Femeia care aştepta

De fapt, toate femeile aşteaptă aşa, viaţa întreagă…Toate femeile, din toate ţările şi din toate timpurile. Aşteaptă un bărbat care trebuie să apară acolo, la capătul drumului…Un bărbat cu privirea hotărâtă şi gravă, venind de mai departe decât moartea, spre o femeie care a sperat necontenit. Aşa scrie Andrei Makine, asta crede personajul său, oscilând între orgoliul de a rupe cercul repetitiv al zilelor unei femei care, vreme de treizeci de ani, a aşteptat un alt bărbat şi teama cumplită că ar putea să-i ia locul celui dorit.

Nu ştiu dacă mai există femei ca Vera, care să se hrănească o viaţă din amintirea unei clipe (o avea dreptate Cioran, “un moment absolut răscumpără golul tuturor zilelor”?). Care să bântuie zeci de ani, pe acelaşi drum, speriată mai mult de sosirea lui (ce Dumnezeu ar putea să îi spună?!), decât de existenţa ei devenită un set de automatisme: mantia în care se învăluia, drumul spre ţărmul Mării Albe, scotocitul în cutia de lemn, cu uşiţă metalică, abia ţinându-se (nimic, nici azi). Dar cred că da, e plină lumea de femei care aşteaptă, în timp ce, diabolic, timpul se scurge în direcţia care lasă urme adânci sub ochi şi între sprâncene şi ia lucirea din privire cu mâna uşoară a unui chirurg extrem de priceput (ochii trădează, întotdeauna, ca şi când tot ce am trăit rămâne fotografiat pe retină şi de acolo se proiectează spre lume). Ele mai încearcă să-l păcălească alegând ţinute tot mai decoltate şi rujuri din ce în ce mai vii, mimând cu vioiciune tinereţea veşnică. Nu mai caută în cutia de scrisori, ci pe ecranul laptopului, nu mai tresar când vântul pare a aduce zgomot de vâsle spre mal, ci când mobilul înregistrează mândru primirea unui nou sms, hrănitor ca o gură de aer proaspăt la ieşirea din adânc de mare. Dar aşteaptă, aşteaptă…

M-am întors la carte abia când n-am mai fost o Vera atât de temerară în aşteptarea ei, încât perspectiva unei reîntâlniri ar fi îngrozit-o de moarte. Când am înţeles că nici un bărbat nu vrea să fie cel aşteptat o viaţă -e prea copleşitor gândul ăsta, sufocant, paralizant de-a dreptul. Când femeia care aştepta n-am mai fost eu.

De dinainte de viaţă…

  Amalia mi-a transmis rugămintea de a scrie despre cartea copilăriei mele. Despre aceea care mă făcea să visez mult timp după ce îi închideam copertele (pe atunci necartonate şi deloc lucioase) şi de câte ori treceam pe lângă raftul unde o aşezasem. M-am gândit o vreme ce să aleg -în primul rând, pentru că ea a scris deja tot ce am trăit alături de “cavalerii florii de cireş” şi, în al doilea rând, pentru că la mine copilăria, începutul de adolescenţă şi tinereţea târzie nu sunt deloc clar delimitate. Nu-mi dau seama foarte bine ce scrieri mi-au influenţat păşitul în viaţă, care a fost vârsta primelor iubiri citite sau cea a acceptării despărţirilor dintâi.

  Am ales o carte (impropriu spus, pentru că se întinde de-a lungul şi de-a latul a zece volume) “de capă şi spadă”. O carte despre curaj şi onoare, iubire, acceptare şi speranţă, despre istorie şi fast, despre parfumuri şi rochii lungi de bal. Întâlniri de taină şi scrisori rătăcite. Otrăvuri şi comploturi. Dueluri şi declaraţii. Şi, dincolo de toate, despre Paris. Parisul, aşa cum se contura încet-încet în mintea mea în formare, drept cel mai frumos oraş din lume. Somptuos. Magic. Locul marilor regăsiri, despărţiri şi începuturi. Michel Zevaco mi l-a adus, cu măiestrie, în “Cavalerii Pardaillan”. Ca şi când ar fi fost la o aruncătură de băţ distanţă, ca şi când muzica ar fi răsunat undeva în spatele meu, alături de foşnetul evantaielor şi al rochiilor atingând podeaua şi înmiresmând aerul cu adieri vechi din sticluţe cu dop. Iar eu n-ar fi trebuit decât să mă întorc şi să alunec în Sala Oglinzilor, căutând discret un nume în carneţelul de bal şi întinzând cu graţie o mână înmănuşată.

   Au trecut 20 de ani de atunci şi în continuare îmi plac parfumurile şi rochiile lungi, chiar dacă n-am participat la prea multe baluri şi nici n-am fost nevoită să scot des carneţelul pentru a nota încă un nume (pentru un dans, poate două). Încă mai cred în iubirea din acele vremuri, dar accept că ea poate nu există şi sper să găsesc ceva pe aproape măcar. Parisul e tot acolo, revine mereu în ceea ce scriu şi mă aşteaptă să-mi trăiesc povestea. Cartea e pe acelaşi raft pe lângă care trec zâmbind, într-o casă unde mă întorc rar şi în care nu mai visez demult baluri, oglinzi şi sticluţe cu dop.

   Dreptul de a citi (www.estedreptulmeu.ro), de a-ţi îmbogăţi mintea şi sufletul cu cele mai frumoase vise despre viaţă, e un pas făcut de timpuriu în căutarea a ceea ce numim generic “fericire”.

Invizibil

Există oameni pe care nu-i uităm, deşi ne trec fulgerător prin viaţă. Sunt întâmplări ce nu durează mai mult de o seară, câteva ore, o jumătate de noapte. Le rulăm apoi la nesfârşit, în buclă, pe ecranul colorat al sufletului, îmbogăţindu-le mereu cu replici care nu s-au rostit sau cu gesturi care nu s-au simţit. Pietre de hotar. Repere pentru noi înşine. Lucruri aproape întâmplate, în decoruri care nu mai există demult.

Cartea lui Paul Auster e un slalom ameţitor printre pietrele de hotar ale acestui suflet dotat cu ecran colorat, pe care imaginile noastre favorite rulează în buclă. Ne urmăresc, după ani şi ani, ne rod, ajung să ne definească. Sfârşim prin a povesti despre ele în mod ciudat…

Atunci l-am văzut ultima dată. Pentru mine va avea mereu 28 ani, un tricou negru, o ţigară în colţul gurii şi o maşină nărăvaşă. Sau: Eram foarte bronzată în vara aceea, tocmai venisem din Grecia. Aveam părul ondulat, sub 50 de kg, fuste scurte şi mereu sandale cu toc. Parcă n-aş fi fost eu. Cât a trecut? Sau: Puteam vorbi ore în şir despre filme, oraşe, cărţi şi oameni. Savurând prăjituri cu ciocolată fină şi uneori un vin bun (când voiam să par adult). Nu aveam să uit perioada aceea niciodată.

Există multe începuturi şi (aproape la fel de) multe finaluri de poveste în viaţa noastră, dacă e să ne gândim bine. Creierul reţine, nărăvaş şi selectiv, doar ceea ce doreşte, în propria lui versiune. Poate de asta ne temem atât de mult de întoarceri la oameni şi la locuri. Dacă nu mai găsim nimic din ce ştiam? Dacă, de fapt, nici nu au fost aşa vreodată? Stă în puterea noastră să ne confirmăm poveştile sau, dimpotrivă, să le anulăm. Ne trezim mereu prea târziu, preferând să vegetăm laş sub imperiul lui ce ar fi fost dacă?…

Poate ăsta e rostul cărţilor, poate sunt simple plăsmuiri ale lucrurilor pe care nu le vom face în viaţa reală. Nu se gândeşte nimeni că e ultima dată când îl vede pe X sau pe Y sau că povestea Z nu se va întâmpla niciodată. Plăsmuirea de faţă e, din acest punct de vedere, una extrem de reuşită. M-a determinat (în mijlocul discuţiilor despre filme, cărţi şi alţi oameni) să întind mâna spre al doilea ecler cu ciocolată (al lui) şi să-i spun că vorbeşte prostii. Sunt prea tânără pentru niciodată.

Dorul nu se măsoară în kilometri

Nu ştiu chiar sigur dacă există un moment potrivit, în viaţă, în care drumul tău este menit să se intersecteze cu paşii altcuiva sau în care o carte, un film, o piesă de teatru sau o vorbă aruncată în cumpăna cugetării conţine un mesaj, un răspuns, un sfârşit de căutare.

O cărţulie se odihnea în rusacul meu de maxim 5 kg, care aştepta, ca şi mine, să decoleze. Despre farmecul lucrurilor plictisitoare. Îmi pomenise de ea cineva căruia îi mărturisisem pasiune mea pentru avioane, hoteluri şi călătorii (la un ceas al destăinuirilor în care sufletul se întoarce pe dos, crezând că, poate, căptuşeala lui mai conţine măcar o fărâmă de trăire, chiar dacă toate cusăturile exterioare s-au uzat demult şi arată jalnic).

Idealul pentru măiestria unui scriitor, o spune Alain de Botton însuşi, este să nu se limiteze în a descrie fapte, întâmplări sau emoţii. Ar trebui să ne facă să le percepem ca fiind ale noastre, metamorfozate în cuvinte mai bine decât am fi noi în stare să le exprimăm. Dar recognoscibile. Cam asta am simţit citind o carte despre decolări, plecări şi veniri, despre restaurante non-stop, singurătate asumată, uneori un strop de tristeţe diluată şi abilitatea de a nu te plictisi.

Am călătorit cu trenul mulţi ani. Uram gările, agitaţia, anunţurile, mulţimea prin care trebuia să-mi croiesc drum spre un taxi (uneori îmi plăcea să mă joc de-a mă aşteaptă cineva drag, chiar îi făceam cu mâna şi îmi imaginam că i-aş sări în braţe, dar acum am mai mulţi ani scurşi în direcţia bună şi fac faţă cu brio unui peron gol). Încercam întotdeauna, aproape fără succes, să primesc un loc în direcţia de mers a trenului. Aveam teoria asta, nu ştiu de unde, că dacă circuli ”cu spatele” e ca şi când te-ai îndepărta de ceva, fără să ştii încotro. Cu faţa, măcar aveam o ţintă. Puteam să-mi joc şarada cu mă aşteaptă cineva drag.

De când zbor, am reuşit să elimin problema asta. Iar momentul decolării e favoritul meu, cu toată eliberarea pe care mi-o induce ridicarea. Ca şi când toată lumea pe care o ştiam, toate apăsările, toate frământările mai mult sau mai puţin justificate rămân în urmă, sub un unghi ascuţit. Aşa ar fi minunat să simţi şi când treci într-o lume pe care o numim generic “cealaltă” (deşi am dubii că Moartea ar alege un unghi ascuţit, cred că te ia de-a dreptul perpendicular cu solul, ca o rachetă. Brrr).

Există şi o plăcere psihologică în această decolare, pentru că repeziciunea cu care urcă avionul e simbolul exemplar al transformării. Etalarea puterii ne poate inspira să ne imaginăm schimbări asemănătoare, decisive în vieţile noastre; să ne imaginăm că şi noi ne-am putea ridica deasupra multor lucruri care ne-au copleşit…

În câteva ore, ajungi într-o altă lume (nu cealaltă). Ce simplu ar fi dacă şi în viaţă am putea aştepta în faţa unui terminal ca un avion să vină şi, după două-trei ceasuri, să ne “debarce” într-un nou eu! Mă îndoiesc însă că viaţa ar putea fi vreodată o continuă călătorie de vacanţă pe alte meleaguri (pentru unii, puţini şi norocoşi, poate chiar e). Şi atunci, cam tot ceea ce câştig transform în mici bilete spre o existenţă imaginară în altă parte. Măcar pentru câteva zile. Nu, nu mai joc demult mă aşteaptă cineva drag, în aeroport trag cu nerăbdare de pe banda rulantă bagajul, care are întotdeauna conţinutul potrivit, aranjat impecabil, greutatea regulamentară şi cel mai simplu sistem de manevrare. Camerele de hotel îmi par cele mai primitoare case din lume, în care nimeni nu-mi amestecă visele, iar micul-dejun, cu brânzeturi, cereale şi ciocolată, de neuitat (poate pentru că, în viaţa obişnuită, nu mănânc niciodată dimineaţa).

Restaurantul deschis non-stop, sala de aşteptare din staţie sau motelul sunt sanctuare pentru cei care, din motive nobile, n-au reuşit să-şi găsească un cămin în lumea de zi cu zi. Ce o înţelege Alain de Botton prin “motive nobile” ?!…

Poate că adevăratul eu nu îl găsim în viaţa de zi cu zi, între lucrurile care ne condiţionează şi ne impun limite. Poate trebuie să ne îndepărtăm, măcar o vreme, de tot ceea ce ne ţine legaţi. Şi, la final de drum, ne simţim redaţi nouă înşine. Ne dăm seama de ce sau de cine ne-a fost atât de dor. Ca şi când sufletul nu mai trebuie să se întoarcă pe dos în căutarea unei fărâme de trăire prin căptuşeală, pentru că a primit deja un înveliş strălucitor (numai bun de prezentat la ceas de destăinuire), din pricina sau, mai bine zis, datorită mai multor ani scurşi în direcţia potrivită.

Cumpăr aripi, ofer inimă