Anda Docea

Mă macină nişte gânduri de maturitate, la început de primăvară. Oamenii pleacă şi se întorc în viaţa mea (aceeaşi) după o logică amuzantă şi neînţeleasă. Sunt mândră de mine. Nu-i mai transform în poveşti închipuite, ale mele. Repet greşeli cu precizia unui chirurg excepţional fără să mă mai supăr pe mine. Aştept în continuare să mi se întâmple lucruri ieşite din comun, dar nu mă mai deprim când le cad aripile. Număr lunile care trec. Două din anul ăsta deja. Nu mi-am propus să fie cel mai bun (nu cred că ştiu ce ar însemna asta). Dar mă întreb de fiecare dată dacă va fi anul în care voi creşte, în sfârşit.

Lucrez într-o zonă cu multe birouri. Văd în fiecare zi zeci de femei ieşind de la metrou sau coborând din maşini. Mereu mi se par mai drăguţe în luna martie, ca şi când ar vrea să păcălească puţin primăvara, să vină mai repede. Cred că foarte multe sunt mai tinere decât mine. Obligatoriu pe tocuri, cu broşe pe taioarele strânse în talie, cu părul tăiat drept, până la umeri, cu machiaj discret şi geanta laptop-ului în mâna deja fără mănuşă. Aşa o să fiu după ce cresc. Voi merge la birou, voi fi serioasă, organizată, voi promova, voi avea subalterni, poate la petrecerea de firmă sau în călătoriile “profesionale” voi cunoaşte un bărbat (genul mereu costumat) uşor mai în vârstă, deci mai “realizat”, copil 1, copil 2…

Nu ştiu dacă există o şcoală care, odată absolvită cu onoruri, să-ţi dea dreptul să te numeşti femeie adultă. Habar n-am cum sunt întâlnirile la restaurante fiţoase, pline de adulţi costumaţi. Ar fi cam complicat să îmi ascund mereu mâinile, pentru ca onoranta companie să nu observe că-mi rod unghiile. Nu cunosc senzaţia pe care ţi-o dă şofatul. Încă mă mai tem că cei din trafic îşi vor da seama că n-ar trebui să am voie să conduc (din câte îmi amintesc, trebuie să fi împlinit 18 ani, deci mai aştept). Nu m-am gândit niciodată că aş putea să trăiesc din ceea ce câştig. Sunt în continuare copilul părinţilor mei şi aş avea inconştienţa să fac acelaşi lucru şi gratis. Poate pentru că meseria asta îmi dă iluzia libertăţii, cum spunea cineva care o practică mai bine decât oricine. Nu cunosc valoarea banilor, n-am fost niciodată săracă, dar nici n-am avut vreun leu în plus. Nu ştiu ce e scump şi ce nu. Dacă am suficienţi bani, nu zic nu la orice jucărie nouă. M-au încurcat întotdeauna întrebările: nu-ţi cauţi ceva mai bine plătit? iei bani pentru asta?…

Căsătoria mi se pare o dovadă de maturitate profundă. De asta sunt atât de uimită când văd în jur oameni care, după “semnare”, vor să-şi păstreze viaţa dinainte, fără să înţeleagă că totul s-a schimbat. Oameni care se chinuie reciproc pretinzând ca celălalt să îi facă fericiţi şi să se gândească la ei în primul rând. Mi s-a spus că trece. Îndrăgosteala. Euforia de la început. Şi atunci…de ce să nu ne oprim atunci când trece? De ce să nu fim împreună doar atâta timp cât nu putem trăi unul fără celălalt? Atâta timp cât numai gândul la revedere ne face să ne tremure genunchii şi să numărăm clipele, ca în faţa unei întâmplări speciale a destinului (genul pe care o păstrezi în sertarele căptuşite cu căldură ale sufletului)? Hai să vedem cât va dura…

Cred că e o succesiune de întâlniri, viaţa asta. Cu durată nedeterminată. Ne chinuim prea tare să fim adulţi. Ne dorim copii, chiar dacă nu ne-am terminat de inventat propriile jocuri, de urmat cu gândul şi apoi cu pasul propriile trasee prin lume, de consumat propriile iubiri, multe, diverse, şi arse până la cenuşă. E interesant cum toată lumea te întreabă dacă nu te-ai căsătorit (sau dacă nu te gândeşti că ar fi timpul să ai un copil), dar nimeni de câte ori ai fost atât de fericit încât nimic, dar nimic din lumea asta nu a mai contat, ce fotografii ai făcut cu sufletul sau ce culoare mai au visele tale.

La fiecare început de martie mă tem să nu mă iau prea tare în serios şi să nu scape sufletului meu prima adiere de primăvară, când aerul miroase a proaspăt, a neobişnuit şi a început. Întotdeauna.

În vremea când mai credeam într-o forţă superioară nouă, atotştiutoare şi imparţială, şi într-un posibil apoteotic moment în care fiecare va primi ceva, după merit şi după faptă, nu încetam să mă rog pentru…diverse. Niciodată, dar niciodată pentru lucruri care ţineau doar de mine. Pe acestea ştiam că până la urmă le obţin sau, din fericire, le uit. Fie pentru că am o răbdare ieşită din comun (sau poate sunt complet naivă crezând fără încetare că mai e timp, mai e timp…), fie pentru că planurile mele “serioase” le-am structurat pe ani întregi, fie pentru că, de ce să mă ascund, am avut nişte vise relativ banale şi uşor de atins de către persoane relativ mediocre.

Dorinţele mele, şoptite la ceas de seară înspre o forţă aşa-zis superioară nouă, mereu trează, implicau obligatoriu alte persoane. Care, pentru fericirea mea, era de preferat să facă, să zică, să aducă…ceva. Aici mă simţeam neputincioasă. Armele cu care mă descurcam atât de bine în lupta cu fiecare zi (atenţia, buna organizare, ambiţia, curiozitatea) cădeau automat în faţa oricărei prezenţe umane. Vorbele mele intens gândite şi meşteşugit scrise nu găseau niciodată momentul, suflul, tonul pentru a-mi ţâşni de pe buze. Cele mai frumoase toalete se odihneau în şifonier, neatinse de nici o privire străină, iar parfumul meu cel mai de preţ încă aşteaptă să fie inspirat adânc, ca un început de poveste, dintre buclele mele aurii. Cărţile savurate au fost, pe rând, uitate, pentru că n-au găsit nicicând un miez de conversaţie pe care să-l îmbogăţească. Fotografiile armonioase, făcute cu sufletul, au rămas în mine. Nu le-am mai developat niciodată. Credeam că, în timp, voi învăţa cum. Şi atunci…visele mele transpuse în rugăciuni încercau să implice o forţă divină în care credeam şi care putea face lucrurile să prindă contur, fără ca eu să rostesc vorbele, să găsesc mijloacele şi metodele. Putea face să vină altcineva spre mine. Să se întâmple şi fericirea care vine din afară şi pentru care sunt responsabili alţii. Pentru că problema mă depăşea. Pentru că, de una singură, nu ştiam cum să fac…ce să fac…

La cumpăna dintre o treime şi o jumătate de viaţă (după statistici), când, nu-i aşa, ne-am lămurit cum e treaba cu fericirea care nu ţine numai de tine (e efemeră, dacă nu de-a dreptul o utopie), îmi dau seama că Cel-de-Sus are, cum spun persoanele mult superioare mie dpdv al credinţei, un plan cu fiecare dintre noi. Şi chiar ne dă ceea ce solicităm la ceas de seară. Doar cu timing-ul are ceva probleme. După ce dorinţele au devenit laitmotive, după nopţi de lacrimi tricotate între ele şi rătăciri la hotarul de dincolo şi dincoace de iubire, după o vreme în care nimic nu mai are sens, se întâmplă. Nu, asta nu aduce fericirea sperată. Vorbele pe care doreai să le auzi, toaletele în sfârşit extrase din şifonier şi destinatarul olfactiv al parfumului tău scump vin, toate, prea târziu. Când nu mai contează.

Cred că forţa superioară nouă are un unic scop. Acela de a ne convinge că n-o să vină niciodată din afară mai mult decât poate veni din noi. Că întotdeauna am putut să trăim şi fără oamenii care pleacă, şi fără fericirea efemeră pe care au adus-o în viaţa noastră. Trebuie uneori să se întoarcă sau alteori să ne dezamăgească rău, pentru a ne da seama că…n-au fost niciodată acolo. Că oricum am fost singuri, singuri.

Azi nu sunt cu mult mai înţeleaptă. Chiar am dubii legate de o posibilă formă de divinitate. În continuare nu ştiu cum să fac lucrurile visate să se întâmple. Nu ştiu să rostesc vorbele potrivite pentru determina pe cineva să vină înspre mine sau să nu mă uite atât de nedrept de uşor. Între visele care vuiesc în mintea mea şi faptele banale cu care mă învârt în lumea reală e un zid uriaş, chiar dacă îl acopăr cu un zâmbet. Credeam că cer foarte puţin, dar se pare că e mult mai mult decât poate cineva să ofere (aşa cum orice număr pozitiv nenul e mai mare decât zero). Şi, ca să nu recunosc că eşuez lamentabil în a stârni în oameni anumite reacţii, că nu stăpânesc arta vorbitului, nici nu deţin mijloacele şi metodele de a pluti în lume (sau poate, pur şi simplu, nu port parfumul potrivit), ei bine, prefer să cred altceva. Că toţi aceia care mi-au trecut prin viaţă fără să-şi dorească să rămână (măcar preţ de o cafea vorbită) din neatenţie, nepăsare sau pur şi simplu nefericire, m-au pierdut pe drum.

Mi s-a întâmplat o singură dată să mă aflu, pe un peron rătăcit, între două trenuri care mergeau cu viteză mare şi aproximativ egală în direcţii opuse. Pe moment, nu prea ai ce să faci. Simţi atât de puternic curenţii de aer, pe ambele parţi, încât ştii că orice pas, la stânga sau la dreapta, ar putea avea urmări neplăcute. Nu poţi decât…să închizi ochii şi să aştepţi să treacă. Măcar unul dintre ele.

Azi sunt prinsă la fel, pe un peron pe care rătăcesc singură de un număr de zile uitat, între trenul spre înapoi şi cel spre înainte. Uneori întorc capul spre trecutul care îmi mai e încă drag, pe alocuri, pentru că, invariabil, eram mai tânără. Fiecare compartiment are o culoare, poartă un parfum şi conţine ceva care mi-a fost aproape de suflet. Într-unul, mănânc covrigi cu miere şi nucă în Alba-Iulia, în vremea olimpiadelor ceauşiste. În altul, se aude muzica din Spărgătorul de nuci, iar eu sunt o balerină supărată că e prea înaltă şi mereu plasată la marginea scenei, departe de lumină. În altul, port o cămaşă în carouri, bocanci şi nu sunt pieptănată, ascult Guns cu prietena mea Loana şi ne întrebam dacă e mai mişto Estranged sau, totuşi, Sweet Child of  Mine. Apoi sunt în Vamă, pe vremea când Tudor Chirilă abia se lansase şi zicea ceva de pielea rudă cu luna. Şi urmează câteva vagoane vesele şi gălăgioase, din studenţie, cu prieteni mulţi şi dragi…cu noi mult mai slabi, cu mai puţini bani (spre zero) şi la fel de puţine apăsări. Apoi trec spre Bucureşti într-un costum verde şi sandale bej cu toc înalt. Şi, de aici, parcă viteza e mai mare şi roţile se învârt tot mai repede, iar vagoanele fug unul după altul. Toate emisiunile, toate filmările, toate serile, toate nopţile. Multe gânduri, puţine idei, realizări rare şi muncite, dat din umeri şi resemnare. Toamna în Garmisch, expediţia solitară pe Acropole, cufundarea în masa de neştiuţi din metropolele lumii. Geneva (noi). Paris (eu şi tu). Londra (doar eu). Iluzii. Unele scrise. Altele…uitate. Ultimele vagoane trec întotdeauna cel mai repede.

Privesc apoi spre trenul care fuge în direcţia opusă. Mai sunt câţiva oameni în vagoane, chiar dacă mai puţini şi nu la fel de zgomotoşi. Cu copiii lor cu tot. Haine frumoase, multe parfumuri, ideea de acasă. Două pisici lipicioase cu ochii azurii. Emisiuni multe, idei puţine, resemnare etc. Nu, nu “se mai întâmplă”. Nu mai are când. Un şirag de perle şi multe promisiuni. Probabil nişte ochelari noi. Ciocolată bună, diversă şi neaşteptată. Şi mai departe? Alte emisiuni, iluzii (unele scrise, restul uitate) etc.

Există o linie de mijloc pe un peron rătăcit, dintre două trenuri care merg cu viteză mare, în direcţii opuse. Aşa încât nici un curent de aer să nu te tragă prea tare spre unul dintre ele. Trebuie să stai foarte drept, cu mânile pe lângă corp, şi să închizi ochii, întrebându-te care dintre ele va trece primul. Când se va duce şi următorul. Acolo mă aflu eu, de un număr de zile pe care l-am uitat. Stau pe loc, cu ochii închişi. Nu vreau să mă atragă nici culorile, nici parfumurile, nici oamenii dragi din vagoane. Nici măcar mirosul de covrigi proaspeţi cu nucă şi miere, care se vindeau în Alba-Iulia ceauşistă. Nici ciocolata abia gustată. Sunt exact pe granţia dintre trecutul şi viitorul meu, pe care aş dori-o ştearsă pentru totdeauna, incapabilă să mă mişc. De teamă. Teamă să mă întorc, teamă să merg înainte.

Statisticile sociologice şi psihologice arată că Sărbătorile, Revelionul sau ziua de naştere nu sunt deloc prielnice oamenilor singuri. Îi fac să se simtă marginalizaţi, excluşi, neadaptaţi, ciudaţi, străini, să-şi dorească să fie “în rândul lumii”, acceptaţi, normali, iubiţi… Creşte rata sinuciderilor, a depresiilor, a abuzului de substanţe care mai dau un uşor ton violet existenţei terne din cele 360 şi ceva de zile. Devine destul de greu să îţi vezi de preocupările tale care (nu-i aşa?!) îţi umplu zilele şi sufletul de mulţumire, într-un fel seren pe care nici unul din cei cu (deja) doi copii pe cap nu l-ar înţelege, dacă în magazine e aglomeraţie şi nu mai găseşti cele câteva produse de care eşti (vinovat) dependent, White Christmas îţi urlă în urechi din noiembrie când încă porţi sacou, pe străzi n-ai unde parca, la serviciu trebuie să lucrezi şi în locul celor care şi-au luat taman acu’ cele două săptămâni de concediu (să petreacă în sânul familiei cea mai fe-ri-ci-tăăă perioadă a anului, în care dăruim şi redevenim copii etc.) şi toată lumea te întreabă ce faci de Sărbători, ce cadouri ai luat şi unde vei celebra Revelionul (also known as noaptea dintre ani).

La Ştiri vezi că băncile, poşta şi hipermarket-urile vor fi închise în anumite zile (dacă ţi se face poftă taman atunci de îngheţată cu praline şi migdale?!), că din Laponia Moşul a dat bice renilor şi, imediat, că îmbuibaţii cu sarmale au fost spitalizaţi în număr record. Până şi pe Mediafax cea mai recentă veste politică are data de ieri şi ora prânzului. Mai că-ţi vine să te sinucizi. De plictiseală. Nicidecum din dorinţa de integrare. Socială.

Cât despre sinucigaşii singuratici, cred că îşi consumă timpul ineficient aşteptând ca cineva să apară şi să ia asupra lui/ei furnizarea fericirii, îndeplinirea planurilor, desăvârşirea viselor. Şi, pentru început, schimbarea etichetei “1 persoană”. Probabil stau cu lumânarea aprinsă, se uită la Love Story sau la Casablanca (şi la alte filme în care n-a fost să fie), privesc oftând luminile din vecini, se plimba singuri în noapte prin locuri “ştiute numai de ei” şi reascultă piesele de pe CD-ul Povestea noastră. Aşa, ca să fie mai dureroasă neîmplinirea şi să pară mai nedreaptă povara. A dracului viaţă, m-a lăsat fără pereche!

Păi…nu aşa se face. Pierdem timp preţios, timp de investit în oameni care contează, care ne vor în preajma lor, pentru care suntem importanţi. Cum ar putea fi Crăciunul alături de părinţi o obligaţie, cum am putea prefera să stăm singuri, aşteptând o ipotetică atenţie din neant, temându-ne că şansa ar putea să vină la uşă şi să nu ne găsească acasă, când sunt prieteni vechi care îşi doresc să ne vadă şi care ne oferă cadourile visate fără să pretindă nimic în schimb? Doar pentru că…suntem. (Nici o grijă. Poţi rata norocul care îţi bate la uşă şi dacă eşti la duş.) Într-o zi vom descoperi că nu mai avem cui să oferim timpul acesta preţios, pe care acum îl petrecem plângându-ne de milă. Abia când oamenii care ne iubesc necondiţionat şi ne cunosc cu adevărat nu vor mai fi (nu atât de mulţi, nu la fel de aproape) vom înţelege ce înseamnă să fii singur. Nu e sinonim cu  ”fără pereche”.

Obişnuiam să întregesc mulţimea celor care considerau Revelionul şi ziua de naştere cele mai triste din an. Acum însă, mulţumită unor economii considerabile şi extrem de motivate, de ziua mea deschid ochii într-una din metropolele lumii. Iar pentru Revelion, dacă tot sunt single şi urăsc anotimpul rece, refuz să mai iau parte la “distracţii” montane care se întind pe câteva zile şi presupun un drum lung (şi, probabil, vreo 2-3 necuplaţi cărora trebuie să le ţin companie) şi nu vreau nici la restaurant, întrucât nu rezist să mănânc într-una şi să dansez Braşoveanca sau Lambada (plus achiziţie de rochie, pantofi şi poşetă, cam greu de folosit altădată întrucât îmi vor aminti for ever de tipul supraponderal şi chel care molfaia în faţa mea cotlete de berbecuţ).

Aştept să-mi vină o idee inedită sau aleg cea mai trăznită propunere din cele primite până atunci. Sau, pur si simplu, constat doar alunecarea uşoară într-un alt an, mereu cel mai bun. Din ianuarie, până şi Mediafax-ul revine la fluxul normal de ştiri, ceea ce înseamnă că…am supravieţuit.

Nu, nu mi-am propus nici să dau o definiţie a fericirii, nici să prezint căile prin care am putea-o atinge, nici să contest temeinicia acestei stări. “Fericirea” chiar există. În modul în care o simte fiecare. Chiar durează. Atât cât se poate sau cât suntem capabili să o trăim. Cât ne-a fost dat.

Ceea ce intenţionez cu această însemnare este să adun forme de fericire. Ale oamenilor dragi din viaţa mea sau ale celor care mă citesc întâmplător (nu mai puţin importanţi). Vreau să îmi scrieţi ce anume v-a făcut să vă simţiţi cel mai aproape de fericire. Sau fericiţi de-a binelea. Contează mai puţin când s-a petrecut evenimentul sau în ce context, cum ar putea părea acum altora sau chiar vouă, cei din prezent. Ce vreau eu să ştiu se referă strict la acea clipă. Nu doresc să judecăm, să analizăm de ce şi cum. 

Vorbeam cu Delia despre reacţiile pe care poveştile triste şi pesimiste le stârnesc. Despre cuvintele care au mai fost rostite sau scrise cândva, de altcineva, şi în care te recunoşti, şi te doare. Când ne e bine, când ne simţim împliniţi sau liniştiţi, nu prea scriem. Şi uităm să rezonăm la povestea altuia. În drumul meu spre a scrie poveşti reale, aştept comentariile voastre mai mult decât oricând. Vreau să îmi fac un buchet din fericiri de soiuri diferite şi nemuritoare toate, ale voastre, să mă bucur de el şi să-l păstrez cu grijă pentru clipa când nu voi mai crede că se mai întâmplă.

Ce v-a făcut să vă simţiţi fericiţi?

Nu prea ştiu cum stă treaba cu parteneriatul, drumul în doi şi compromisurile. Nici cu strânsul banilor la comun, concediul nostru, melodia noastră, copiii noştri. N-am mai gătit din aprilie 2008 (nişte cartofi parţial cruzi, parţial săraţi). Dar sunt o profesionistă (încă vreo doi şi-mi dau doctoratul) în a pune bărbaţii pe fugă. Pentru că tot ceea ce eu cataloghez drept “interesant” la mine se dovedeşte a fi ciudat şi complicat şi, mai ales, pentru că cititul printre rânduri nu este o disciplină în şcoală, una care, neînsuşită aşa cum trebuie, să ne strice media sau să ne facă mai puţin populari.

M-am intersectat, în viaţă, cu bărbaţi ai căror drumuri i-a dus spre tot ceea ce părea imposibil în vremea când deţineau, trufaş, una dintre tastele de apelare rapidă ale telefonului meu (de obicei singurul număr prim par). Unul de care m-a legat o prietenie profundă, în general sinceră, şi extrem de aproape de normalitate (totuşi, nu mă dezmint) s-a căsătorit, recent, probabil cu cea mai potrivită şi drăguţă persoană din lume. În ciuda tinereţii noastre comune şi a planurilor împărtăşite la început de viaţă, nu am putut să traversez ţara pentru a-i fi alături. Era un week-end în care se lansau candidaturi la Preşedinţie. Mda.

Cu un altul, după ce m-a înnebunit ani în şir cu ambiţia lui, cu dorinţa de auto-depăşire, cu cărţile citite, limbile vorbite şi citatele învăţate pe de rost, viaţa a dat niţel de pământ trimiţându-i la pachet un copil şi o nevastă. Atunci…la ce bun toate cărţile, şi planurile, şi inteligenţa peste medie? Un copil e întotdeauna o bucurie (nu-i aşa?!), să-i trăiască!

Ei, şi unul în ochii căruia am văzut lucirea dimineţii mai mult de 5 zile la rând (performanţa supremă) a încercat să mă convingă, la o discuţie mai serioasă, că, deşi există suflete-pereche, el nu e ăla pentru mine. Cred că se temea să nu mai năvălesc peste el, de la 2 000 de km distaţă, într-o noapte, cu bagaje puţine şi suflet doldora de vise. Nu cred că ştia că am un ascuţit simţ al ridicolului şi nu repet prostiile, în viaţă (mai ales când există atâtea game de tâmpenii noi, netestate de mine încă).

Îmi spunea o prietenă dragă că n-ar trebui niciodată să îmi caut scuze pentru ceea ce simt sau scriu. Asta sunt. Iar cine nu înţelege, cine nu mă înţelege, n-are decât să fugă. E pierderea lui. Îmi place cum sună, ca orice afirmaţie care mă avantajează. Sunt dispusă chiar să o aduc la rang de axiomă. Deci voi putea în continuare să mimez infatuarea, să dau numere de telefon la care nu va raspunde nimeni (am aruncat acea cartelă când m-am mutat ultima dată), să promit şi să amân întâlniri la care nu mă voi duce niciodată, nici măcar din plictiseală (trebuie să echilibrez balanţa cu sexul opus cumva), să mănânc suficient de bun, dar destul de puţin încât să rămân la măsura S, să caut obsesiv printre cosmetice acea nuanţă care îmi face ochii mai verzi (cică îi zice aubergine) şi să mă consider, la fel ca până acum, complicată (=interesantă).

Doar uneori, noaptea, când toate ceaiurile de fructe savurate şi toate filmele de poveste vizionate nu îmi vor fi adus încă somnul, când vocea raţiunii va fi deja amorţită, iar corpul aproape inert, probabil voi auzi iar glasul inimii, fragil şi ameţit de prea multe pastile violet. Care îmi va repeta (nu cumva să uit vreodată) că, de un număr de ori egal cu acela al bărbaţilor din viaţa mea, n-am fost ceea ce căutau.

Găseam la pagina 145 a cărţii Tango o poveste lungă, de citit pe nerăsuflate, despre vise care aproape se împlinesc. Despre decoruri care par menite a ţine sfeşnicele aprinse pentru cea mai somptuoasă şi cutremurătoare reuniune de suflete. Despre pierdere, renunţare şi uitare. Despre deznodământ incert şi iubiri care nu se termină niciodată. Despre mine. Şi, peste toate, întrebarea care se repeta la fel de obsesiv ca o dorinţă neîmplinită: Şi cu mine cum rămâne?…

N-o cunoşteam atunci pe Delia. Nu a fost nici la lansare. Cred ca am schimbat câteva păreri pe blogul lui Alice, unde se semna Raluca. Am făcut greu legătura între nume. Apoi am găsit-o în revistă. Scriind…despre visele mele pe care se depusese preţios praful vremurilor cunoscute doar din cărţi, despre obiecte-fărâme de poveşti, despre parfumuri-sentimente, despre locuri de fotografiat cu sufletul. Aşa cum eu aş fi vrut să scriu fără să încerc, fără să am cuvinte, fără să pot. Încă.

Apoi au apărut blogurile noastre. În acelaşi timp. Aşa că am vorbit despre reîntâlnirile cu trecutul, despre oraşele a căror poveste s-a împletit cu a noastră pentru a ne mai alina, despre culorile viselor. Apoi i-am scris un mail. Trebuia să plec la Munchen şi speram să ne putem întâlni, undeva, în Germania. Eu n-am mai plecat, dar asta contează mai puţin. Nici Delia nu era acolo. Se afla…în Bucureşti, aşa că, într-o dimineaţă rece şi adormită de noiembrie am “povestit” o cafea împreună. Ca şi când…aşa am fost dintotdeauna.

Aşa cum Amalia mă aşteaptă la Chicago, iar Corina îmi zugrăveşte Elveţia în cuvinte scrise şi fotografii, Delia mi-a promis o plimbare în Namur. Că tot locuieşte lângă graniţa cu Belgia. De ce Namur? Hmm…asta e o altă poveste despre care am vorbit eu cu ea, dând frâu liber accentului ardelenesc, cugetărilor despre călătorii, gastronomie, francezi. Francezii…

Ne vom reîntâlni la un moment dat. Poate în casa de lângă Dusseldorf, plină de antichităţi alese de ea, obligatoriu cu poveste. Ca să vorbim despre parfumuri de femeie şi despre iubiri pierdute, despre ceea ce am mai învăţat în timp, despre suflete tari şi lacrimi neştiute, despre telefoane care sună din nou, după ani întregi în care ne-am întrebat cum rămâne cu noi. Şi, după o noapte întreagă de vise împărtăşite, în culorile curcubeului, ne vom trezi dimineaţa special pentru a lua micul dejun onorând toate regulile etichetei veacurilor apuse, ca doi adevăraţi pescari de lună.

Am rătăcit suficient de mult pe drumuri deja bătătorite fără folos, am croit unele noi în decoruri care m-au copleşit, am învăţat vorbe străine la propriu şi la figurat şi mi-am dat peste cap fusul orar al vieţii de prea multe ori ca să nu ajung, amar, dar cumpătat, la o concluzie. Singurele surprize sigure sunt cele pe care ţi le faci tu însuţi.

Întâi răsare ideea, uşor, într-un colţ de gând mai liber la ceas de seară. Apoi gândul prinde rădăcini şi, încet, capătă ramuri obligatoriu arcuite către cer. Începi să cauţi modalităţile, mijloacele, să te împrieteneşti cu necunoscutele şi să elimini, pe rând, toate inconvenientele. După care, urmează cea mai frumoasă parte. Începi să colorezi.

Îmi spunea recent un om cu poveste că, de fapt, anticiparea e cea care ne aduce bucurie. Că nerăbdarea premergătoare unui eveniment e cea care dă semnalul de posibilă fericire imediat următoare. E acea scurtă şi intensă perioadă (dinaintea marilor întâlniri sau a marilor plecări) în care îţi poţi contura în minte propriul scenariu, personajele îţi vor rosti cu talent replicile, iar finalul, cel ales de tine, ţi-ar putea umple, sperat, golul din suflet.

Îmi place să savurez aceste clipe cu ochii închişi şi cu mintea plină de poveşti. Toate ale mele şi toate fericite. Înaintea marilor întâlniri sau a marilor plecări. Cele voite de mine. Singurele sigure. Uneori, extrem de rar, când presupusa forţă superioară nouă avea o zi mai bună, destinul mi-a oferit mai mult decât visasem. Cele mai frumoase poveşti rămân cele adevărate, până la urmă…

În fiecare an, de ziua mea (marea sărbătoare naţională a statului cu un singur cetăţean, eu însămi), aleg să deschid ochii în faţa unei dimineţi albăstroase, pe un alt tărâm. Anul acesta a fost Londra. Cosmopolită, gălăgioasă, pretenţioasă, colorată, obositoare şi fermecătoare. Oraşul unde nu e loc pentru singurătate. Nu pentru a mea, cel puţin. De fapt, de asta şi alesesem Londra. Pentru că e aşa. Pentru că nu e Paris. Pentru Paris…nu eram destul de puternică.

Conturam în vremuri demult trecute povestea în care Parisul era un oraş pentru doi. Neapărat. Prima dată l-am ratat crezând că, nu-i aşa, e timp…că n-o să ne pierdem pe drum…A doua oară nu a mai existat nici un “doi”. Am fost doar unul şi celălalt şi Parisul ploios, cu copaci la fel de goi ca şi sufletul meu. Un decor nepotrivit pentru un sfârşit de poveste ieftină.

Pe principiul reţetei surprizelor sigure, mi-a încolţit ideea, a fost creat cu ochii minţii decorul şi încep să colorez şi povestea, fără teamă că s-ar putea să nu se întâmple aşa. Până atunci, toate necunoscutele vor căpăta valori cuprinse în intervale determinate. E momentul să ne împrietenim, Parisul şi cu mine. E timpul să ne trăim propria poveste.

Paris, je t’aime…Ne vedem în iunie. Nu mă voi pierde pe drum.

http://www.youtube.com/watch?v=qyTHJ40pasM