Anda Docea

Mai mult ca sigur că ne imaginăm fiecare jucând diverse roluri -în viaţă, în dragoste, în profesie. Le colorăm după vârstă, după înţelepciune, sau pur si simplu după starea noastră din momentul respectiv. Uneori mai determinată, alteori mai naivă. Uneori mai puternică, alteori dependentă. Şi…câţi oameni, atâtea roluri. Nu poţi să-i compari, aşa cum nu poţi nici să le cântăreşti visele. Pentru că vin cu unitatea de măsură dată de sufletul fiecăruia.

Sunt convinsă că multe din rolurile pe care mi le-am dorit, în această viaţă, ar putea părea copilăreşti, hilare sau de-a dreptul imposibile. Chiar şi pentru mine. Renunţ acum extrem de uşor la vise care altădată mă atingeau cu aripile suficient de ferm încât să mă facă să zbor. Pentru că vremea figuraţiilor a trecut. Şi, chiar dacă mai sunt destul de tânără, sufletul meu e mai puţin darnic la capitolele încredere, altruism şi speranţă. Nu ştiu să mă vând şi nici să visez la recompense. Dar speram mereu la un succes final, general, care să dea valoare drumului de până atunci. Acum însă mă uit în urmă şi constat că n-am ajuns la nici un capăt, nici n-am primit vreun rol principal. M-am pregătit desigur, ani întregi, în tacere şi gratis, orbeşte, fără să ştiu corect criteriile de selecţie. Am lăsat să se culeagă în grup lauri care erau ai mei, doar ai mei, creionaţi, coloraţi şi ridicaţi de mine de la zero, întrucât mi-am zis că data viitoare o să pot şi mai mult, de una singură. Am urmărit ascensiuni spectaculoase care mi-au trecut razant peste umăr, crezând prostiile psihologice conform cărora victoria muncită şi obţinută cu greu e cea care durează (în ce secol?!). Am dat din umeri si am plecat capul, considerând că poate nu sunt destul de drăguţă, sau de caldă, sau de specială ca să primesc un inel cu piatră pătrată. Sigur ceva lipsea, poate mai trebuia să mă pregătesc câţiva ani, în tăcere şi gratis. Data viitoare…

Acum nu mai fac repetiţii pentru nimic. Dezvolt o artă deosebită de a mă retrage din lucrurile care contau acum 5-7-10 ani, chiar dacă sunt la o aruncătură de băţ. Pentru că nu mai am tăria de a face figuraţie visând poveşti ideale şi incapabilă să invidiez pe cineva (măcar cât să mă ambiţionez un pic). Plec cu graţie virtuală când concurenţa devine prea ascuţită nu pentru că nu mai am tehnici de luptă, ci pentru că nu e lupta mea. A fost, demult. Am absolvit cu brio toate cursurile de figuraţie imaginate vreodată (la care mă înscrisesem de una singură, cu ochii plini de încredere). Consider că stagiul acesta prelungit a fost îndeplinit, aşa că aştept roluri principale, dacă or fi. Cu menţiunea ca în prezent nu mai sunt aşa tăcută şi nici nu vin gratis.

În ultima vreme, am primit prea multe roluri de figurantă cu pretextul că mi se face un bine. Mi s-o fi dus buhul că aş fi extrem de ieftină (în urma figuraţiei anterioare, teribil de priceput realizate şi de-a dreptul pe banii mei). O să le spun solicitanţilor din viaţă, dragoste şi profesie, cu un zâmbet politicos (acelaşi pe care îl servesc şi când mi se spune “nu” -unul anesteziat de prea multe repetiţii), că au greşit adresa, să caute în altă parte. Dar, înainte de asta, poate ar trebui să ies şi, cu dioptriile mele care mă împiedică să văd clar departe/aproape, să descifrez ce o scrie, totuşi, pe uşa mea.

Voi face asta mâine. Se ştie că noaptea nu e prea bine să primeşti o veste proastă.

Să stabilim un lucru de la început. Singurătatea e una -lăfăită pe tabelul de întreţinere, închisă în cutiile de plastic ce adăpostesc o singură prăjitură ciocolătoasă cu rom, remarcată în toate reuniunile la care de fapt nu vrei sa mergi, întrucât trebuie să faci conversaţie numai cu cupluri (el -plictisit şi ghiftuit, ea -zgomotoasă şi neasortată). Însingurarea e cu totul altceva. Nu are legătură, aşa cum aţi crede la o primă privire, cu numărul de persoane din jur, cu locul sau cu presupusele motive de bucurie perpetuă (pe care nu ştiu cum se face că numai ceilalţi au un fler deosebit în a le detecta la existenţa ta). Însingurarea se manifestă, dacă vreţi, atunci când simţi aşa, că ţi-e frig prin suflet şi i-ai mai pune o haină (fie ea şi peticită şi colorată în nuanţe ce nu-ţi aparţin). Bate vântul pe dinăuntru şi în loc de inimă ai un fluture (tahicardie, ar spune unii, dar mie îmi place explicaţia cu fluturele mai mult).

Îl simt bătând din aripi de câte ori sosesc într-o gară goală pentru mine, când, uneori, în miezul zilei nu e nimeni pe stradă şi Bucureştiul pare mort, când merg la petreceri unde trebuie să dansez (întrucât nu fumez şi de vorbit nu mai are nimeni despre ce), când mă întorc acasă şi afară e încă lumină, când anumite dulciuri care îmi plac vin în porţii pentru doi, când trebuie să le cer ceva unor necunoscuţi, când observ cele două riduri tot mai adânci sub ochiul stâng (”de expresie” cică, dar ce expresie o fi asta care rămâne întipărită pe chip şi după ce sursa ei s-a dus?!), când se termină o carte care mi-a plăcut tare sau o serie din “Entourage”, când, nu ştiu de ce, beau ceai şi nu cafea, când văd marea la Eforie Nord sau Parisul în noiembrie, când mi se spune “hai să-ţi chem un taxi”, când se adună prea multe rochii nepurtate pe umeraşe, când aura începutului se rupe în două cu zgomot şi ecou, când intru într-un spital de orice fel, întotdeauna de ziua mea şi de Revelion şi când constat că mă vând extrem de ieftin. Aproape gratis.

Sunt primele exemple care mi-au venit în minte. N-are rost să lungesc lista la nesfârşit, e evident că, întrucât trăim cu toţii, sunt mai multe motoarele care ne trag înainte. Sau la fel de multe. Sau măcar…există trei-patru imbolduri care ne apropie de utopia numită generic fericire pământeană.

Cum acesta nu este un post despre fericire, aş vrea să ştiu care au fost (sau mai sunt?) momentele voastre de însingurare, de pustietate, neaşteptate, tănuite, copleşitoare. Clipele în care sufletul vostru ar fi avut nevoie de ceva mai multă caldură sau în care inima transformată în fluture se încăpăţâna să îşi facă simţită fiecare bătaie. Trimiteţi-le încoace.

…evitaţi excesul de sare, zahăr şi grăsimi.

Nu o dată, indiferent de postul tv urmărit, am dat peste un carton pe care, cu litere mari şi colorate, era scris (şi citit, cu voce pătrunzătoare şi sonoră) un sfat util bunei funcţionări a organismului nostru. Îndemnul…nu a reuşit niciodată să îmi trezească nici cel mai mic interes, nici cea mai banală reacţie. Folosesc în continuare toate condimentele care imi plac, ador caşcavalul pane şi micii, consum dulciuri zilnic ca şi când viaţa mea ar depinde de asta. M-ar fi făcut însă să mă ridic de la biroul unde lucrez de obicei şi să holbez ochii a uimire şi a fascinaţie să fi văzut măcar o dată ceva în genul acesta: Pentru sănătatea sufletului dvs., evitaţi excesul de vise fără viaţă, iubiri unilateral dezvoltate şi prietenii “pentru totdeauna” de conjunctură.

În loc de consumaţi fructe şi legume zilnic ar merge: eliminaţi toate poveştile nefaste ale trecutului, faceţi-le ghem şi aruncaţi-le cu boltă într-un colţ al minţii (nu al sufletului), unde să nu mai testaţi niciodată conexiunile neuronale (aşa ştim că se vor pierde la un moment dat).

Beţi cel puţin 2 litri de lichide în fiecare zi ar putea deveni: umpleţi-vă inima de oameni care ţin la voi cu adevărat (sunt uşor de găsit: vă fac surprize fără să pretindă nimic în schimb, vă caută des doar să vadă ce mai faceţi şi ţin minte care e parfumul vostru preferat).

În locul nesuferitei faceţi cel puţin 30 de minute de exerciţii fizice zilnic, recomand cu căldură evadările din rutină pentru a nu face nimic din ceea ce “trebuie”. O carte de călătorii, apoi călătoria în sine, apoi propriile fotografii făcute cu sufletul. Câteva pagini pe zi. Un flash.

Corpul meu mai rezistă într-o formă acceptabilă, chiar dacă nu respect nici una dintre regulile scrise mai sus, cu litere frumos rotunjite spre dreapta. Când dă semne că ar ceda, îi pun un plasture sau înghit maximum o pastilă. Trece. Dar n-am găsit niciodată, deşi jur că am holbat ochii, mi-am ascuţit auzul şi, uneori, m-am ridicat de la birou, un îndemn care să înceapă, frumos şi rotunjit spre dreapta, cu: Pentru sănătatea sufletului dumneavoastră… Mi-aş fi luat notiţe şi le-aş fi respectat cu stricteţe, zilnic chiar. Nu de alta, dar (am testat) sufletul nu reuşesc să-l cârpesc cu un plasture şi nici pastilele pe a căror cutie scrie: “pentru dureri de orice fel” nu rezolvă nimic.

Voi încerca să mă schimb, ceea ce vă propun şi vouă. Voi urma toate regulile de la televizor: renunţ la condimente, încep să fac piaţa în fiecare zi pentru fructe şi legume proaspete, aliniez baxurile cu apă plată până îmi umplu tot balconul şi port mereu o sticlă de 2l după mine (deshidratarea este, desigur, cea mai neagră suferinţă posibilă. Abia după vin despărţirile şi depresiile). Scot salteaua de aerobic de sub pat, merg pe jos minim 4 staţii mereu şi îmi fac şi un abonament la piscină. Trebuie să reuşim. Într-un final, vom fi cu toţii supli, atletici şi, desigur, extrem de bine hidrataţi. Nişte organisme fizic sănătoase. Vom avea un ambalaj perfect al sufletului, suflet pentru sănătatea căruia, din păcate, sfaturile nu se repetă obsesiv la toate posturile tv, scrise pe cartoane cu litere colorate şi rostite de o voce timbrată. Să fim şi noi fericiţi odată!

Am instalat un program de monitorizare care îmi permite să văd numărul de intrări pe blog, IP-urile (cu puţin noroc firmele sau instituţiile), ţările şi oraşele de provenienţă, durata vizitei şi paginile răsfoite. Unul relativ banal (nu, nu-mi indică vârsta, alura şi preferinţele în materie de prăjituri ale persoanei respective). În zilele în care scriu un text nou, am ceva peste 200, maxim 250 de vizitatori unici (asta poate fiindcă unii sunt anunţaţi să intre d0ar atunci). În rest am în jur de 100, cu o pantă serioasă în week-end (vară fiind, lumea mai pleacă sau petrece mai mult timp cu jumătatea teoretic mai bună). Şi mai există un număr constant, maxim 50, care intră mereu, indiferent cât de mult timp trece între postările mele. Cei “de bază”.

Cred că am mai mulţi cititori în ţară decât în Bucureşti. Unii îmi sunt prieteni din copilărie, alţii foşti colegi, pe unii i-am cunoscut pentru că mi-au scris, altora le-am găsit întâmplător blogul, iar pe restul îi bănuiesc a fi cunoştinţe ale celor de mai sus. Am prieteni pe alte meleaguri pe care îi recunosc, alteori văd intrări din ţări străine mie. Zâmbesc de câte ori e vorba de Paris, Bruxelles sau Strasbourg, pentru că îmi amintesc cât de mult doresc să ajung acolo. N-am idee însă cine sunt vizitatorii. Uneori apare cineva care citeşte tot, tot ce am scris de la început. Atunci îmi vine să mă fac mică-mică. Nu mă simt niciodată în largul meu când se aduce vorba despre blog, poate pentru că e o parte din mine diferită de ansamblu. Nu ştiu dacă cea mai bună. Pur şi simplu…altfel. Uneori mi se dau citate din ce am scris de care, spre marea mea ruşine, nu îmi mai amintesc. Odată cuvintele revărsate, nu le mai vreau înapoi. Mereu mi se pare că e prea devreme pentru un “best of”.

Încercările mele de a turna ceva în cuvinte (din exaltată simţire şi cam multă visare) au început cred cu câţiva ani înainte de Cele mai frumoase iubiri. Şi primele mailuri către Alice tot atunci au fost. Apoi concursurile, cartea şi blogul. Blogul promovat în revistă, cu marca Tango. Ca o certitudine că, să zicem, n-am scris degeaba.

Amân întotdeauna însemnările pe blog mai mult decât ar fi permis. Nici un text nu mi se pare decent de original, nici o idee mulţumitor de nouă, nici un stil de a scrie destul de pătrunzător. Încerc de mulţi ani să găsesc modul ideal de a jongla cu vorbele. Aşa cum am discutat de nenumărate ori cu Delia, nu e suficient să fie “corect gramatical”, dar să zicem că asta ar fi condiţia minimă. Încep să scriu pe o anume temă şi las scriitura să mă ducă unde o vrea. Până la urmă, ceea ce ne apasă sufletul găseşte un mod remarcabil de a ţâşni la suprafaţă. Tot despre ce ne doare scriem. Despre ce ne dorim, am dorit şi n-a ieşit sau a ieşit şi n-a durat.

Cred în cuvinte din tot sufletul. Chiar dacă viaţa mi-a demonstrat că ele nu schimbă inimi şi nici nu întorc oameni din drum. Eu mă încăpăţânez să caut epitete sensibile, comparaţii neaşteptate, întorc fraza pe dos în speranţa unei formule magice care să-i dea putere. Să schimbe inimi şi să întoarcă oameni din drum. Până una-alta, scriu într-una. Chiar dacă…e puţin dureros când ceea ce crezi tu că faci cel mai bine nu are destulă valoare.

Cuvintele nu sunt suficiente pentru a face lucruri să se întâmple. Nici timp pentru a le citi parcă nu mai e. De câte ori încep o nouă “relaţie”, spun aşa, timid, ca şi când aş fi mâncat un borcan întreg de dulceaţă de afine cu lingura de supă: Ştii…eu scriu din când în când... Unde, când, cum…iată link-ul, citeşte când ai timp şi chef. După care aştept aşa, o maaare schimbare. Dar nu se întâmplă nimic niciodată. Probabil cei care vorbesc despre magia cuvintelor sunt vânzători de iluzii. Toate rândurile pe care le-am cernut prin suflet, toate scrisorile, toate visele şi toată corectitudinea gramaticală nu vor face niciodată cât o fustă scurtă (tot a mea). Am testat. Cât de simplă e viaţa, de fapt, şi cât de mult o complicăm cu visele şi cu toate cuvintele noastre!

M-am plictisit de ani întregi de fuste scurte. De scris, încă nu. Mai sper încă în magia cuvintelor care “îşi dezvăluie taina numai celui care are cheia potrivită ş.a.m.d.”? Absolut! Mai mult, ultima dată chiar am crezut că s-a întâmplat.

Poveştile de iubire nu mai sunt demult pentru totdeauna (decât dacă, poate, apar relativ târziu, în viaţă).  Despărţirile însă, mai ales dacă se lasă cu sfâşieri de vise şi goluri de suflet, le dorim a fi pentru eternitate. Rostim cu patimă şi pe un ton cam înalt pentru urechile unui muritor de rând lucruri adânc ferecate, până atunci, în cutia dorinţelor pe care nu le spuneam ca-să-nu-se-supere-şi-să-se-termine. S-a terminat oricum, parcă mândria şi onoarea nu mai atârnă atât de greu. Adunăm, febril, ca şi când ar fi ultima noapte, tot ceea ce ne-ar putea proiecta în trecutul comun. Apoi eliminăm tot balastul. Chestii pe care tot noi le-am păstrat, le-am visat sau le-am scris, ca şi când gândul cel rău ne îndemna să facem o cronologie a ceea ce putea fi un început de relaţie pentru totdeauna. Cum se face că, atunci când ceva merge, nu avem nevoie de atâtea amintiri?! Amintiri ale clipelor când ne era bine… Şi ne spunem că niciodată, dar absolut niciodată, sub nici o formă, nu vom mai face aceleaşi greşeli. Că, data viitoare, n-o să ne mai grăbim, n-o să mai lăsăm de la noi, nu vom mai pretinde că nu ne dorim lucruri la care visăm, de fapt (în ideea ascunsă şi parşivă că cineva ni le va oferi numai pentru că, totuşi, le visăm). Şi că, bineînţeles, vom uita că a existat. El. Şi totul nu va fi altfel decât bine.

Acum îmi amintesc cu amuzament (o fi de vină vârsta?!) de sacii cu balast (a se citi amintiri) aruncaţi în miez de noapte. De telefoane sau mesaje de final în care am debitat toate răutăţile auzite la alţii, întrucât vocabularul meu nu le conţinea. De scrisori nesfârşite în care detaliam, cu precizie de ceasornic, toate momentele în care inculpatul făcuse ceva neatent, nepotrivit, nepermis. De clipa finală de luciditate care a salvat de la distrugere nişte cadouri preţioase (chiar dacă perlele nu le-am purtat încă). De cartea apărută, în care am expus, cât de artistic am putut, punctul meu de vedere. Aşa încât ei să fie, mereu, personajul negativ, fără drept de replică. Doar pentru că am putut s-o fac. Şi apoi am avut grijă să primească acea carte, pentru că sunt sigură, până în ziua de azi, că nici o femeie din viaţa lor nu a mai ţinut la ei în felul acela care te face personaj de roman.

Viaţa însă e ciudată, îl schimbă pe niciodată în uneori şi lasă să se depună praful chiar şi pe cărţile scrise cu sufletul. Cred că drumul nostru se va intersecta mereu, repetat, cu unele poteci, pentru că nu se poate altfel. Sau poate pentru că, la un moment dat şi într-un anume colţ de lume, s-a creat o legătură între două suflete care trece peste kilometri şi timp (asta e explicaţia care îmi convine cel mai mult, ar fi frumos să se întâmple cu adevărat aşa). Poate suntem jucăriile descentrate ale destinului sau poate unele lucruri nu se termină cu adevărat niciodată, doar iau o pauză din când în când.

Şi, după o discuţie de o noapte cu cel despre care vorbeam mereu cu ură, la timpul trecut (sau deloc), personajul care, în carte, nu simte niciodată, după ce toate acuzaţiile au fost strigate, toate judecăţile emise şi toate, absolut toate scrisorile expediate, avem o senzaţie ciudată, ca o  întoarcere acasă, la o ciocolată alb-cu-negru şi o carte bună. Senzaţia că ne-am putea înţelege, până la urmă.

Nota autoarei: Însemnarea de mai sus vizează doar relaţiile adevărate. Îi excludem de aici pe cei care bifează cu succes una sau mai multe din următoarele categorii: A. mincinoşii B. lăudăroşii C. impotenţii. Pentru aceştia nu posed o formă atât de poetică de despărţire. Pur şi simplu, nu le mai răspund la telefon.

Îţi sunt necesare doar câteva minute să dispari, în mediul virtual. Un blog devine inaccesibil într-o secundă şi poate doar tu, unicul deţinător al cheii de citit şi de interpretat printre rânduri, mai intri din când în când, ca să nu uiţi că “ai fost”. Conturile de mail se pot şterge, parolele pot fi uitate. Se uită până şi obiceiul de a deschide, întotdeauna noaptea târziu şi deseori în zorii zilei, calculatorul, pentru a vedea dacă ai mai primit vreun mesaj. Vreun semn că s-a gândit cineva la tine. Pentru a citi ce au mai făcut X sau Y, oameni pe care nu îi vei cunoaşte niciodată în realitate şi pe care oricum nu i-ai recunoaşte. Cred că nimeni nu e aşa cum scrie. Nici măcar eu.

Am întâlnit, de-a lungul anilor care se adună, oameni pe care n-am să-i mai revăd vreodată. Mi-am povestit fărâme de inimă desupra unor căni aburinde, alături de alte suflete despre care nu mai ştiu nimic. Pe care le-am lăsat să îmi părăsească viaţa aşa cum mi-au găsit-o. Cu unele cunoştinţe plănuiesc întâlniri apropiate care nu vor avea loc nici măcar într-un plan îndepărtat, mă entuziasmez în faţa unor evenimente la care nu voi participa niciodată şi amân la nesfârşit decizii pentru că nu sunt în stare să spun “nu”. Şi, doar când se adună foarte multe, când prea multe ecuaţii rămase fără soluţie mă ajung din urmă, realizez că din viaţa reală nu prea poţi să dispari printr-un click sau dincolo de o uşă trântită mai cu putere.

În dorinţa mea de a ridica realul la nivelul scenariului înflorit artistic, mi-am jucat rolul până ceva a început să sune fals. Sau poate personajul meu a fost schimbat de timpul trecut, de prea multe cuvinte, prea multe repetiţii. Aşa că…exersez dispariţiile, ca şi când viaţa ar fi un uriaş joc în mediul virtual, de unde mă pot retrage de câte ori nu mai primesc suficientă atenţie. Pentru a începe altul.

În lumea poveştilor efemere, las oameni să dispară din viaţa mea în fiecare zi. E cel mai simplu. Uit de poveştile depănate desupra cănilor aburinde sau scrise în pagini întregi, uit de promisiuni, uit de planuri. Ştiind sigur că şi ei vor uita de mine. Convinsă fiind că scenariul vieţii lor va fi întotdeauna mai bogat în pagini, mai frumos decorat pe margini şi cu mai multe personaje, în timp ce eu mâzgălesc aceeaşi filă pe care destinul mi-o tot rupe (poate pentru că am scris-o urât şi aplecat spre stânga).

De o vreme nu mai ştiu cum să torn neîmpliniri în cuvinte. Nu mai pot să scriu despre vise, despre trecut şi final(uri). Nu mai vreau să dau valenţe artistice singurătăţii mele asumate, erijându-mă într-o persoană neînţeleasă, când adevărul-adevărat e că sunt ursuză şi morocănoasă în majoritatea timpului meu (liber). Nu mă mai rog nopţi în şir să nu se termine niciodată povestea prezentului. Sper doar să ţină cât mai mult. Nu mai retrăiesc, cadru cu cadru, momentele de fericire. Le aştept pe următoarele. Pentru că în lumea reală…nu mă pricep să scriu vreun final.

În anii ‘90 s-a compus şi s-a cântat până la epuizarea corzilor de chitară, vocale şi ale sufletului cea mai bună muzică. O spun cu mâna pe inima împărţită frăţeşte (fără furtişaguri) între Kurt Cobain, Axel Rose, Jon Bon Jovi şi Steven Tyler. Inimă frântă de câte ori începea un an de liceu şi se termina o vară, cusută şi tămăduită cu o nouă “rock ballad”.

De colegii alături de care am crescut, am visat şi am colorat lumea doar bănuită, am colindat (la propriu) munţi, peşteri şi râpe şi ne-am umplut reciproc sufletele cu fărâme de poveste şi început de viaţă îmi amintesc…nu, de fapt nu “îmi amintesc”. Îi port mereu undeva, cu mine, într-o zonă strategic adăpostită în colţul din stânga-sus al inimii. Cel “vinovat”, uneori, de linişte. De stare de bine. De dor de mine, dor de noi, cei de atunci. Dor de rochiile lălâi cu bretele subţiri, care mergeau la fix cu bocancii până la genunchi (cu cât mai multe şireturi), de cămăşile în carouri şi blugii tăiaţi de noi însene, de bentiţele din catifea purtate la gât şi de…permanentul-spirală. Aşa cum văzuserăm noi în serialul (de referinţă) Beverly Hills 90210.

Am urmat liceul într-un nu foarte mare oraş din Ardeal. Balurile şi tradiţionalele concursuri de miss erau evenimentul fiecărui început de toamnă. Când eram eu în clasa a noua, prin ‘93, se purtau rochiile fără umeri, cu volane şi curea pe mijloc, iar rozul era cea mai “traznet” culoare. N-am participat niciodată la un astfel de concurs. Ca să nu dau vina pe alte lipsuri, preferam să-mi spun mie însămi că nu ştiu să dansez. Sunt, până în ziua de azi, de o rigiditate vecină cu Obeliscul (în ciuda anilor de balet de la vârste mici). În timp ce colegele mele defilau pe scenă, altceva îmi atrăsese mie atenţia. Prezentatoarea. O fată brunetă cu ochii albaştri, Augusta. Felul lipsit de timiditate în care se adresa unei săli imense, spontaneitatea, umorul cu care prezenta probele concursului. Am invidiat-o din tot sufletul meu de 14 ani şi 4 luni. Şi, din colţul meu plin cu fete care, ca şi mine, probabil nu erau destul de bune dansatoare, mi-am dat seama că, dacă vreau vreodată să urc pe o scenă, nefiind nici prea frumoasă, nici remarcabil de spirituală, ar trebui în mod obligatoriu să prezint balul, când oi fi eu într-a doişpea. Cum o să fac să-mi controlez emoţiile, să stau în faţa unei mulţimi care mă analizează, pe tocuri, destinsă şi zâmbitoare, erau probleme care, deşi inevitabile, nu îmi încruntau prea tare fruntea de adolescentă. Aveam…vreo 3 ani timp să mă gândesc la asta.

În anii de liceu care au urmat am reuşit, cumva, să mai scap de emoţii şi de nesiguranţă. Sau poate doar am învăţat să le maschez. Şi…mi-am împlinit dorinţa, aşa cum am dus la bun sfârşit, în viaţă, cam toate planurile mele cincinale, dar realiste, care nu implicau bărbaţi. Înafară de o bâlbă fix în prima propoziţie a prezentării, m-am descurcat binişor. Şi mi-am însuşit şi lecţia: dacă, în ciuda faptului că nu ai nici un talent, îţi doreşti, din când în când, să mai cadă un colţ de reflector şi pe tine, fă-te jurnalist. Sau…învaţă să dansezi.

Despre balurile voastre, despre vise la început de drum, despre poveşti de dragoste în ritmul muzicii anilor ce s-au dus citim, cu gândul la o tulburatoare şi minunată revedere, aici: http://www.coffeechat.ro/reuniunea-de-clasa/

Mă mai lovesc uneori, la ceas de bilanţ sau de răscruce, de curăţenie prin gânduri sau primenit de vise, nişte constatări vrednice să fie ridicate la rangul de reguli general valabile în privinţa bărbaţilor.  Păcat că le-am depistat la 31-fără-un-pic de ani, cam târziu pentru schimbări majore. Pe de altă parte, schimbări…ca să ce? Am crescut (şi nu sunt singura) în spiritul lui să fii cea mai. Pentru că, nu-i aşa, numai şi numai în cazul ăsta se vor deschide porţile succesului, portiera Porsche-ului şi braţele prinţului. Adică tu fă-ţi partea ta, învaţă, nu te îngrăşa, ai grijă ce şi cum vorbeşti, “nu ne face de râs”, că restul o să vină. Ei, am o veste proastă. Prinţu’ din ziua de azi (să-i trăiască Porschele!) e niţel tălâmb. N-ar vrea, la o adică, o consoartă care să-l pună în umbră. Să schimbe bateria la chiuvetă, să verifice dacă a înţeles niscaiva metafore bine alese, să pretindă cadouri cu semnificaţii pe care sufletul lui naiv nu le va ghici în veci sau să se uite la el cu privirea aia: ce mă plicitisesc cu tine, individ-cu-program-fix-care-seara-bea-o-bere-şi-adoarme-iar-în-week-end-se-holbează-la-tv-şi-după-aia-vine-iar-luni. Deci asta ar fi unu’ la mână. Exemplarele astea nu caută calităţi, poate doar ceva companie şi conversaţie banală despre care nu voi scrie niciodată aici. Ciudat cum noi, aşa-zisele prinţese, vrem ca “al nostru” să fie cel mai deştept, drăguţ, spontan, manierat şi realizat, dacă se poate. Numai eu ştiu cum îmi lucesc ochii de câte ori văd în jurul meu sau în lumea largă vreunul atins măcar de aripa “specialului”. Şi cât de mult am visat cândva să trăiesc în preajma unei astfel de persoane, superioară mie din toate punctele de vedere, de la care să am ce să învăţ şi care să mă determine să fiu mai bună ca ieri etc. Nu spre asta ar trebui să tindem, spre…cel mai bun? Ideal, măcar?

Ei, pe de altă parte, după ce au părut interesaţi de noutatea prăzii şi de natura conversaţiilor (mişto să ai şi o intelectuală din când în când în colecţia de tărtăcuţe, mai ales una care se descurcă singură, n-are nevoie să fie dusă cu maşina, nici să i se care plasele, şi mai e şi suficient de draguţă încât să pară atentă la inepţiile tale auzite în cercurile de prieteni de doi lei), ajung la concluzia (atât de jenantă cât se poate la un bun-simţ atrofiat peste măsură) că e cam…complicat. Mai bine să ne găsim o nouă tărtăcuţă pentru care nu e nevoie de citate din Cioran, învăţate pe dinafară şi repetate seara, în caz că trebuie a doua zi. Cam greu cu caviaru’ dacă eşti obişnuit cu icre (de la non-stopu’ din colţ). Te întorci la ce ştii, la cucoana alături de care vei fi mereu cel mai deştept şi inspirat şi în faţa căreia nu trebuie să-ţi justifici, prin neologisme, blocajele de orice fel (aici să înţeleagă fiecare ce vrea).

O altă chestie la care sunt bărbaţii teribil de amuzanţi este toleranţa în asociere. Ca femei, ne apropiem în general de cele care au aceleaşi preocupări, cam aceeaşi pregătire, acelaşi gen de gusturi, educaţie similară şi pretenţii pe măsură. Cei cu care te însoţeşti sunt oglinda a ceea ce eşti, altfel spus. Ei bine, nu. Reprezentanţilor sexului opus le place să aibă prieteni idioţi. Urmăriţi cu atenţie specia, vă rog. Unii care n-au pus pe hârtie un gând în viaţa lor, dar sunt atât de devotaţi pe cât le permite mansarda şubredă. Mă întreb mereu, cu o curiozitate neprefăcută, ce or discuta. Nimic -azi am schimbat roata la maşină, vecinul de sus mă enervează, e un târg de nush’ce -hai şi noi. Tare de tot.

Acum, de ce să mă dau rotundă, am ascultat şi eu cu ochii mari poveştile unora care la prima probă au clacat şi chiar m-am prefăcut că nu le observ…impotenţa ca să nu-i jignesc. Îi las în plata Domnului, să legene căruciorul, să facă piaţa, să poarte conversaţii fără miez cu prietenii semi-dezvoltaţi despre ce a mai făcut vecinul X. La cât mă cred eu de isteaţă pentru că înşir două-trei vorbe pe un capăt de hârtie virtuală,  nu mă mir că au fugit cât i-a ţinut maşina, spre tărmuri mai liniştite şi mai lipsite de idei. Cât despre mine, visez în continuare la “cel mai cel” -cum ar fi un ministru mai de doamne-ajută, un amabsador neapărat într-o ţară europeană, un moderator de televiziune deştept sau un specialist în…situaţii de criză. Ei există, desigur, şi în realitate, doar că habar n-au de fanteziile mele în ceea ce-i priveşte

Ei, şi cum tot mă întreba cineva drag mie ce culoare mai au visele în prag de primăvară, cred că…visele mele îşi pun eşarfe vaporoase, se plimbă prin parcuri încă neînmugurite, aruncă un ochi spre scene de teatru, savurează o cafea povestită, cu mult lapte şi un strop de frişcă undeva pe Lipscani, răsfoiesc cărţi noi în librării mici şi cochete, roşiatic luminate de amurg, strâng covorul şi fac din nou piruete într-o garsonieră de la etajul 6.

Şi, uneori, după ce am făcut toate astea, cu voluptate, ca şi când ar fi cea dintâi primăvară simţită, ciocnesc un pahar de vin roşu (aromat şi un pic îmbătător) şi împart o prăjitură (cu cea mai fină ciocolată), o jumătate de noapte şi câteva fărâme de poveste.

Mai depinde şi de Prinţ. Unii…se pricep la vinuri

Mă macină nişte gânduri de maturitate, la început de primăvară. Oamenii pleacă şi se întorc în viaţa mea (aceeaşi) după o logică amuzantă şi neînţeleasă. Sunt mândră de mine. Nu-i mai transform în poveşti închipuite, ale mele. Repet greşeli cu precizia unui chirurg excepţional fără să mă mai supăr pe mine. Aştept în continuare să mi se întâmple lucruri ieşite din comun, dar nu mă mai deprim când le cad aripile. Număr lunile care trec. Două din anul ăsta deja. Nu mi-am propus să fie cel mai bun (nu cred că ştiu ce ar însemna asta). Dar mă întreb de fiecare dată dacă va fi anul în care voi creşte, în sfârşit.

Lucrez într-o zonă cu multe birouri. Văd în fiecare zi zeci de femei ieşind de la metrou sau coborând din maşini. Mereu mi se par mai drăguţe în luna martie, ca şi când ar vrea să păcălească puţin primăvara, să vină mai repede. Cred că foarte multe sunt mai tinere decât mine. Obligatoriu pe tocuri, cu broşe pe taioarele strânse în talie, cu părul tăiat drept, până la umeri, cu machiaj discret şi geanta laptop-ului în mâna deja fără mănuşă. Aşa o să fiu după ce cresc. Voi merge la birou, voi fi serioasă, organizată, voi promova, voi avea subalterni, poate la petrecerea de firmă sau în călătoriile “profesionale” voi cunoaşte un bărbat (genul mereu costumat) uşor mai în vârstă, deci mai “realizat”, copil 1, copil 2…

Nu ştiu dacă există o şcoală care, odată absolvită cu onoruri, să-ţi dea dreptul să te numeşti femeie adultă. Habar n-am cum sunt întâlnirile la restaurante fiţoase, pline de adulţi costumaţi. Ar fi cam complicat să îmi ascund mereu mâinile, pentru ca onoranta companie să nu observe că-mi rod unghiile. Nu cunosc senzaţia pe care ţi-o dă şofatul. Încă mă mai tem că cei din trafic îşi vor da seama că n-ar trebui să am voie să conduc (din câte îmi amintesc, trebuie să fi împlinit 18 ani, deci mai aştept). Nu m-am gândit niciodată că aş putea să trăiesc din ceea ce câştig. Sunt în continuare copilul părinţilor mei şi aş avea inconştienţa să fac acelaşi lucru şi gratis. Poate pentru că meseria asta îmi dă iluzia libertăţii, cum spunea cineva care o practică mai bine decât oricine. Nu cunosc valoarea banilor, n-am fost niciodată săracă, dar nici n-am avut vreun leu în plus. Nu ştiu ce e scump şi ce nu. Dacă am suficienţi bani, nu zic nu la orice jucărie nouă. M-au încurcat întotdeauna întrebările: nu-ţi cauţi ceva mai bine plătit? iei bani pentru asta?…

Căsătoria mi se pare o dovadă de maturitate profundă. De asta sunt atât de uimită când văd în jur oameni care, după “semnare”, vor să-şi păstreze viaţa dinainte, fără să înţeleagă că totul s-a schimbat. Oameni care se chinuie reciproc pretinzând ca celălalt să îi facă fericiţi şi să se gândească la ei în primul rând. Mi s-a spus că trece. Îndrăgosteala. Euforia de la început. Şi atunci…de ce să nu ne oprim atunci când trece? De ce să nu fim împreună doar atâta timp cât nu putem trăi unul fără celălalt? Atâta timp cât numai gândul la revedere ne face să ne tremure genunchii şi să numărăm clipele, ca în faţa unei întâmplări speciale a destinului (genul pe care o păstrezi în sertarele căptuşite cu căldură ale sufletului)? Hai să vedem cât va dura…

Cred că e o succesiune de întâlniri, viaţa asta. Cu durată nedeterminată. Ne chinuim prea tare să fim adulţi. Ne dorim copii, chiar dacă nu ne-am terminat de inventat propriile jocuri, de urmat cu gândul şi apoi cu pasul propriile trasee prin lume, de consumat propriile iubiri, multe, diverse, şi arse până la cenuşă. E interesant cum toată lumea te întreabă dacă nu te-ai căsătorit (sau dacă nu te gândeşti că ar fi timpul să ai un copil), dar nimeni de câte ori ai fost atât de fericit încât nimic, dar nimic din lumea asta nu a mai contat, ce fotografii ai făcut cu sufletul sau ce culoare mai au visele tale.

La fiecare început de martie mă tem să nu mă iau prea tare în serios şi să nu scape sufletului meu prima adiere de primăvară, când aerul miroase a proaspăt, a neobişnuit şi a început. Întotdeauna.

În vremea când mai credeam într-o forţă superioară nouă, atotştiutoare şi imparţială, şi într-un posibil apoteotic moment în care fiecare va primi ceva, după merit şi după faptă, nu încetam să mă rog pentru…diverse. Niciodată, dar niciodată pentru lucruri care ţineau doar de mine. Pe acestea ştiam că până la urmă le obţin sau, din fericire, le uit. Fie pentru că am o răbdare ieşită din comun (sau poate sunt complet naivă crezând fără încetare că mai e timp, mai e timp…), fie pentru că planurile mele “serioase” le-am structurat pe ani întregi, fie pentru că, de ce să mă ascund, am avut nişte vise relativ banale şi uşor de atins de către persoane relativ mediocre.

Dorinţele mele, şoptite la ceas de seară înspre o forţă aşa-zis superioară nouă, mereu trează, implicau obligatoriu alte persoane. Care, pentru fericirea mea, era de preferat să facă, să zică, să aducă…ceva. Aici mă simţeam neputincioasă. Armele cu care mă descurcam atât de bine în lupta cu fiecare zi (atenţia, buna organizare, ambiţia, curiozitatea) cădeau automat în faţa oricărei prezenţe umane. Vorbele mele intens gândite şi meşteşugit scrise nu găseau niciodată momentul, suflul, tonul pentru a-mi ţâşni de pe buze. Cele mai frumoase toalete se odihneau în şifonier, neatinse de nici o privire străină, iar parfumul meu cel mai de preţ încă aşteaptă să fie inspirat adânc, ca un început de poveste, dintre buclele mele aurii. Cărţile savurate au fost, pe rând, uitate, pentru că n-au găsit nicicând un miez de conversaţie pe care să-l îmbogăţească. Fotografiile armonioase, făcute cu sufletul, au rămas în mine. Nu le-am mai developat niciodată. Credeam că, în timp, voi învăţa cum. Şi atunci…visele mele transpuse în rugăciuni încercau să implice o forţă divină în care credeam şi care putea face lucrurile să prindă contur, fără ca eu să rostesc vorbele, să găsesc mijloacele şi metodele. Putea face să vină altcineva spre mine. Să se întâmple şi fericirea care vine din afară şi pentru care sunt responsabili alţii. Pentru că problema mă depăşea. Pentru că, de una singură, nu ştiam cum să fac…ce să fac…

La cumpăna dintre o treime şi o jumătate de viaţă (după statistici), când, nu-i aşa, ne-am lămurit cum e treaba cu fericirea care nu ţine numai de tine (e efemeră, dacă nu de-a dreptul o utopie), îmi dau seama că Cel-de-Sus are, cum spun persoanele mult superioare mie dpdv al credinţei, un plan cu fiecare dintre noi. Şi chiar ne dă ceea ce solicităm la ceas de seară. Doar cu timing-ul are ceva probleme. După ce dorinţele au devenit laitmotive, după nopţi de lacrimi tricotate între ele şi rătăciri la hotarul de dincolo şi dincoace de iubire, după o vreme în care nimic nu mai are sens, se întâmplă. Nu, asta nu aduce fericirea sperată. Vorbele pe care doreai să le auzi, toaletele în sfârşit extrase din şifonier şi destinatarul olfactiv al parfumului tău scump vin, toate, prea târziu. Când nu mai contează.

Cred că forţa superioară nouă are un unic scop. Acela de a ne convinge că n-o să vină niciodată din afară mai mult decât poate veni din noi. Că întotdeauna am putut să trăim şi fără oamenii care pleacă, şi fără fericirea efemeră pe care au adus-o în viaţa noastră. Trebuie uneori să se întoarcă sau alteori să ne dezamăgească rău, pentru a ne da seama că…n-au fost niciodată acolo. Că oricum am fost singuri, singuri.

Azi nu sunt cu mult mai înţeleaptă. Chiar am dubii legate de o posibilă formă de divinitate. În continuare nu ştiu cum să fac lucrurile visate să se întâmple. Nu ştiu să rostesc vorbele potrivite pentru determina pe cineva să vină înspre mine sau să nu mă uite atât de nedrept de uşor. Între visele care vuiesc în mintea mea şi faptele banale cu care mă învârt în lumea reală e un zid uriaş, chiar dacă îl acopăr cu un zâmbet. Credeam că cer foarte puţin, dar se pare că e mult mai mult decât poate cineva să ofere (aşa cum orice număr pozitiv nenul e mai mare decât zero). Şi, ca să nu recunosc că eşuez lamentabil în a stârni în oameni anumite reacţii, că nu stăpânesc arta vorbitului, nici nu deţin mijloacele şi metodele de a pluti în lume (sau poate, pur şi simplu, nu port parfumul potrivit), ei bine, prefer să cred altceva. Că toţi aceia care mi-au trecut prin viaţă fără să-şi dorească să rămână (măcar preţ de o cafea vorbită) din neatenţie, nepăsare sau pur şi simplu nefericire, m-au pierdut pe drum.