim în momente de respiro ale sufletului că visăm la viaţa noastră altfel. La luminile scenei, chiar efemere şi neiertătoare, în locul plictisului conjugal şi al aritmeticii de clasa a doua. Sau, din contră, la vacanţe în doi, cumpărat de mobilă şi ales nume de copii, când tot ce avem sunt câteva vorbe, o agendă doldora de oameni pe care i-am întâlnit şi jenant de multe rochii.

Cred că alegerile sunt parte din noi, de asta le şi purtăm, inevitabil, în suflet, în zone “apăsabile”. Nu-mi amintesc să fi avut vreo păpuşă-bebe pe care să o schimb sau să o hrănesc, dar am transformat tuburi de spray în microfoane dinainte să învăţ să scriu. Nu cred că am “gătit” în oale de plastic nisip, pietre şi frunze decât de vreo două-trei ori (când veneau verii mei în vizită), dar am decupat steluţe din staniol pentru a confecţiona decorul unei scene în sufrageria bunicilor, pe care îmi prezentam propriul spectacol. Spectacol în care cântam fără să am o voce prea bună, recitam cu improvizaţii şi dansam căzând mereu de pe poante.

Când una dintre nenumăratele mele cunoştinţe, căsătorite şi cu un numar de copii cuprins între zero şi doi (interval închis) îmi spune că îmi invidiază viaţa, libertatea, călătoriile sau toaletele, sunt mereu stânjenită. Dintre toate replicile, o aleg de obicei pe cea cu “toate astea nu înseamnă nimic dacă seara te întorci într-o casă goală”. Dă bine. Dar adevărul e că abia aştept să închid uşa între mine şi lume, uşa unei case în care eu am ales, cumpărat şi transportat tot, de la covor până la ultimul şurub. Fără să fie nevoie să fac nimic din ceea ce nu vreau. Şi cred că, apropo de puncte de întoarcere sau doar de cotitură, de alegeri şi de “ce ar fi fost dacă?”, cel mai corect faţă de mine însămi ar fi să spun precum Emma, balerina aflată la vârsta când e prea târziu pentru scenă, prea târziu pentru viaţă: Nu cred în regrete. Suntem ceea ce suntem.

Am văzut „An Education”, recunosc, întâmplător. Căutam un film care să-mi gâdile artistic orgoliul de femeie fără obligaţiile traiului în doi, cu o linie a vieţii minuţios creionată, aşa încât cea a inimii să fie întotdeauna un drum fără prioritate. Îmi era dor de un film despre mine. Şi l-am găsit. Doar că…am aflat mai mult decât aş fi vrut. Fărâme de poveste ratăcite la început de viaţă sau de iubire. Sau de iubire de o viaţă.

Londra anilor ’60, elegant şi conservator decor al poveştii cinematografice, nu diferă cu mult, ca mentalitate, de societatea în care ne învârtim azi. La fel ca Jenny, protagonista de numai 16 ani a filmului, tinerele domnişoare urmează cursuri de dans, de muzică, învaţă limbi străine sau bunele maniere. Nici scopul acestor pregătiri elaborate nu prea s-a schimbat, în timp. Având toate aceste atuuri, afişul „Acceptăm prinţi!”, despre care pomenea Julian Barnes in „Trois”, va putea fi scris cu caractere mari, îngroşate, şi cu mândria investiţiei de ani de zile. Dacă nu intri la Oxford, vei avea nevoie de un bărbat cu buzunare adânci, afirmă tatăl lui Jenny, pe cât de vigilent în privinţa rezultatelor ei academice, pe atât de absent şi de nesigur în ale vieţii. Din fericire pentru el, Jenny (natural, puternic şi nuanţat jucată de Carey Mulligan) e suficient de isteaţă pentru a se descurca în problemele de şcoală. Nu şi în cele de viaţă.

Există întotdeauna un moment când ceea ce am fost educaţi de mici să credem, ceea ce am învăţat mai mult sau mai puţin motivaţi de la profesorii noştri sau am citit singuri în cărţi se confruntă cu viaţa însăşi. Viaţa despre care ne-au povestit părinţii, pentru care ne-a pregătit şcoala şi pe care ne-am colorat-o singuri, frunzărind cărţi alese de noi. N-ai idee cât de plictisitor era totul înainte de a te cunoaşte, îi spune Jenny lui David (Peter Sarsgaard), bărbatul matur, rafinat, amuzant, apărut în calea ei întâmplător şi nu prea.

Viaţa de dincolo de cărţi în care păşeşte cu David prinde contur în restaurante elegante, maşini moderne, la concerte fastuoase, în cluburi de jazz sau pe străduţele boeme ale Parisului, cu adiere de Chanel No.5. Anii de studiu intens, dorinţa de a aprofunda literatura engleză la Oxford şi de a vorbi limba franceză pierd din însemnătate în faţa lumii care îşi deschide singură vitrinele luminoase, încărcate de minuni, farmec, distracţie. Alegerea pare simplă şi clară. Dintr-o dată, moralitatea nu-şi mai are rostul. Nu mai e suficient să ne educaţi. Trebuie să ne spuneţi şi de ce o faceţi, este replica prin care Jenny demontează pledoaria directoarei liceului unde studia, o Emma Thompson distinsă, într-un rol rigid şi uman totodată. Iar scopul educaţiei pare a fi foarte clar punctat de acelaşi tată (Alfred Molina) care, cu puţin timp în urmă, nu îşi dorea decât s-o vadă la Oxford: Acum…nu mai trebuie să mergi neapărat. Va avea cine să aibă grijă de tine, ca răspuns la cererea în căsătorie pe care Jenny o primeşte de la David.

În viaţă, ca şi în iubire, nu există scurtături spre ceea ce ne dorim. Asta urmează să afle Jenny. Putem alege însă să construim cu grijă, atenţi la detalii, nerepetând greşelile şi, mai ales, bazându-ne în primul rând pe noi înşine. Singurii care suntem ceea ce pretindem a fi. În faţa sufletului nostru nu e nevoie să purtăm nici o mască. Şi, dacă pentru iubire mai e nevoie şi de altcineva, nu-l vom găsi într-un „David” dual, laş sau slab. O astfel de persoană nu va fi niciodată o iubire de o viaţă, chiar dacă îţi arată Parisul. Poate doar una dintre lecţii.

Cred că ni s-a întâmplat tuturor cel puţin o dată să vrem să renunţăm la o viaţă, a noastră, devenită plictisitoare, pentru a trăi pentru şi prin altcineva. Crezând că aşa trebuie să fie, că aşa va dura până dincolo de lumea asta cunoscută. Spre iubirile de o viaţă nu ştiu să fie scurtături, nici renunţări la ceea ce suntem. Am fost şi eu în Paris, într-un moment în care povestea conta mai mult decât viaţa reală. L-am văzut ca pe un decor ploios şi fad, pentru un scenariu început doar, cu final neştiut. Voiam să uit de mine, în speranţa de a-l pune în scenă şi de a-l face să învingă timpul.

Azi, când viaţa mi-a dat deja câteva lecţii, am învăţat în sfârşit că pentru iubirea care durează nu e nevoie nici de scenarii, nici de roluri abile, nici de renunţare. Şi, aşa cum declară, plină de încântare, Jenny, în finalul filmului, îmi doresc enorm să văd Parisul. De parcă n-aş mai fi fost niciodată. De data asta la pas, pe îndelete. Fără scurtături.

(apărut în Tango, aprilie 2010)

În ciuda celor din jur, a preţului fabulos şi a complicaţiilor pe care o vizită la Paris le presupunea, doamna în etate a avut ocazia să îmbrace rochia. O singură dată, pentru totdeauna. Aşa cum apar toate minunile, în viaţă. Şi…toate marile momente au nevoie de o ţinută pe măsură. Din sutele (poate miile) de filme pe care le-am vazut (în lipsa unei “vieţi reale” prea intense) am uitat intrigi, personaje, replici. Dar în mod sigur îmi amintesc Rochiile.

N-am uitat-o pe Vivien Leigh în cea mai veche şi mai celebră poveste de dragoste filmată vreodată. Rochia roşie cu care trebuia să înfrunte comunitatea a cărei moralitate o lezase şi-a asortat-o admirabil cu aerul puternic şi privirea pătrunzătoare, deşi sufletul ei tremura. Şi de la ea am învăţat prima lecţie despre importanţa atitudinii. Despre masca învingătorului. Câtă forţă…

Audrey Hepburn mi-a definit eleganţa. Silueta fragilă, în alb şi negru (ameţitor combinate în proporţii perfecte), talia micuţă, mănuşile…numai ea purta balerinii aşa cum trebuie. Aş fi vrut să fiu Sabrina.

Rochiile negre. Desăvârşite prin felul în care îmbracă sau dezgolesc umerii, alunecă pe trup, se unduiesc, foşnesc, atrag sau ţin (cu greu) la distanţă, scot din anonimat. Întotdeauna. Create, purtate, visate de Coco Chanel însăşi.

Am un dulap întreg de rochii pe care nu cred că le voi mai îmbrăca vreodată. Cele mai multe au fost purtate o singură dată. Pentru că eu fac (defect profesional) din orice eveniment o poveste, pentru care ai nevoie de straie şi de replici de nefolosit într-o altă piesă. Pentru că ies extrem de rar, dar, atunci când o fac, trebuie să fie ceva de neuitat. Deci trebuie să port ceva unic.

Precum doamna din filmul vechi, visez deja la rochia ideală. O rochie…ca o declaraţie de dragoste. Fierbinte, originală, năucitoare. O aud uneori cum foşneşte, simt cum îmi dezgoleşte umerii sau mi se unduieşte pe trup (chiar îmi permite să fac două-trei piruete). Nu plănuiesc să merg nicăieri în viitorul apropiat. Dar, atunci când va veni un moment ce ar putea fi magic, ştiu deja ce voi purta.

Putine sunt filmele care vorbesc despre viata asa cum o face Broadcast News. Adunand povesti care par traite la persoana intai singular, atat de real si de adanc incat mai ca nu le-am mai vedea o data, spuse de altcineva. Decat daca, printr-o minune cinematografica, ar putea avea alt deznodamant.

Nu stiu daca filmul, produs in 1987, mi-a ramas in minte dupa prima lui vizionare pentru ca actiunea se petrecea intr-o televiziune, pentru ca personajul feminin era o tipa isteata, un pic tocilara si invizibila pentru sexul opus, pentru ca l-am indragit pe reporterul de teren care dadea deazstruos la cadru sau pentru ca l-am urat pe cel care nu era decat o masca telegenica. Sau pentru ca descoperisem, cu stupoare, ca exista meseria “vorbitului in casca”. Producator de televiziune, daca vreti. Cumva parca retinem in detaliu, dintre sutele de filme, cele care se pliaza admirabil, in timp, pe destinul vietii noastre.

Alegem nu ceea ce trebuie, ci ceea ce visam, cu riscul asumat al caderii aripilor. Credem in povesti confectionate de la a la z, ambalate iscusit si fosnitor si prezentate cu cel mai minunat zambet din lume. Nu prea avem rabdare sa cercetam in spatele camerelor sau sa ne interesam cine o fi facut toata munca de teren. Preferam sa ne gandim mai tarziu la asta. Si, cand “mai tarziu” devine “acum”, dupa ce prompter-ul se stinge si toti cameramanii parasesc studioul, riscam, la o privire atenta, sa nu mai vedem decat un decor fad.

Minunea cinematografica nu s-a produs, iar deznodamantul filmului a fost ca-n viata. In viata in care fiecare merge pe drumul lui, taras sau cu pieptul inainte.

Ne vom intalni peste sase ani, i-a spus reporterul de teren producatoarei de televiziune. Eu o sa fiu cu sotia mea si cu cei doi copii. Unul dintre ei va ma va intreba cine esti, iar eu o sa-i spun ca nu e frumos sa arate cu degetul spre o femeie grasa si neinsotita.

Filmul se incheie, intr-adevar, cu o rascruce intre cele trei personaje, ale caror destine s-au contopit intamplator, la un moment dat, la propriu si la figurat, pe un platou de televiziune. Cum e cand, peste ani, pasii te apropie de cei ai unui om de care te despartea candva o jumatate de rasuflare? Demult, cand pamantul se mai invartea si invers…Cand nu-ti era foame, sau somn, iar oboseala te ocolea pe varfuri?

M-am intrebat de multe ori daca e nostalgia dupa ceea ce ar fi putut deveni povestea cea care ma obliga sa-mi simt, concret si aspru, inima batand din toate puterile. Daca mai credeam ca, poate, e momentul pentru o sansa probabil pierduta candva (altfel, care ar mai fi fost rolul nodului nostru de singuratati?!), daca mai iubeam (sau imi parea rau ca nu mai iubesc in felul acela nebun care nu te lasa sa respiri prea bine), daca am putea avea ocazia atat de implorata de mine de a vedea cum ar fi fost sa imbatranim impreuna…

Raspunsul l-am gasit nu cu foarte mult timp in urma (varsta cu 3 se pare ca vine cu o mica doza de intelepciune)…Nici una din cele scrise mai sus. E doar nostalgia dupa o vreme in care eram, inevitabil, mai tineri. Ne-o fi drag sa ne amintim ca am tresarit, am visat, am sperat si am facut nebunii care ne starnesc surasul (chiar daca le-am putea face si acum, parca nu mai simtim nevoia)…E nostalgia dupa noi insine, prezentator si producator al propriului show de televiziune, mutat dintr-un decor in altul, intr-un alt format, cu alti interlocutori, cu mai mult sau mai putina lumina pe platouri.

Si, daca un copil de cativa ani va arata vreodata cu degetul spre mine si va intreba cine e domnisoara inalta cu bucle blonde, o sa-i zambesc si o sa-i spun ca ma ocup cu povesti aproape adevarate, pe care imi place sa le pun in scena.