“Când mă văd prima dată cu o fată, îi ştiu deja toată viaţa de pe blog şi toată garderoba de pe facebook”, mi-a zis odată un amic, nu foarte încântat de situaţie. M-a lăsat fără replică într-o primă fază, apoi uşor-uşor m-am simţit un pic vizată şi vinovată de prea multă transparenţă, pentru ca, în cele din urmă, să cad serios pe gânduri.

De când am început să scriu, am povestit în şi printre rânduri despre mine, despre felul în care am crescut, despre oraşul meu natal, părinţii mei, facultate, despre Tango şi televiziune. Despre vacanţele mele, oamenii pe care îi admir, lucrurile care mă întristează, visele care mă ţin la suprafaţă. Am scris cu frig în suflet când m-am simţit tradată şi cu bătăi fluturoase de aripi în stomac la început de (fiecare) “mare” poveste. Mi-am deschis contul de facebook târziu, dar de atunci am recuperat din plin expunerea online a tuturor clipelor din viaţa mea (în lumina potrivită). Mi-aţi intrat în casă, în dulap, aţi fost cu mine la evenimente, în cabinele de montaj, aţi văzut ce fotografii mă inspiră, ce citate mă motivează, ce link-uri îmi trimite tata, ce prieteni am şi, pe scurt, cum îmi trece vremea. Orice din toate astea aţi fost (sau nu) curioşi să aflaţi.

Revin la replica amicului meu şi mă întreb dacă blog+facebook=eu ? Dacă am trezit sau, dimpotrivă, am anihilat elementul-surpriză. Dacă ceea ce scriu reprezintă tot ceea ce cred, dacă postările de pe perete sunt tot ceea ce am trăit. Ce nu vei afla de aici? Cred că…inflexiunile vocii mele când vorbesc cu cineva apropiat. Cum mi se înseninează fruntea când primesc un anumit mesaj. Sau cum îmi străluceşte privirea când pomenesc despre emisiunile mele. Melodia pe care o cânt la duş, obsedant, aceeaşi din 2001 încoace. Ce gust au buzele mele după ce combin pina colada cu o felie de tort scandalos de ciocolătos. Nuanţa verde-trist pe care o iau ochii mei când îmi amintesc de oameni dragi, pierduţi din neatenţie (nepăsare?). Felul în care, deşi nu mă pricep să fac fotografii, pot vorbi sau scrie despre un cadru în sute de cuvinte, până se conturează aievea. Reconstituiri sufleteşti de poze fără aparat

Iar acum, grăbeşte-te un pic. N-aş vrea să mă găseşti atât de târziu încât tu să nu mai ai timp sau chef să mă descoperi, iar eu energie sau încredere să permit asta. Nu mă găsi când vom fi ajuns doi blazaţi fără foc interior, care se merită unul pe altul.

Sursa foto: http://2photo.ru/en/post/25644

Sound: http://www.youtube.com/watch?v=pDR_ldGke6A&ob=av2e

Când am început să scriu pe acest blog, acum aproape doi ani şi jumătate, încheiam definitiv un capitol copleşitor pe plan personal, iar profesional făceam o schimbare de registru de care mă temeam, dar la care şi visasem cumva ani buni. Nu ştiam ce-mi va aduce, dar oamenii mai “trăiţi” decât mine spun că asta e viaţa, plină de necunoscute necontrolabile uneori (de fapt, mereu, dar iluzia că totul depinde numai de noi prinde aripi mai zdravene câteodată). Toate poveştile scrise de atunci aici m-au frământat, m-au bucurat, m-au rănit, m-au marcat sau mi-au dat de furcă la un moment dat. Sigur că subiectivismul e mai mereu pregnant, n-am intenţionat să fac un exerciţiu de jurnalism “ca la carte”. La fel şi doza de ficţiune. Totul a fost…”aproape” adevărat. Aşa am simţit a le spune pe toate.

Iar acum…tot la final şi început de drum mă aflu. Profesional, închei în curând o etapă cu investiţii (multe) şi cu satisfacţii (pe măsură). Mi-am depăşit nişte limite (în special în privinţa încrederii în mine), am muncit fără să simt (ceea ce o însemna că faci totul din suflet?!), m-am legat tare de nişte oameni şi mi-am dorit, copilăreşte, să nu se termine niciodată-niciodată. Uneori glumesc spunând că sufletul meu e neîncăpător şi toate lucrurile pe care le iubesc stau în el grămadă, iar când ceva inevitabil mai trebuie să dispară de acolo, o face provocând daune majore în jur… Personal, iau oamenii aşa cum sunt şi nu mai încerc să-i determin să joace în piesa mea. Nu mai sunt atât de înverşunată şi nici nu mai scriu texte cu scopul de a-i face să pară meschini sau de a-i lovi rău. Poate am mai crescut (nu mi-am pierdut, totuşi, cheful de “nou”).

Blogurile Tango s-au schimbat şi ele. Mă simt uşor depăşită şi cumva intimidată. Cei care mă cunosc ştiu că în “viaţa reală” nu-mi place să vorbesc despre ceea ce scriu, că mă fâstâcesc, că în general nu încerc să-mi fac blogul prea popular. Cu toate astea, una dintre marile mele bucurii e să citesc ceva scris de o persoană necunoscută, care a ajuns aici întâmplător şi s-a oglindit în sau printre rânduri.

M-am gândit mult la toate astea. Cred că e momentul asumării  Ceea ce nu înseamnă că nu voi mai scrie lucruri “aproape” întâmplate (următoarea postare va fi chiar de aşa natură) sau că nu voi mai povesti despre cărţi, filme sau călătorii. Vor fi toate acestea. Dar cred că şi multă viaţă reală, aşa cum e ea. Trăită, sper eu, privind cât mai puţin în oglinda retrovizoare.

(sursa foto: http://observando.net/)

Acum câţiva ani, un prieten bun mă suna seară de seară să mă întrebe cum mi-a fost ziua. Ar fi vrut sa ne întâlnim în fiecare week-end şi, în ciuda enervării şi a imaturităţii mele, a tabieturilor şi a ticurilor, poveştile prin care treceam i se păreau amuzante.  Şi felul în care i le spuneam. Se trezea la orice oră să mă mai vadă pe la vreun matinal şi puteam oricând să-l sun noaptea să ieşim la un fast-food (abandonând cu bucurie regimul pe care îl ţineam amândoi, mai mult teoretic) şi să stăm de vorbă. Era în stare să facă trei sferturi din drumul Bucureşti-Cluj ascultând Faith Hill şi Shania Twain (abia pe ultima parte, când decidea să depăşească tirurile, o dădeam pe Linkin Park). Prietenia cu el nu a avut niciodată o conotaţie erotică (mi-a zis odată că noi doi nu ne-am întâlnit la momentul potrivit, în viaţă -aşa o fi fost), cu toate astea mi-e mai dor de el decât de toate aşa-zisele mele relaţii la un loc. Şi abia acum realizez că ceea ce oferea el găseşti rar şi trebuie apreciat din toate puterile. Eu credeam că e doar începutul şi că lumea, în general, mă va trata la fel de atent (!). Prietenului meu îi este bine şi e fericit. Iar eu mă bucur pentru el din tot sufletul (acelaşi suflet care îi simte lipsa de-a dreptul organic).

 Apropierea Crăciunului mă face să mă gândesc mai mult la “acasă”, unde sunt mereu extrem de bine primită, ca şi când aş putea să înmagazinez toată dragostea şi căldura pentru mai târziu. Nu e chiar aşa -alternanţele rece-fierbinte pot să zguduie organismul şi să-i creeze noi puncte vulnerabile, nu să-i ofere o temperatură constantă, potrivită, pe termen lung… Spunea cineva că într-un oraş mic toate marile evenimente ale trecutului par mai recente. În camera mea din Aiud, pe perete, încă mai există un calendar din 2003, deschis la luna iulie, unde data de 19 este încercuită cu roşu şi are o săgeată către dreapta. Atunci am venit în Bucureşti. De atunci mi-am măsurat timpul în case pe care le-am schimbat, emisiuni la care am lucrat, oameni care m-au traversat şi oraşe europene în care m-am căutat trişând, aşa încât să fiu sigură că n-o să mă găsesc cu adevărat. E, cumva, straniu -Bucureştiul ăsta atât de mare nu e destul de încăpător pentru a adăposti şi oamenii care ţin la mine cel mai mult şi care au rămas acasă. Sau au plecat în lume.

Propun să existe un indicator pentru gradul de însingurare dintr-un oraş. Nu ştiu cum s-ar putea numi unitatea de măsură, dar ştiu că valoarea arătată va fi mereu invers proporţională cu numărul de persoane pe care le poţi suna la 1 noaptea să le zici aşa, pur şi simplu: “Băăăi, ştii la ce mă gândeam?!” (nu noapte de noapte, doar atunci când ţi se pare că ţi-a venit o idee fabuloasă)…

(sursa foto: https://villainouslyvintage.wordpress.com/tag/suzy-parker/)

În ziua în care am împlinit 20 ani am decis să-mi sun părinţii şi să-i anunţ că mă las de facultate. Se întâmpla în 1999, pe vremea când “normal” ar fi fost să-mi doresc în continuare să devin o bună profesoară de informatică. N-a mai fost deloc aşa.

Admiterea mea la jurnalism în Cluj, într-o perioadă în care posturile tv comerciale tocmai se lansaseră şi ziaristica începea să devină o modă, s-a petrecut după îndelungi aşteptări, faceri şi refaceri de liste, planuri şi renunţări şi iar planuri. Dar atunci teamă nu-mi amintesc să-mi fi fost. Cumva avea să fie, înainte. Nu prea ştiam cum voi face o profesie din ceva ce ar fi putut fi doar o toană de moment. Nici măcar ce presupune sau cât de pricepută voi fi. Uneori e atât de bine pur si simplu să n-ai habar de ce urmează. Şi spun asta tocmai eu, captiva listelor, a schemelor logice şi a spontaneităţii organizate. Patru ani mai târziu, terminam ca şefă de promoţie (eram tânără şi ambiţioasă, poate cu maturitatea de acum aş alege altfel: mai multă viaţă, mult mai puţine cărţi…).

La începutul acestui an cineva m-a dezamăgit foarte tare. Mi-a înşelat gândurile, încrederea şi o zdravănă parte de suflet (recuperată pe alocuri, cu o considerabilă cantitate de plasturi). Acum nu mi se mai pare un fapt atât de îngrozitor. Asta e viaţa, până la urmă. Dar atunci multă vreme n-am mai putut să-mi spun “cumva o să fie” (şi cu atât mai puţin “înainte”). Au trecut aşa nişte luni în care începusem să îngheţ uşor -dar nu de la extremităţi spre înăuntru, cum se întâmplă când ţi-e frig, ci de-a dreptul din inimă către exterior, până la paralizia membrelor. Inima a fost izbită prima. La un moment dat, nici nu-mi mai amintesc foarte bine în ce fel sau de unde (şi fără să aibă habar de asta), cineva mi-a aruncat un fel de colac de salvare, în condiţiile în care şi un fir de aţă m-ar fi ajutat.

Nu mă pricep să încep, să întreţin sau să închei relaţii. Cred că, pe parcurs, îmi pierd din autenticitatea de la primele întâlniri (când nu prea îmi pasă dacă sunt plăcută sau cât). Şi cred că am destule comportamente şi concepţii iraţionale (eu le numesc “inovatoare”, sună mai puţin psihologic) care nu mă fac un partener uşor de alee în doi (but, boy, there will be dancing!). Nu cred că asta se va schimba foarte mult vreodată, dar vom vedea. Îmi iubesc meseria şi, desigur, pentru mine e cea mai frumoasă din lume. Nu ştiu dacă o voi face până la sfârşitul vieţii, nici dacă voi fi vreodată mulţumitor de bună, nici măcar dacă voi scăpa de mult-trâmbiţatele disponibilizări. Din nou, vom vedea.

Nu am dat exemplele astea din mine, trecută sau prezentă, cu totul întâmplător. M-au învăţat un lucru. Că poţi să pierzi ceva la care ţii şi în jurul căruia îţi zideşti cu zâmbet viaţa şi să te simţi nenorocit sau îngheţat. Şi, apoi, când ţi se pare că gaura neagră în care te afli nu are cum să fie mai adâncă de atât, mai pierzi ceva, şi încă ceva, şi nimic nu mai iese cum ţi-ai fi dorit. Şi atunci ajungi, de nevoie, la echilibrul crud şi lucid al omului care nu mai are nimic de pierdut. Din acel moment, într-un număr finit şi nu foarte mare de zile, va apărea şi firul de aţă. Negreşit.

M-am gândit multă vreme de ce se întâmplă aşa, care o fi secretul. Singura explicaţie plauzibilă pe care am reuşit să o găsesc este aceea că Cineva, acolo sus, vrea straşnic de mult să trăim.

Trăim cu spaima zilei de pe urmă. Tot ce auzim, tot ce citim, tot ce suntem învăţaţi să credem ne formează psihologia unui condamnat de moarte. Să profiţi de fiecare zi de parcă ar fi ultima nelăsând nimic pentru mâine, nimic dorit şi nefăcut, simţit şi nespus, spus şi neasumat. Să-ţi iei la revedere ca şi când ar fi cea din urmă dată. Să-i suni cât mai des pe cei dragi, nu ştii cât îi vei mai auzi sănătoşi. Să porţi mereu cu tine telefonul mobil (încărcat), nu ştii pe unde ai putea rămâne blocat. Să nu traversezi nici măcar pe trecerea de pietoni până nu se opresc toate maşinile, altfel visele tale de ascensiune vor rămâne lipite de caldarâm (cu tine cu tot, şi n-ar fi păcat?). Să-ţi faci asigurare la casă, oricând un vecin neatent sau senil ar putea lăsa gazul deschis şi, în locul blocului, vei găsi (în cazul fericit în care erai plecat) doar fundaţia. Să mergi de Crăciun acasă, ar putea fi ultimul în formulă completă. Să spui “te iubesc”. Să nu mai mănânci neregulat, dulce, gras, cu E-uri, nici nu vei şti care din bolile de pe listă te va lovi fulgerător şi amputant. Să faci mişcare zilnic şi un sport cel puţin săptămânal, aşa garantat anii o vor lua în direcţie inversă şi vei fi primul muritor care nu îmbătrâneşte nicicând (nici măcar sufleteşte). Să dormi suficiente ore pe noapte, să-ţi faci analize regulat (ceva-ceva tot vei găsi), un control oftalmologic de îndată ce vederea te lasă şi să te apuci să procreezi de timpuriu (în cazul în care crăpi, obligatoriu trebuie să rămână ceva viu în urmă, e legea naturii).

Nu pot să-mi trăiesc fiecare zi ca pe cea din urmă, gândindu-mă că poate fi ultima dată când… Nu, mâine n-o să-mi sară casa în aer, Crăciunul ăsta nu va fi ultimul, nici vacanţa asta, nu mă voi bloca în lift, n-am nevoie neapărată de sport săptămâna asta şi nici de ochelari (încă mă mai descurc), nicio maşină nu mă va lovi şi nici E-urile savurate cu poftă la ore târzii nu mă vor răpune total. Am tot regretul pentru cazurile în care boala distruge necruţător, mi-e atât de frică de asta încât nu vreau, nu pot să-mi imaginez că aşa ceva i s-ar putea întâmpla cuiva apropiat, nu încă, poate nu…nu vreau să mă aştept, să prevăd, să ştiu deja ce aş face şi cum. Nu atât de repede.

Mâine ne vom întâlni la fel, şi după mâine va fi un alt mâine şi după asta mai vedem. N-o să învăţ să spun “te iubesc” şi “mi-e dor de tine” (din gura mea ar suna apocaliptic), n-o să cred că e ultima dată când aud pe cineva la telefon şi nici n-o să-mi cer iertare ca să nu plec la culcare supărată. Ne împăcăm noi zilele astea, ok? Nu, nu e “the first day of the rest of my life” pentru că eu sunt tot cea de ieri şi aproape complet cea de alaltăieri. Mai corect ar fi “the last day of my passed life”.

Nu ştiu să trăiesc altfel decât ca un condamnat la viaţă. Iar mâine chiar nu va fi decât o altă zi.

(sursa foto:

http://www.facebook.com/photo.php?fbid=286050659948&set=a.117661154948.24715.22455674948&type=1)

Se spune că îţi poţi da seama cu uşurinţă de firea unui om după felul în care primeşte un cadou. O primă categorie, cea a impetuoşilor, rupe năvalnic orice strat de hârtie, desface cu repeziciune orice nod şi, dintre elementele cutiei puternic deformate, extrage zgomotos conţinutul mult-aşteptat. 

Urmează apoi pedanţii. Aceştia deschid cadoul mai mult la insistenţa celor din jur, altfel ar putea foarte bine să amâne operaţiunea până îşi vor fi terminat de achitat toate sarcinile pentru ziua cu pricina. Întâi îl aşează pe o suprafaţă netedă şi curată, încep de la fundă, trăgând cu precizie de capătul care trebuie, apoi dezlipesc tacticos marginile pachetului şi stâng ambalajul (împăturindu-l obligatoriu în unghi drept, nu aşa, cocoloş). De îndată ce deschid cutia, înainte să fi reuşit foarte bine să vadă despre ce este vorba, mulţumesc respectuos expeditorului, apoi aruncă o privire mai atentă cadoului, chiar fără a-l scoate complet din învelişul lui. El va fi, la un moment dat, folosit pentru un scop bine determinat sau într-un loc bine de tot gândit (într-o zi mai liberă).

Şi ar mai fi emotivii. În precipitarea lor de a manevra cum trebuie respectivul dar, suprinderea totală îi face să nu ştie ce să spună, cum să-l primească, cui să-i mulţumească. Ba ar putea duce şi la deteriorarea (totală sau parţială) a cadoului în sine. Cutia va fi deschisă cu teamă, ochii vor fi strâns închişi cu o secundă înainte ca ultimul strat foşnitor să cadă, iar mâinile vor tremura uşor când vor mângâia ceva visat.

Ador să fac daruri. De regulă supraveghez foarte bine viitorul destinatar, uneori ani întregi, până înţeleg exact ce anume s-ar potrivi, fără retuşuri, în universul lui personal. Caut lucrul respectiv, cu drag, zile în şir şi îmi imprim colorat în suflet momentul când găsesc exact ceea ce visasem. Îl ambalez asortat şi cu tandreţe şi scriu întotdeauna, dar întotdeauna, câteva vorbe. Privesc cu bucurie de copil impetuoşii, pedanţii şi emotivii din viaţa mea desfăcând micile mele dovezi de gând.

Viaţa mi-a oferit şi mie, în timp, destule daruri. Cred că a fost o vreme în care le deschideam pe nerăsuflate, anticipând focul de artificii care va ieşi din cutie. Alteori am făcut-o fără grabă şi fără freamăt, mulţumită de utilitatea lui. Şi, în ultima vreme, îmi cam tremură mâinile la gândul că, în locul unui dar aşteptat şi util, ar putea sări scântei din nou.

Pe ultimul raft al biroului meu, în dreapta jos, sunt aliniate câteva cutii cu cadouri alese cu drag, ambalate cu tandreţe, pentru nişte oameni care, cândva, mi s-au imprimat colorat în suflet. Sunt cadourile pe care nu le-am mai oferit niciodată.

Sursa foto: http://www.flickr.com/photos/minato/4127381749/

“Urcă fără frică, tata te aşteaptă la capătul bârnei!”, îi spunea Andreei Răducan cel căruia avea să-i dedice cartea “Reversul medaliei”. Nici prin gând nu-mi trecea în 2000, când urmăream încordată evenimentele de la Sydney, că voi avea ocazia să vorbesc cu campioana olimpică în direct, o oră şi jumătate, într-un matinal al TVR-ului, 11 ani mai târziu…

Pasiunea (de spectator profan, dar fidel) pentru gimnastică am moştenit-o de la tatăl meu. Şi cea pentru televiziune. Urmăream împreună toate programele încă de pe vremea când noţiunea de “vedetă” avea alte valenţe. Aşa că “analizam” crainicele, divertismentul, patinajul, gimnastica, fotbalul şi ce mai primeam atunci. Apoi repetam poeziile şi mă ajuta la discursurile propagandistice de comandant de detaşament. Când mama era de gardă la spital, încercam diverse inovaţii culinare. Îmi amintesc foarte bine că, într-o astfel de seară, nu mai aveam cacao şi mi-a făcut ness cu lapte, aşa că n-am mai dormit toată noaptea. Jucam şah şi table la lumânare sau citeam până ne venea somnul.

Am avut iniţial o tricicletă, apoi o bicicletă roşie cu 4 roţi, apoi tata mi-a luat (cu greu) roţile laterale, apoi mi-a cumpărat primul Pegas şi ulterior o bicicletă cu care am mers doar de vreo două ori (sunt o cauză pierdută). Am performat şi la nişte chestii numite rotile, iar iarna s-a chinuit ceva să mă înveţe să patinez pe un pârâu îngheţat numit Aiudel (acelaşi care ne-a inundat dezastruos, de două ori, în 2006). Abia anul ăsta am reuşit să patinez şi cu spatele niţel, deşi tata zicea că-i uşor. M-a învăţat tenis de masă, de câmp, volei, ba şi mingea de oină începuserăm să o aruncăm într-o vreme (pentru că aveam nu ştiu ce normă la şcoală şi sportul îmi strica media generală). Mare lucru nu s-a lipit de mine, dar mai ştiu încă să pedalez. Şi să înot.

Când în viaţa mea a apărut baletul, tata a condus până la Deva să-mi cumpere echipament. S-a întors de acolo cu vreo trei costume. Erau atât de frumoase şi de colorate, încât tare mult regret că nu-mi mai vin (pe unul chiar l-am mai încercat în liceu, fără succes). Apoi a început odiseea dusului şi adusului de la orele de balet, a spectacolelor şi a costumaţiilor. În continuare am două picioare stângi pe ringul de dans şi nici cu ritmul nu stau prea bine (e nevoie de mult gin tonic ca să ne reglăm), dar spectacolele de balet încă mă emoţionează straşnic şi abia aştept să ajung acasă, să strâng covorul şi să trag nişte piruete (aşa, pe măsura vârstei).

Am participat la n olimpiade pentru n prim materii (până şi la chimie am fost o dată!), că aşa era moda în comunism şi imediat după, să ştim de toate şi nimic foarte bine. Tata mă ducea cu maşina la Alba-Iulia de câte ori era vreo fază pe judeţ şi mă aştepta cu covrigi cu miere după, preferaţii mei. Eu scoteam ciornele şi ne apucam de refăcut subiectele. Mai ales cele de geometrie în spaţiu, unde mereu nu “vedeam” câte ceva.

Când, în ziua în care împlineam 20 de ani, i-am anunţat pe ai mei că renunţ la prima facultate, tata nu mi-a reproşat nimic. Nici cei doi ani în care îmi plătise chiria în Cluj, nici faptul că un an m-a dus şi m-a adus săptămânal, nici nehotărârea, nici răsfăţul. A zis doar că oricum sunt cu un an mai mică decât colegii mei, deci, practic, n-am pierdut decât unul. Când am terminat Jurnalismul 4 ani mai târziu a făcut, cumva, rost de numărul unui producător din TVR. Eu aş mai fi pierdut vremea în Cluj vreun an-doi făcând cine ştie ce master fantezist. Mi-a zis să sun şi să mă duc urgent, dacă cred că vreau televiziune, s-ar putea să fi venit momentul să fac ceva.

Povestea se opreşte cumva aici pentru că devine a mea şi nu a lui, iar azi nu vreau să fac asta. Au trecut 8 ani de atunci, dar tata mi-a susţinut în continuare toate visele, mi-a ascultat toate frustrările şi mi-a sponsorizat toate călătoriile, inclusiv cele a căror destinaţie avea să fie o mare greşeală (la fiecare zice că e ultima). Încă îmi citeşte toate textele şi îmi vede toate emisiunile. Încă îl preocupă locurile unde mă duc, cu cine m-am întâlnit, cu ce m-am îmbrăcat, ce am spus şi ce gândesc, de fapt. Mă “avertizează” începând cu luna mai că vine vara şi că ar trebui să mă bronzez un pic şi, eventual, să mă fac mai blondă Şi nu omite să sublinieze că “bine” nu are cum să-mi şadă decât cu tocuri înalte şi subţiri şi că, pentru nimic în lume, un moment important n-ar trebui să mă prindă părul prins în coadă Scrie cele mai frumoase mesaje de ziua mea şi face, de la a la z, cele mai reuşite surprize. Surprize adevărate, care te fac să te simţi centrul universului.

Multă vreme am căutat genul ăsta de interes şi de comportament la o persoană de sex opus. Nu l-am găsit şi am fost dezamăgită, rănită şi debusolată, întrebându-mă ce n-am făcut bine. Dar de o vreme am înţeles că nici un bărbat nu mă va putea iubi vreodată cum mă iubeşte tata, nici nu va putea fi preocupat în fiecare moment de persoana mea, de problemele, de nevoile şi de fericirile mele. Sunt ceva mai îndurătoare acum, deşi simt în fiecare zi cât de greu e să te obişnuieşti cu mai puţin. Şi cât de mult trebuie luptat dacă vrei ceva în plus de la un străin care, până la urmă, nu ţi-e dator cu nimic.

Sunt, într-un fel, precum o gimnastă bine rodată în competiţii. Am căzut şi la paralele, am dat şi cu fundul de sol, m-am dezechilibrat pe bârnă de nenumărate ori şi de câteva m-am şi lovit rău de tot. Nu mă mai aştept la surprize majore. Am un exerciţiu peste medie, mai fur un pic la impresia artistică şi poate prind un colţ de podium. Nu aurul. Din păcate, nu sunt făcută din pulbere de stele, oricât mi-aş fi dorit. Recunosc talentul nativ oricunde îl văd şi, în faţa lui, nu pot decât să mă înclin. Graba altora şi rabdarea mea fără măsură îmi vor aduce însă un loc onorabil. Totul e să-mi fac treaba cât pot de bine. De căzut, nu cred să mai cad vreodată. Nici măcar la aterizare. Sigur, ea nu va fi perfectă, poate chiar mă voi dezechilibra sau voi face un pas în spate, dar asta nu mai e atât de important. Chiar dacă de o vreme nu mai privesc decât cu coada ochiului, tata e mereu la capatul bârnei. Azi împlineşte 61 de ani.

La Mulţi Ani!

Fotografia am facut-o de Paşte, la noi în grădină.

Dacă aş fi un desert, ce fel de desert aş fi?…E o întrebare dintr-un film văzut de mine în adolescenţa timpurie, care mi-a atras uşor atenţia. Bărbatul interogat astfel a comparat, aproape imediat, femeia cu care împărţea aşternuturile cu un tort de ciocolată delicios. Dar soţia ta? Ea ce ar putea fi?, a continuat dialogul. Soţia mea ar putea fi…cel mult un fel de budincă, a sunat răspunsul. 

Imaginaţia mea de copil pofticios a fost puternic stârnită de perspectiva ciocolatei şi profund dezamăgită fie şi numai de ideea de a primi o budincă în schimb. Şi credeam, speram, nu mă concepeam altfel decât ca fiind o felie savuroasă de tort în toate poveştile care aveau să vină înspre mine. Cum Dumnezeu aş fi putut eu vreodată să devin femeia-budincă?!

Au trecut vreo două decenii, dar comparaţia asta stupidă nu mi-a ieşit nicicum din minte. În timp am ajuns să consider budinca un soi de desert constant ca savoare sau consistenţă, incapabilă să ofere surprize deosebite, chiar dacă poate lua arome diverse la ocazii festive. Care potoleşte cheful de dulce, foamea sau pofta într-un mod cât se poate de decent.

Marii amatori de dulciuri, cei pentru care diversitatea e muuult mai importantă decât calitatea ingredientelor, iar noutatea unei categorii netestate de desert muuult mai atrăgătoare decât gusturile des experimentate, chiar dacă plăcute, nu vor agrea niciodată budinca pe termen lung. O vor păstra, totuşi, în frigider, la rece, fiind deosebit de important să nu-şi piardă forma sau maleabilitatea. Apoi se vor înfrupta din noutăţi până li se va face rău. Asta nu se întâmplă mereu imediat. Uneori tortul cel proaspăt este frumos ornat şi mândru de formele lui, aşa că trebuie o vreme lăudat şi curtat. Alteori nici măcar nu e atât de meşteşugit lucrat, nici măcar gustos pe măsura aşteptărilor, dar, vai, e nou, e nou, şi asta îl face cel mai apetisant dintre toate. Cel mai de dorit, minunat, fotogenic. În alte cazuri e scump, al naibii de scump, încât se poate cumpăra doar felie cu felie. Dar asta îl face, nu-i aşa, cu atât mai râvnit, de zeci de ori mai preţios decât budinca anostă uitată în frigider, accesibilă (aproape gratis).

Nu ştiu cât durează povestea de dragoste cu un tort de ciocolată. La un moment dat nu-ţi mai ajung banii sau pur şi simplu ţi se apleacă de atâta dulce. Parcă budinca de pe raft începe să capete gust de acasă, parcă savoarea ei comodă şi confortabilă îşi regăseşte însemnătatea de altădată. E totul foarte bine o vreme, până pofta de alt gen de dulce vine din nou, mănânci până ţi se apleacă, din nou. Fără sfârşit.

Budinca uitată la rece a învăţat, în timp, că două-trei migdale adăugate, câteva frânturi de biscuiţi cu ciocolată şi o părere de sirop de caramel pe deasupra te pot transforma într-un desert cu totul nou şi plin de surprize.  Nu un tort de ciocolată de la care s-ar putea să ţi se facă rau. Ci unul…hmm…în care nu ştii niciodată cu precizie peste ce ai putea da.

Dacă aţi fi un desert, ce fel de desert aţi fi?…

Conform statisticilor, sinucigaşii acţionează cel mai abitir de Revelion şi la aniversările lor. Atunci se pare că neîmplinirile sunt mai apăsătoare, singurătatea mai sufocantă, lipsurile mai usturătoare. Iar nevoia de evadare, cea mai puternică. Duminică voi împlini 32 de ani. Mă gândesc de câteva zile deja la momentul ăsta. Cum 2011 mi se pare un an complet nepoetic pentru sinucidere, îmi mai rămân metodele obişnuite de aniversare: un plan şi un uşor bilanţ.

Nu prea cred că ştiu să fiu o prietenă bună. Pierd oameni pe drum, cu sau fără voia lor, pentru că se opresc în anumite locuri şi eu aş avea nevoie de atenţie constantă. Au rămas puţini, cu care mă văd rar, de câteva ori pe an, şi care nu se ştiu între ei, aşa că ideea unei petreceri uriaşe cam cade.

Am ”întâlnit” mulţi oameni frumoşi şi virtuali graţie blogului, cu care îmi mai scriu uneori, unii dispar după o vreme (sau poate eu dispar după o vreme) fără să ne cunoaştem prea bine, să ştim cine şi ce suntem. Poate aşa e lumea asta virtuală, ne agăţăm de orice ca să mai treacă o zi. Voi primi urări virtuale, iar eu le voi răspunde cald şi la fel de virtual, iar la sfârşitul zilei voi da shut down, simţindu-mă, nu-i aşa, extrem de populară.

Anul ăsta nu mai fug. Nici pe malul unui lac unde noaptea vine mai târziu, nici pe o insulă cu copacii deformaţi de vânt, nici pe un munte predispus la raliuri. Rămân până se termină emisiunea la care lucrez, apoi plec în concediu de-a dreptul ca un om normal (cine ar fi crezut?!). Cadoul de ziua mea, cel mai râvnit din lume, a venit mai repede. Pe 30 mai, când echipa din care fac parte a primit premiul APTR pentru cea mai bună emisiune magazin. Da, ştiu, am mai scris despre asta peste tot. Ştiu, nu e decât un premiu (pentru care am renunţat la Roxette, deşi îi aştept de vreo 20 de ani). Da, nu sunt decât unul dintre redactori. Dar a fost un vis vechi şi drag, care s-a împlinit după mulţi ani de muncă şi multe renunţări, cred, doar că eu nu le-am perceput aşa. Uneori nu le răspund la telefon tocmai celor cărora le pasă, dar la cel de serviciu, întotdeauna. “Chiulesc” de la nunţi şi botezuri sub diverse pretexte, dar în 8 ani nu am întârziat la nici o filmare, la nici un montaj. Nu cred că am predat vreun material, indiferent de natura lui, fără să fi făcut tot ce am putut mai bine, nici nu cred că a trecut noapte fără să mă fi gândit la treburile de serviciu mai întâi. Asta în ciuda felului în care mă percep oamenii care nu mă cunosc. În sfârşit am ajuns într-un loc în care, profesional, mi-e bine. Sper să fie doar începutul. Îmi dau seama, nu fără o uşoară apăsare central-stânga, că poate ar fi trebuit să acord importanţă şi altor frânturi de viaţă, şi altor persoane. Că am o mare parte de vină pentru lipsa de finalitate a multor poveşti scrise aici, de iubire, de prietenie, de relaţie cu un om. Deloc n-am ştiut să mă descurc. Am crezut că sunt centrul Universului şi mi se cuvin toate. Îmi pare rău.

Acesta a fost bilanţul, în privinţa planului, nu cred că am unul, doar nişte repere S-ar putea să încep să sărbătoresc ceva mai repede (în momentul scrierii acestor rânduri sunt într-un soi mai ciudat de negocieri, pentru care încă mai am energie). Mă vor suna prieteni mai vechi şi mai noi, de departe şi de aproape, şi le voi răspunde cu drag tuturor (poate doar într-un caz sau două telefonul va suna în gol. Mi-am pierdut şi patima de a de reject, cu anii). Fix la 17.20, ca în fiecare an, mă va suna mama mea, pentru că atunci m-am născut. Iar tata va fi operat deja un cadou care va veni direct pe card, întrucât părinţii mei mă cunosc cel mai bine şi ştiu că fericirea mea temporară chiar poate fi cumpărată cu bani (şi nici măcar nu e nevoie de o sumă mare, cam echivalentul unei rochii de la magazinul cu D.).

Va fi cu prăjituri de la Paul, îngheţată Nirvana cu migdale, fast-food şi tot ce-mi va mai trece prin cap. Şi şampanie multă şi gustoasă. Şi, poate, spre seară, îmi voi îmbrăca rochia albastră (pe care nu mă voi mai obosi să o calc) ca să mă mint puţin, să greşesc un pic şi să mă iert tot eu. Sau, dacă nu, voi mânca toate prăjiturile singură şi va fi un final minunat şi ăsta.

P.S. În poze cică par fericită…

Doctorii mă intimidează mai rău decât preşedinţii, actorii sau sportivii celebri. Uşurinţa cu care discută despre simptomele ce pentru tine pot reprezenta un posibil sfârşit de lume, despre nebănuitele evoluţii ale bolii, tratamente de urmat şi un eventual semn de întrebare ce îţi va bântui, răutăcios, toate nopţile, până primeşti o nenorocită de foaie bine sigilată într-un plic pe care scrie, cu majuscule şi bold-uit: NEGATIV. Atunci Pământul începe să se rotească iar, cu viteza potrivită, în sensul ăl bun.

Am avut marele noroc să nu petrec în spital nici măcar o noapte. Locul unde oamenii sunt trişti, speriaţi grav, isterici, depresivi sau pur şi simplu…nu mai sunt. Mama mea e medic, dar nu mi-am “irosit” nici măcar 10 minute din viaţă pentru a-mi imagina cum o fi să ai de-a face numai cu oameni palizi şi suferinzi sau să fii trezit de nenumărate ori pe noapte, zeci de ani, pentru cei care se simţeau atât de rău încât drumul spre spital a devenit singura soluţie. Nici de unde mai are energie să zâmbească mereu pentru mine. Pentru că, nu-i aşa, problemele mele de jurnalist angoasat au fost întotdeauna mai importante decât cele ale unui amărât de doctor care se joacă nu cu vorbele, ci cu vieţile. Şi care atunci când îţi spune că eşti sănătos devine brusc Dumnezeu pe Pământ şi te umple de o fericire mare, mare.

Nu demult tare, m-am îmbolnăvit. Nu grav. Suficient cât să-mi dau seama că tot ce e lumesc are valoare determinată, redusă. Că nu mai contează ce planuri sau vise ai, cât de frumos scrii, cum ştii să iubeşti, nici oamenii care ţin la tine sau cei pe care îi admiri. Nu-ţi mai aminteşti gustul croissantelor din Paris sau cel sărat de “la revedere”. Mirosul mării la Balcic sau de “Un jardin apres la mousson”. Felul în care rochia-curcubeu preferată se aşeza pe tine sau viteza cu care taxiul te ducea noaptea târziu sau dimineaţa devreme la o adresă ştiută. Nimic din toate astea.

Sunt momente în care ne dăm seama că suntem cu adevărat singuri, că în faţa bolii şi a neprevăzutului din ea nu ne putem apăra cu armele din lumea reală. Regretăm toate zilele în care n-am ştiut să apreciem darul sănătăţii, ne spunem că vom schimba lucrurile de îndată ce ne vom întoarce la vechiul nostru “eu”, că nu va mai fi ca în celelalte dăţi, când am promis şi am uitat, crezând că suntem încă jenant de tineri.

Şi nu, în momentele de mare suferinţă nu te ajută nici măcar o vorbă bună. Nu poţi decât să aştepţi şi să-ţi doreşti să treacă. Să treacă.