Tot ce nu vei citi aici

“Când mă văd prima dată cu o fată, îi ştiu deja toată viaţa de pe blog şi toată garderoba de pe facebook”, mi-a zis odată un amic, nu foarte încântat de situaţie. M-a lăsat fără replică într-o primă fază, apoi uşor-uşor m-am simţit un pic vizată şi vinovată de prea multă transparenţă, pentru ca, în cele din urmă, să cad serios pe gânduri.

De când am început să scriu, am povestit în şi printre rânduri despre mine, despre felul în care am crescut, despre oraşul meu natal, părinţii mei, facultate, despre Tango şi televiziune. Despre vacanţele mele, oamenii pe care îi admir, lucrurile care mă întristează, visele care mă ţin la suprafaţă. Am scris cu frig în suflet când m-am simţit tradată şi cu bătăi fluturoase de aripi în stomac la început de (fiecare) “mare” poveste. Mi-am deschis contul de facebook târziu, dar de atunci am recuperat din plin expunerea online a tuturor clipelor din viaţa mea (în lumina potrivită). Mi-aţi intrat în casă, în dulap, aţi fost cu mine la evenimente, în cabinele de montaj, aţi văzut ce fotografii mă inspiră, ce citate mă motivează, ce link-uri îmi trimite tata, ce prieteni am şi, pe scurt, cum îmi trece vremea. Orice din toate astea aţi fost (sau nu) curioşi să aflaţi.

Revin la replica amicului meu şi mă întreb dacă blog+facebook=eu ? Dacă am trezit sau, dimpotrivă, am anihilat elementul-surpriză. Dacă ceea ce scriu reprezintă tot ceea ce cred, dacă postările de pe perete sunt tot ceea ce am trăit. Ce nu vei afla de aici? Cred că…inflexiunile vocii mele când vorbesc cu cineva apropiat. Cum mi se înseninează fruntea când primesc un anumit mesaj. Sau cum îmi străluceşte privirea când pomenesc despre emisiunile mele. Melodia pe care o cânt la duş, obsedant, aceeaşi din 2001 încoace. Ce gust au buzele mele după ce combin pina colada cu o felie de tort scandalos de ciocolătos. Nuanţa verde-trist pe care o iau ochii mei când îmi amintesc de oameni dragi, pierduţi din neatenţie (nepăsare?). Felul în care, deşi nu mă pricep să fac fotografii, pot vorbi sau scrie despre un cadru în sute de cuvinte, până se conturează aievea. Reconstituiri sufleteşti de poze fără aparat

Iar acum, grăbeşte-te un pic. N-aş vrea să mă găseşti atât de târziu încât tu să nu mai ai timp sau chef să mă descoperi, iar eu energie sau încredere să permit asta. Nu mă găsi când vom fi ajuns doi blazaţi fără foc interior, care se merită unul pe altul.

Sursa foto: http://2photo.ru/en/post/25644

Sound: http://www.youtube.com/watch?v=pDR_ldGke6A&ob=av2e

Etape (and we go on)

Când am început să scriu pe acest blog, acum aproape doi ani şi jumătate, încheiam definitiv un capitol copleşitor pe plan personal, iar profesional făceam o schimbare de registru de care mă temeam, dar la care şi visasem cumva ani buni. Nu ştiam ce-mi va aduce, dar oamenii mai “trăiţi” decât mine spun că asta e viaţa, plină de necunoscute necontrolabile uneori (de fapt, mereu, dar iluzia că totul depinde numai de noi prinde aripi mai zdravene câteodată). Toate poveştile scrise de atunci aici m-au frământat, m-au bucurat, m-au rănit, m-au marcat sau mi-au dat de furcă la un moment dat. Sigur că subiectivismul e mai mereu pregnant, n-am intenţionat să fac un exerciţiu de jurnalism “ca la carte”. La fel şi doza de ficţiune. Totul a fost…”aproape” adevărat. Aşa am simţit a le spune pe toate.

Iar acum…tot la final şi început de drum mă aflu. Profesional, închei în curând o etapă cu investiţii (multe) şi cu satisfacţii (pe măsură). Mi-am depăşit nişte limite (în special în privinţa încrederii în mine), am muncit fără să simt (ceea ce o însemna că faci totul din suflet?!), m-am legat tare de nişte oameni şi mi-am dorit, copilăreşte, să nu se termine niciodată-niciodată. Uneori glumesc spunând că sufletul meu e neîncăpător şi toate lucrurile pe care le iubesc stau în el grămadă, iar când ceva inevitabil mai trebuie să dispară de acolo, o face provocând daune majore în jur… Personal, iau oamenii aşa cum sunt şi nu mai încerc să-i determin să joace în piesa mea. Nu mai sunt atât de înverşunată şi nici nu mai scriu texte cu scopul de a-i face să pară meschini sau de a-i lovi rău. Poate am mai crescut (nu mi-am pierdut, totuşi, cheful de “nou”).

Blogurile Tango s-au schimbat şi ele. Mă simt uşor depăşită şi cumva intimidată. Cei care mă cunosc ştiu că în “viaţa reală” nu-mi place să vorbesc despre ceea ce scriu, că mă fâstâcesc, că în general nu încerc să-mi fac blogul prea popular. Cu toate astea, una dintre marile mele bucurii e să citesc ceva scris de o persoană necunoscută, care a ajuns aici întâmplător şi s-a oglindit în sau printre rânduri.

M-am gândit mult la toate astea. Cred că e momentul asumării  Ceea ce nu înseamnă că nu voi mai scrie lucruri “aproape” întâmplate (următoarea postare va fi chiar de aşa natură) sau că nu voi mai povesti despre cărţi, filme sau călătorii. Vor fi toate acestea. Dar cred că şi multă viaţă reală, aşa cum e ea. Trăită, sper eu, privind cât mai puţin în oglinda retrovizoare.

(sursa foto: http://observando.net/)

Ştii la ce mă gândeam?…

Acum câţiva ani, un prieten bun mă suna seară de seară să mă întrebe cum mi-a fost ziua. Ar fi vrut sa ne întâlnim în fiecare week-end şi, în ciuda enervării şi a imaturităţii mele, a tabieturilor şi a ticurilor, poveştile prin care treceam i se păreau amuzante.  Şi felul în care i le spuneam. Se trezea la orice oră să mă mai vadă pe la vreun matinal şi puteam oricând să-l sun noaptea să ieşim la un fast-food (abandonând cu bucurie regimul pe care îl ţineam amândoi, mai mult teoretic) şi să stăm de vorbă. Era în stare să facă trei sferturi din drumul Bucureşti-Cluj ascultând Faith Hill şi Shania Twain (abia pe ultima parte, când decidea să depăşească tirurile, o dădeam pe Linkin Park). Prietenia cu el nu a avut niciodată o conotaţie erotică (mi-a zis odată că noi doi nu ne-am întâlnit la momentul potrivit, în viaţă -aşa o fi fost), cu toate astea mi-e mai dor de el decât de toate aşa-zisele mele relaţii la un loc. Şi abia acum realizez că ceea ce oferea el găseşti rar şi trebuie apreciat din toate puterile. Eu credeam că e doar începutul şi că lumea, în general, mă va trata la fel de atent (!). Prietenului meu îi este bine şi e fericit. Iar eu mă bucur pentru el din tot sufletul (acelaşi suflet care îi simte lipsa de-a dreptul organic).

 Apropierea Crăciunului mă face să mă gândesc mai mult la “acasă”, unde sunt mereu extrem de bine primită, ca şi când aş putea să înmagazinez toată dragostea şi căldura pentru mai târziu. Nu e chiar aşa -alternanţele rece-fierbinte pot să zguduie organismul şi să-i creeze noi puncte vulnerabile, nu să-i ofere o temperatură constantă, potrivită, pe termen lung… Spunea cineva că într-un oraş mic toate marile evenimente ale trecutului par mai recente. În camera mea din Aiud, pe perete, încă mai există un calendar din 2003, deschis la luna iulie, unde data de 19 este încercuită cu roşu şi are o săgeată către dreapta. Atunci am venit în Bucureşti. De atunci mi-am măsurat timpul în case pe care le-am schimbat, emisiuni la care am lucrat, oameni care m-au traversat şi oraşe europene în care m-am căutat trişând, aşa încât să fiu sigură că n-o să mă găsesc cu adevărat. E, cumva, straniu -Bucureştiul ăsta atât de mare nu e destul de încăpător pentru a adăposti şi oamenii care ţin la mine cel mai mult şi care au rămas acasă. Sau au plecat în lume.

Propun să existe un indicator pentru gradul de însingurare dintr-un oraş. Nu ştiu cum s-ar putea numi unitatea de măsură, dar ştiu că valoarea arătată va fi mereu invers proporţională cu numărul de persoane pe care le poţi suna la 1 noaptea să le zici aşa, pur şi simplu: “Băăăi, ştii la ce mă gândeam?!” (nu noapte de noapte, doar atunci când ţi se pare că ţi-a venit o idee fabuloasă)…

(sursa foto: https://villainouslyvintage.wordpress.com/tag/suzy-parker/)

Secretul

În ziua în care am împlinit 20 ani am decis să-mi sun părinţii şi să-i anunţ că mă las de facultate. Se întâmpla în 1999, pe vremea când “normal” ar fi fost să-mi doresc în continuare să devin o bună profesoară de informatică. N-a mai fost deloc aşa.

Admiterea mea la jurnalism în Cluj, într-o perioadă în care posturile tv comerciale tocmai se lansaseră şi ziaristica începea să devină o modă, s-a petrecut după îndelungi aşteptări, faceri şi refaceri de liste, planuri şi renunţări şi iar planuri. Dar atunci teamă nu-mi amintesc să-mi fi fost. Cumva avea să fie, înainte. Nu prea ştiam cum voi face o profesie din ceva ce ar fi putut fi doar o toană de moment. Nici măcar ce presupune sau cât de pricepută voi fi. Uneori e atât de bine pur si simplu să n-ai habar de ce urmează. Şi spun asta tocmai eu, captiva listelor, a schemelor logice şi a spontaneităţii organizate. Patru ani mai târziu, terminam ca şefă de promoţie (eram tânără şi ambiţioasă, poate cu maturitatea de acum aş alege altfel: mai multă viaţă, mult mai puţine cărţi…).

La începutul acestui an cineva m-a dezamăgit foarte tare. Mi-a înşelat gândurile, încrederea şi o zdravănă parte de suflet (recuperată pe alocuri, cu o considerabilă cantitate de plasturi). Acum nu mi se mai pare un fapt atât de îngrozitor. Asta e viaţa, până la urmă. Dar atunci multă vreme n-am mai putut să-mi spun “cumva o să fie” (şi cu atât mai puţin “înainte”). Au trecut aşa nişte luni în care începusem să îngheţ uşor -dar nu de la extremităţi spre înăuntru, cum se întâmplă când ţi-e frig, ci de-a dreptul din inimă către exterior, până la paralizia membrelor. Inima a fost izbită prima. La un moment dat, nici nu-mi mai amintesc foarte bine în ce fel sau de unde (şi fără să aibă habar de asta), cineva mi-a aruncat un fel de colac de salvare, în condiţiile în care şi un fir de aţă m-ar fi ajutat.

Nu mă pricep să încep, să întreţin sau să închei relaţii. Cred că, pe parcurs, îmi pierd din autenticitatea de la primele întâlniri (când nu prea îmi pasă dacă sunt plăcută sau cât). Şi cred că am destule comportamente şi concepţii iraţionale (eu le numesc “inovatoare”, sună mai puţin psihologic) care nu mă fac un partener uşor de alee în doi (but, boy, there will be dancing!). Nu cred că asta se va schimba foarte mult vreodată, dar vom vedea. Îmi iubesc meseria şi, desigur, pentru mine e cea mai frumoasă din lume. Nu ştiu dacă o voi face până la sfârşitul vieţii, nici dacă voi fi vreodată mulţumitor de bună, nici măcar dacă voi scăpa de mult-trâmbiţatele disponibilizări. Din nou, vom vedea.

Nu am dat exemplele astea din mine, trecută sau prezentă, cu totul întâmplător. M-au învăţat un lucru. Că poţi să pierzi ceva la care ţii şi în jurul căruia îţi zideşti cu zâmbet viaţa şi să te simţi nenorocit sau îngheţat. Şi, apoi, când ţi se pare că gaura neagră în care te afli nu are cum să fie mai adâncă de atât, mai pierzi ceva, şi încă ceva, şi nimic nu mai iese cum ţi-ai fi dorit. Şi atunci ajungi, de nevoie, la echilibrul crud şi lucid al omului care nu mai are nimic de pierdut. Din acel moment, într-un număr finit şi nu foarte mare de zile, va apărea şi firul de aţă. Negreşit.

M-am gândit multă vreme de ce se întâmplă aşa, care o fi secretul. Singura explicaţie plauzibilă pe care am reuşit să o găsesc este aceea că Cineva, acolo sus, vrea straşnic de mult să trăim.

Condamnată

Trăim cu spaima zilei de pe urmă. Tot ce auzim, tot ce citim, tot ce suntem învăţaţi să credem ne formează psihologia unui condamnat de moarte. Să profiţi de fiecare zi de parcă ar fi ultima nelăsând nimic pentru mâine, nimic dorit şi nefăcut, simţit şi nespus, spus şi neasumat. Să-ţi iei la revedere ca şi când ar fi cea din urmă dată. Să-i suni cât mai des pe cei dragi, nu ştii cât îi vei mai auzi sănătoşi. Să porţi mereu cu tine telefonul mobil (încărcat), nu ştii pe unde ai putea rămâne blocat. Să nu traversezi nici măcar pe trecerea de pietoni până nu se opresc toate maşinile, altfel visele tale de ascensiune vor rămâne lipite de caldarâm (cu tine cu tot, şi n-ar fi păcat?). Să-ţi faci asigurare la casă, oricând un vecin neatent sau senil ar putea lăsa gazul deschis şi, în locul blocului, vei găsi (în cazul fericit în care erai plecat) doar fundaţia. Să mergi de Crăciun acasă, ar putea fi ultimul în formulă completă. Să spui “te iubesc”. Să nu mai mănânci neregulat, dulce, gras, cu E-uri, nici nu vei şti care din bolile de pe listă te va lovi fulgerător şi amputant. Să faci mişcare zilnic şi un sport cel puţin săptămânal, aşa garantat anii o vor lua în direcţie inversă şi vei fi primul muritor care nu îmbătrâneşte nicicând (nici măcar sufleteşte). Să dormi suficiente ore pe noapte, să-ţi faci analize regulat (ceva-ceva tot vei găsi), un control oftalmologic de îndată ce vederea te lasă şi să te apuci să procreezi de timpuriu (în cazul în care crăpi, obligatoriu trebuie să rămână ceva viu în urmă, e legea naturii).

Nu pot să-mi trăiesc fiecare zi ca pe cea din urmă, gândindu-mă că poate fi ultima dată când… Nu, mâine n-o să-mi sară casa în aer, Crăciunul ăsta nu va fi ultimul, nici vacanţa asta, nu mă voi bloca în lift, n-am nevoie neapărată de sport săptămâna asta şi nici de ochelari (încă mă mai descurc), nicio maşină nu mă va lovi şi nici E-urile savurate cu poftă la ore târzii nu mă vor răpune total. Am tot regretul pentru cazurile în care boala distruge necruţător, mi-e atât de frică de asta încât nu vreau, nu pot să-mi imaginez că aşa ceva i s-ar putea întâmpla cuiva apropiat, nu încă, poate nu…nu vreau să mă aştept, să prevăd, să ştiu deja ce aş face şi cum. Nu atât de repede.

Mâine ne vom întâlni la fel, şi după mâine va fi un alt mâine şi după asta mai vedem. N-o să învăţ să spun “te iubesc” şi “mi-e dor de tine” (din gura mea ar suna apocaliptic), n-o să cred că e ultima dată când aud pe cineva la telefon şi nici n-o să-mi cer iertare ca să nu plec la culcare supărată. Ne împăcăm noi zilele astea, ok? Nu, nu e “the first day of the rest of my life” pentru că eu sunt tot cea de ieri şi aproape complet cea de alaltăieri. Mai corect ar fi “the last day of my passed life”.

Nu ştiu să trăiesc altfel decât ca un condamnat la viaţă. Iar mâine chiar nu va fi decât o altă zi.

(sursa foto:

http://www.facebook.com/photo.php?fbid=286050659948&set=a.117661154948.24715.22455674948&type=1)

N-ai dori un cadou?

Se spune că îţi poţi da seama cu uşurinţă de firea unui om după felul în care primeşte un cadou. O primă categorie, cea a impetuoşilor, rupe năvalnic orice strat de hârtie, desface cu repeziciune orice nod şi, dintre elementele cutiei puternic deformate, extrage zgomotos conţinutul mult-aşteptat. 

Urmează apoi pedanţii. Aceştia deschid cadoul mai mult la insistenţa celor din jur, altfel ar putea foarte bine să amâne operaţiunea până îşi vor fi terminat de achitat toate sarcinile pentru ziua cu pricina. Întâi îl aşează pe o suprafaţă netedă şi curată, încep de la fundă, trăgând cu precizie de capătul care trebuie, apoi dezlipesc tacticos marginile pachetului şi stâng ambalajul (împăturindu-l obligatoriu în unghi drept, nu aşa, cocoloş). De îndată ce deschid cutia, înainte să fi reuşit foarte bine să vadă despre ce este vorba, mulţumesc respectuos expeditorului, apoi aruncă o privire mai atentă cadoului, chiar fără a-l scoate complet din învelişul lui. El va fi, la un moment dat, folosit pentru un scop bine determinat sau într-un loc bine de tot gândit (într-o zi mai liberă).

Şi ar mai fi emotivii. În precipitarea lor de a manevra cum trebuie respectivul dar, suprinderea totală îi face să nu ştie ce să spună, cum să-l primească, cui să-i mulţumească. Ba ar putea duce şi la deteriorarea (totală sau parţială) a cadoului în sine. Cutia va fi deschisă cu teamă, ochii vor fi strâns închişi cu o secundă înainte ca ultimul strat foşnitor să cadă, iar mâinile vor tremura uşor când vor mângâia ceva visat.

Ador să fac daruri. De regulă supraveghez foarte bine viitorul destinatar, uneori ani întregi, până înţeleg exact ce anume s-ar potrivi, fără retuşuri, în universul lui personal. Caut lucrul respectiv, cu drag, zile în şir şi îmi imprim colorat în suflet momentul când găsesc exact ceea ce visasem. Îl ambalez asortat şi cu tandreţe şi scriu întotdeauna, dar întotdeauna, câteva vorbe. Privesc cu bucurie de copil impetuoşii, pedanţii şi emotivii din viaţa mea desfăcând micile mele dovezi de gând.

Viaţa mi-a oferit şi mie, în timp, destule daruri. Cred că a fost o vreme în care le deschideam pe nerăsuflate, anticipând focul de artificii care va ieşi din cutie. Alteori am făcut-o fără grabă şi fără freamăt, mulţumită de utilitatea lui. Şi, în ultima vreme, îmi cam tremură mâinile la gândul că, în locul unui dar aşteptat şi util, ar putea sări scântei din nou.

Pe ultimul raft al biroului meu, în dreapta jos, sunt aliniate câteva cutii cu cadouri alese cu drag, ambalate cu tandreţe, pentru nişte oameni care, cândva, mi s-au imprimat colorat în suflet. Sunt cadourile pe care nu le-am mai oferit niciodată.

Sursa foto: http://www.flickr.com/photos/minato/4127381749/