Citesc aproape zilnic tot felul de texte aşa-zis motivaţionale, menite să te facă să-ţi depăşeşti zona de confort, să nu-ţi mai pese de gura lumii, să-ţi încarci sufletul numai cu gânduri pozitive. O fi ceva adevăr în ele, care necesită probabil o luptă continuă cu tine însuţi. De când am constatat că nutresc asiduu tot felul de stari posibil toxice şi ştiind că nu pot renunţa definitiv la ele, caut o cale de simbioză. Am identificat cinci trăiri de bază şi încerc să fac un armistiţiu cu fiecare dintre ele.

1. Tristeţea. When you do things from your soul, you feel a river moving in you, a joy. (Rumi) Plecând de la citatul ăsta, cred eu că soluţia e să rămâi fidel râului. Atâta vreme cât cauţi ceva ce îţi place şi găseşti timp pentru îndeletnicirea cu pricina, despre tristeţe se poate vorbi la timpul trecut. Cred că nimeni nu poate fi motivat în viaţa asta dacă nu face cu plăcere măcar un lucru, dar aşa, din toată inima. La mine se întâmplă să fie scrisul, în mare parte pentru că nu necesită prea multă pregătire, accesorii sau investiţii. E ceva…aşezat.

2. Invidia. Se zice că două ar fi motivele pentru care ceva ne râcâie la alţii: fie vrem ceva ce ei au (şi nu-l cred pe cel care spune că nu s-a uitat niciodată în curtea vecinului, decât dacă s-a născut cu ochelari de cal), fie urâm, să zicem, la alţii ceea ce nu putem tolera nici la noi înşine. E mai uşor să araţi cu degetul în exterior decât spre propriile slăbiciuni. Cred că invidia e starea care poate fi transformată în ambiţie cel mai uşor. Fără ea, ar însemna că suntem complet mulţumiţi de noi şi atunci nu ar mai fi loc de creştere. Personal, invidiez cel puţin cinci chestii la alţii zilnic. Pe trei dintre ele ştiu că n-o să le obţin niciodată. Una mă poate pune pe gânduri şi…trebuie să fie măcar una, a cincea, care să mă mobilizeze într-un fel, chiar dacă o vreme latent.

3. Gelozia. Asta e starea cel mai greu de strunit. Chiar dacă poate da aripi într-un fel nebănuit şi uneori, din păcate, neaşteptat. Ca să explic cum am scăpat eu parţial de ea nu cu prea multă vreme în urmă, o să recurg la un exemplu concret. Un personaj masculin cunoscut de mine făcuse la un moment dat o cucerire nouă care, ca orice prospătură, devenise prima pe lista lui. Femeia era absolut uluitoare, cu o siluetă incredibilă, cu un gust vestimentar ireproşabil, cu aplecare spre anumite arte şi umblată cu folos în lumea largă. Genul acela care te face să te simţi ca un ardei umplut cu un IQ sub medie (sau, mă rog, senzaţia asta mi-a dat-o mie). Treburile păreau aranjate şi mai că îmi venea să pregătesc banii de nuntă când, cum-necum, idila s-a răcit. În poveste intrase un alt personaj feminin, care cred că până în prezent nu înţelege ce i s-a întâmplat. Nici pe departe genul după care să întorci capul pe stradă, nici prea înaltă, nici prea slabă, nici prea colorată. Gri. Mai mult ca sigur că femeia, ca oricare alta, o avea calităţile ei, că altfel n-ar continua povestea până în ziua de azi. Exemplul ăsta nu a fost dat întru ofensarea ei, ci pentru a demonstra că eterna întrebare pe care o pun toate femeile: “Cum arată cealaltă?” nu ar mai trebui să existe. Răspunsul e universal: nu contează. Ce contează? Presupun că diversitatea, pe termen scurt, şi o formă de linişte, pe termen lung.

4. Frica. Ăsta mi se pare, de departe, cel mai straşnic motor al tuturor acţiunilor umane. Mie mi-e frică tot timpul. Că n-o să mă trezesc dimineaţa la timp. Că iar mă blochez afară din casă. Că nu termin ceva când ar trebui. Că o să uit sau că n-o să uit. Că o să mă împiedic când sunt îmbrăcată mai băţos, întrucât mi s-a mai întâmplat. Că, la o primă întâlnire, ar putea să nu mă placă sau, mai grav, că o să mă placă. Frică de fericirea care nu durează sau de fericire în general. Astea ultimele sunt aşa, cam teoretice. În situaţiile practice, soluţiile sunt la îndemână. Dacă nu poţi dormi noaptea de teamă că îţi vei pierde locul de muncă sau că soţul te va înşela, un mod de consumare a energiei negative ar fi să munceşti mai mult sau să-i acorzi mai multă atenţie. Asta nu înseamnă că îţi va creşte leafa sau că el te va iubi mai mult, dar măcar ai făcut ceva în sensul ăsta. Şi, o dată la ceva timp, o idee bună ar fi să faci exact lucrul de care te temi cel mai tare. Garantat nu se moare din asta.

5. Dragostea.

Textele motivaţionale se încheie, de regulă, cu un citat adânc şi potrivit, care să te facă să crezi, de îndată ce ai închis cartea sau documentul, că o schimbare în tine poate începe din momentul acela. N-am reuşit să găsesc unul. Sunt invidioasă, geloasă, tristă, iubesc şi mă tem ca orice om obişnuit. Şi, la fel ca orice om obişnuit, în zilele mele cele mai bune cred că, prin multă perseverenţă şi cu oleacă de răbdare, poţi ajunge pe cel mai înalt vârf din lume, dacă asta te face fericit.

Sound: http://www.youtube.com/watch?v=ILQMwcKXP7M&feature=related

Cu timpul, a început să-mi pară rău. Fericirea având durată determinată, aş fi dorit, să zicem, să fi rămas cu oareşce dovezi. Aşa că, la repezeală, peste umăr sau din maşină, în trecere sau îndepărtându-mă, trăgeam şi eu o poză-două. Locul în care s-a întâmplat x, am vorbit despre y, am râs cu z mai tare ca oricând, am plâns singură, am uitat, am început un vis nou. Albumul meu personal de locuri banale, nu turistice, nu estetice, nu în lumina cea mai bună. Dar cu o poveste în fiecare cadru. Cu înţeles doar pentru mine.

Filmul Before Sunrise, pe care îl pomenesc deseori, se termină cu o succesiune de cadre statice, din toate locurile vieneze pe unde un El şi o Ea se plimbaseră în ziua şi în noaptea precedente. Revăzându-le, puteai reconstitui povestea, dialogurile, zâmbetele. Am încercat să fac la fel cu pozele de mai jos. Fiecare e din alt oraş, din altă ţară. “Momentele mele”.

Constat însă că s-a dus din ele toată culoarea, toată trăirea, tot ce mă făcea să-mi simt aripile. (Probabil pentru că am dispărut “noi”.) Pentru ce a fost uman, cald şi rogvaiv  tot spre suflet trebuie să mă întorc (dacă le-o mai şti). Şi îmi spun din nou că nu am nevoie de aparat foto, până la urmă. Toate cadrele de poveste sunt în mine. Exact în lumina potrivită.

Sound: http://www.youtube.com/watch?v=aBKcKQHZXks

E singurul lucru care nu se poate cumpăra, iar tu-l crezi infinit…timpul, i-a zis uşor amuzat şi virtual un prieten. Virtual pentru că, deşi vorbeau şi se citeau de mulţi ani, nu se întâlniseră niciodată. O vreme locuiseră în acelaşi oraş şi fuseseră tare aproape, apoi el a plecat din nou, iar ea începuse să regrete niţel tergiversarea. Toate astea le puteam discuta direct, deasupra unui pahar de vin. De ce m-ai tot evitat? -Nu te-am evitat. Pur şi simplu am crezut că mai am o grămadă de timp pentru aşa ceva…

Şi-a amintit discuţia asta, constatând totodată că, de la începutul “erei facebook” încoace, poţi găsi pe oricine, mai puţin pe cei care chiar nu vor asta. Şi devine destul de greu să mai “pierzi” legătura cu cineva. Prea multe conexiuni. Prea multe planuri, virtuale toate. O invenţie special concepută pentru oameni ca ea. Şi atât de stupidă şi inutilă pentru alţii. Cu toate astea, există un anume fel de zâmbet dat de un mesaj primit la o anumită oră (când e dimineaţa devreme şi nu seara târziu) despre care cei ce n-au fost, cel puţin o dată în viaţa lor, la propriu şi la figurat, copleşitor de singuri, n-au cum să depună mărturie. Nici despre farmecul prin care, dacă te gândeşti intens la cineva şi îţi doreşti asta destul de tare, primeşti un semn până la urmă.

Coborârea “în real” în viziunea ei ar fi făcut praf magia de mai sus. Ar fi fost ca şi când un copil ar fi trebuit să-şi ajusteze toate visele (de culoarea curcubeului), aşa încât să se potrivească la fix costumului negru de adult. Bine, asta cu păstrarea misterului era versiunea oficială. Motivul adevărat îl reprezenta, desigur, frica. Se zice că trebuie încercat în fiecare zi ceva nou, că trebuie să-ţi depăşeşti (măcar puţin) limitele, că numai în oamenii, lucrurile, locurile, experienţele noi vei afla ce e necesar ca să creşti, să te întregeşti, să te găseşti. Îşi imagina amuzată cum s-ar fi putut prezenta: Îmi fac în fiecare zi o schemă logică pentru a controla toate necunoscutele, nu mă abat de la drum, nu intru în vorbă cu nimeni nou (ba nici cu oameni vechi nu prea am chef să mă văd), nu chiulesc (dar nici nu stau peste program), mă uit la aceleaşi emisiuni, la aceleaşi seriale, nu fac inovaţii culinare şi mă îmbrac, de regulă, în acelaşi stil. De 99 de zile şi un pic am reuşit admirabil să evit orice emoţie umană. Ştii expresia “ce nu te ucide te face mai puternic”? E o tâmpenie. Vrei să-ţi arăt cicatricile? Etc.

Nu era frica de oameni, de nou sau de lume. Slavă Domnului, ar fi putut vorbi despre multe. Ore, zile, ani. Ba chiar îşi amintea că la ultima primă întâlnire a râs atât de tare încât a doua zi avea febră musculară. Era, de fapt, teama că dincolo de poveştile aproape adevărate despre lucruri aproape întâmplate, dincolo de pozele zâmbăreţe de profil, de viaţa care fusese blândă cu ea şi îi lăsase o permanentă plasă de siguranţă, dincolo de felul (pe care şi-l imagina burlaco-boem) în care se trezea uneori când alţii îşi luau deja copiii de la gradiniţă, dincolo de toate astea…nu mai era nimic de oferit. Mda, se prea poate să nu mai fi fost nimic.

Îi zisese cineva că măştile oamenilor sunt întotdeauna mai prietenoase, mai atrăgătoare, decât ce se ascunde dincolo de ele. Şi atunci şi-a imaginat ceva şi mai trist de atât. O mască sub care nu se ascunde nimic. Ar fi ca şi când ai vrea să te întâlneşti cu Omul Invizibil.

Sound: http://www.youtube.com/watch?v=_CT7mzrJunc

Sursa foto: http://vi.sualize.us/view/ca06eb7eb8e4ad8b11d4a2d1fe867e9e/

Nu ar mai trebui, după atâtea repetiţii, să fii atât de emotivă, îi spunea profesoara mea de limba română unei colege. Uită-te la Anda, care trece peste toate cadavrele!… Nu ştiu în ce măsura afirmaţia cu pricina putea fi considerată un compliment sau o constatare macabră. Copilul care ardea de nerăbdare să recite poezii pe scenă sau îşi croia cumva drum până în primul rând din corpul de balet a mai parcurs, de atunci, vreo două decenii. Cu totul altfel decât trecând peste cadavre.

Când suntem mai tineri avem tot felul de aşteptări de la viaţă (ca să nu le numesc “vise”). Oricât de puerile ar fi fost, oricât de mult ne-ar amuza acum, făceau parte din ceea ce numim generic “noi-atunci”. Înainte de a-mi dori să fiu jurnalist, visam să devin “crainică de televiziune”. Să prezint programul tv din fiecare seară, cum se făcea pe vremuri, 2-3 fraze rostite frumos şi rotund. Mi se parea, de departe, cea mai tare chestie din lume. Am ajuns să lucrez într-o televiziune, până la urmă, şi am descoperit că pot fi făcute n+1 alte lucruri mai interesante. Nici nu ştiu cât e de bine să fii curios şi să încerci să le înveţi pe toate -am multe colege care s-au concentrat din start pe prezentare, pe apariţia pe sticlă, şi le-a reuşit, în timp, admirabil. La mine n-a mai fost aşa. Am avut diverse ocazii (ca toată lumea, de altfel, nu degeaba avem 7 canale), de care nu-şi mai aminteşte nimeni, de a face interviuri sau prezentări, unele în direct, de a participa la teribil de multe formate de emisiuni în aceşti 9 ani. Nu sunt din cale-afară de mulţumită de mine. Poate doar de vreo două dintre ele. “Sticla” a venit când n-o mai visam, când nu mai eram pregătită de vreun mare sacrificiu fizic, de dicţie sau vestimentar. A venit cam târziu şi n-am rămas agăţată de ea.

La un moment dat am întâlnit un bărbat foarte atrăgător, inteligent şi cu totul neobişnuit. De care mi-a plăcut foarte tare. Cu atât mai mult cu cât, în condiţii normale, noi nici nu am fi avut cum să ne cunoaştem. A fost o întâmplare. M-am perpelit luni în şir gândindu-mă cum să-l abordez, cum să-l fac să mă placă, ce aş putea să-i spun şi cum ar fi indicat să mă port. Îmi imaginam ce încântată aş fi dacă personajul ăsta de nota 10 m-ar suna în fiecare zi. Trecând peste etapele intermediare care nu mai contează, până la urmă, cu mare greu, a fost exact aşa cum am visat. Nu prevăzusem însă că avea să fie un om complicat, uşor arogant, încrezător în punctele lui forte, vădit obişnuit să fie curtat şi care aştepta multe de la mine. Lucruri pe care nu prea eram dispusă să le ofer. Poate pentru că şi eu sunt complicată, uşor arogantă şi aştept de regulă ca bărbatul să facă pe dracu-n patru ca să-mi atragă atenţia (măcar la început de poveste, măcar atunci). Puţina magie care exista între noi a ajuns serios şi dubios la zero, după câteva întâlniri. Nu ne potriveam deloc. Mi-a zis însă o vorbă mare (la care mă gândesc şi pe care o aplic, de atunci, în toate relaţiile mele interumane): N-ar trebui să ne străduim atât de tare să ne înţelegem. N-am mai vorbit niciodată cu el de atunci.

Cele două exemple de mai sus nu se vor a fi neapărat o dovadă a modului pueril şi superficial în care, în tinereţea mea timpurie (pe care mi-o asum), îmi doream să apar la televizor şi să mă afişez cu bărbaţi frumoşi. M-au ghidat spre o concluzie. Că unele dorinţe stupide ale noastre chiar se împlinesc, poate tocmai spre a-şi dovedi lipsa de temei şi a ne face să învăţăm ceva. Nu imediat. Poate cineva acolo sus se amuză pe seama noastră dându-ne exact ceea ce am visat, dar mai târziu, atunci când nu mai ardem pentru asta, când nu mai depindem de asta, când am crescut. Sau, poate, le primim tocmai pentru a ni se dovedi că n-am fi fost niciodată în stare să le facem faţă, să le ducem, să ne ridicăm la înălţimea pe care însuşi subconştientul nostru a trasat-o pentru ele. Nu sunt de noi. De asta procesul de maturizare cuantificat în zile de naştere nu e unul care să mă sperie. Îmi asum ridurile mai adânci, kilogramele mai multe, dioptriile mai mari şi spatele mai ţeapăn pentru că sper, cu fiecare aniversare, să am vise tot mai înfipte în realitate. Aşa încât fiecare astfel de zi e o mare sărbătoare (una interioară, măcar).

Unele lucruri ni le dorim pentru că le considerăm a fi “pentru noi”. Credem că le merităm, că le-am visat destul, că ne-am pregătit pentru ele asiduu, fără să sărim peste etape, fără să trişăm. Am făcut totul ca la carte, tot ce a depins de noi, tot ce a fost omeneşte posibil. Şi totuşi nu se întâmplă. Nu se întâmplă niciodată. Ceva lipseşte. Ceva nu e de ajuns.

Sound: http://www.youtube.com/watch?v=Yam5uK6e-bQ&ob=av2e

Am povestit recent cu o colegă cu aproape două decenii mai înţeleaptă decât mine despre potriveli, iubiri şi începuturi. Despre vremurile de altădată. Era de părere că întâlnirea unei anumite persoane mai poate fi şi o chestiune de noroc. Mi-a zis aşa: Eu l-am cunoscut pe soţul meu într-o tabără studenţească din anii ’70. A fost dragoste la prima vedere. Când l-am întâlnit m-am simţit de parcă îl ştiam dintotdeauna.

Am trecut demult de etapa în care să pot rămâne cu cineva din întâmplare, din lipsă de variante sau pentru că “s-a nimerit” să ne dorim un copil. Din pricina unei vârste prea tinere sau din mercantilismul împărţirii unei case. Dintre toate poveştile din jurul meu, începute în clinchet de pahare spumuind de şampanie (sau măcar cu oftatul “asta e!”), nu pot alege câte una pentru fiecare deget pe care s-o invidiez. Nu, nici măcar 10. Tata mi-a zis odată să nu judec situaţii prin care n-am trecut, aşa că în privinţa căsniciilor şi a copiilor ar fi de preferat să-mi ţin gura. Pot spune însă ce am văzut. Ce m-a surprins, m-a mâhnit şi mă face să cred că mâna mea stângă va rămâne pe veci neinelată.

Văd oameni care uită zilele de naştere ale celor cu care îşi împart viaţa. Sau, chiar dacă îşi amintesc, deşi se presupune că îşi cunosc jumătatea cel mai bine, nu se obosesc să-i ia un cadou special. Oameni pe care nu-i interesează preocupările celuilalt, ba, mai mult, îi plictisesc, îi agasează, le încurcă programul. Văd bărbaţi care îşi înşeală femeile pentru că nu mai încearcă să fie atrăgătoare şi nu le mai acordă atenţie sau pur şi simplu pentru că ei nu s-au schimbat. Şi femei care nu mai încearcă să fie atrăgătoare, nu le mai acordă atenţie sau pur şi simplu nu se mai străduiesc să-i schimbe. Soţii al căror rol de mamă a început prea repede şi care, ajunse în jurul vârstei a doua, îşi găsesc un amant căruia îi sunt mult mai fidele decât soţului neglijent. Iar bietul posesor de coarne nu înţelege de ce consoarta redevine veselă şi preocupată de imaginea din oglindă. Soţi al căror rol de cap de familie a început prea devreme şi care, ajunşi în jurul vârstei a doua, îşi alocă timp pentru toate hobby-urile pe care şi le-au interzis vreodată. Iar bietele femei preocupate de casă nu înţeleg de ce banii se duc pe jucării. Ştiu oameni care, din pricina copiilor, n-au mai luat startul vreodată pentru ceva şi alţii pe care copiii nu i-au oprit să facă nimic din ce au dorit. Nu ştiu cum e mai bine.

Dar poate n-am auzit eu poveştile care trebuie aşa cum, mai mult ca sigur, nici n-am citit cărţi prea utile în lume. Poate că o dragoste de durată, ca şi o lume ideală, nu există. Sau poate că ar fi mai bine să-l ascult pe tata şi să nu-mi formulez opinii despre ceva ce nu cunosc (deşi zău că încet-încet încep să cred că n-am pierdut nimic). Poate aşa devenim majoritatea, captivii unor inele care ajung să ne strângă pentru că ni le-am pus cam repede sau pe care le-am schimbat prea tâziu, optând pentru un model uşor fistichiu, neasortat cu vârsta. Şi poate că lucrurile nu vor sta niciodată aşa cum le visez eu. Dar până mai aud poveşti precum cea de la început, care, ulterior şi în intimitate, să mă facă să plâng ca proasta, încă mai sper să o pot scrie pe a mea.

Un citat din “Hamlet” care mie îmi place tare zice aşa: When I saw you I fell in love, and you smiled because you knew. Aşa că povestea mea ar putea începe/a început astfel: M-am îndrăgostit de tine de la prima noastră întâlnire. Tu mi-ai zâmbit pentru că ţi-ai dat seama. A fost ca şi când te cunoşteam dintotdeauna.

Mai departe cuvintele au refuzat să vină. Încă le aştept.

Sound: http://www.youtube.com/watch?v=M7rpkRXZDSM&ob=av3e

Sursa foto: http://www.lookatme.ru/flow/posts/photo-radar/158987-fotograf-stanko-abadi

Sunt uimită să constat, când călătoresc, de cât de puţine lucruri am nevoie, de fapt. Întotdeauna am ţinut nefiresc de mult la obiecte, cu cât mai variate, mai performante, mai atrăgătoare, cu atât mai bine. În momentul în care încep să mă gândesc la reala lor utilitate şi să elimin de pe listă, tot ce rămâne încape (într-adevăr, meşteşugit împachetat şi potrivit) într-o geantă de dimensiuni medii.

Am o slăbiciune recunoscută, asumată, pentru locuitul într-un hotel. Senzaţia caracterizată, în general, drept impersonală, pe care o ai când intri prima dată în camera rezervată, care te aşteaptă, mie îmi dă un soi de bucurie copilărească, aidoma începuturilor. E ca şi când am libertate deplină de a o încărca sau nu cu amintiri, de a colora emoţii exact în nuanţele în care îmi visează sufletul, de a începe o nouă poveste sau de a pleca oricând. Ca şi când viaţa mea reală a rămas în urmă pentru un timp nedefinit, iar eu nu mai sunt eu, ci mă amestec într-o mare necunoscută de oameni. Iar pierderea identităţii mi-ar anula orice sentiment de însingurare, orice apăsare, orice neîmplinire. Un soi de refresh total pentru inimă.

Viaţa ne ordonează relaţiile aidoma unor camere de hotel, fiecare dintre ele însemnând un alt loc din suflet. Intrăm în el cu o geantă de mărime medie, conţinând nimic mai mult decât ce e nevoie, cu freamăt de nou şi chef de viaţă, ca şi când suntem primii oaspeţi şi nimeni n-a mai dormit acolo vreodată. Ca şi când ni s-a predat, la cheie, un palat pe care îl putem decora după propriul gust. Şi începem să o facem. Ne zugrăvim amintirile, ne transformăm visele în ornamente perfect asortate, împrăştiem în aer parfum de altă poveste, alt om, alt loc. Şi rămânem, rămânem o vreme. Până când nu mai avem bani sau, uneori, până când suntem anunţaţi scurt, fără amănunte inutile, că hotelul va fi închis. Atunci ne strângem lucrurile cu care am venit şi poate unul-două în plus (din cele care mereu se adună pe parcurs şi nu ne îndurăm să le lăsăm în urmă). Le îndesăm în geantă şi o forţăm să se închidă (întrucât nu mai avem nici timpul, nici frenezia de a le împacheta meşteşugit). Şi, într-o dimineaţă în care ne trezim, fără ceas, cumplit de devreme, lăsăm uşa să se închidă singură în urma noastră (cu zgomot, ca la orice capăt de fericire), restituim cheia la recepţie şi o tăiem din loc prin lumea largă.

Călătorim, scria Anais Nin, unii dintre noi pentru totdeauna, pentru a căuta alte locuri, alte vieţi, alte suflete. Aş fi vrut ca toate locurile prin care am trecut şi toţi oamenii care m-au traversat să îmi fi lăsat sufletul întreg, intact sau, dacă e prea mult, măcar unicameral.

Sound: http://www.youtube.com/watch?v=94bdMSCdw20

Sursa foto: http://vi.sualize.us/view/2982fb9c7257bb07315b4831e2df66d2/

Cartea lui Julian Barnes n-a făcut decât să actualizeze o frământare pe care o am, din când în când. Lucrurile pe care mi le amintesc, pe care le scriu uneori şi aici, printre rânduri, s-au petrecut aşa în realitate? Lucrurile pe care sfârşeşti prin a ţi le aminti nu sunt întotdeauna aceleaşi cu lucrurile la care ai asistat. Poate dialogurile descrise nu au avut niciodată loc. Dar ar fi putut avea. Personajele, atât de bine cunoscute de mine, într-un anumit context, ar fi putut spune exact acele lucruri. Poveştile, dacă aş uni momente şi locuri, s-ar fi putut întâmpla exact aşa. Le spun în forma asta şi, cu timpul, ajung să cred că aşa au fost. Nu-mi mai amintesc nici artificiile, nici inadvertenţele. Cum s-au petrecut, de fapt, ce a fost real? Nu mai ştiu. Dacă nu mai pot fi sigur de întâmplările ca atare, cel puţin pot să redau corect impresiile pe care le-au lăsat. De acord cu Barnes, asta pot face. De fapt, mereu pornesc de la o emoţie. Care rămâne, exact cum a fost, destul de puternică să învingă timpul. Asta nu e nevoie să colorez niciodată. Şi s-ar cuveni să fie evident pentru noi toţi că timpul nu funcţionează ca fixativ, ci mai degrabă ca solvent. Aşa că unele lucruri alegem să nu ni le mai amintim niciodată.

Îi spuneam recent unui prieten care călătoreşte mult şi are un fel de „listă” cu momentele care i-au generat o anumită emoţie că îl invidiez pentru ideea lui. Aş fi vrut să încep mai demult să notez undeva, în cuvinte puţine, toate clipele care au mişcat ceva în mine. Care ar merita să fie rememorate, pentru a mă încărca de viaţă. El zicea că, de fapt, nici nu e nevoie să le scriem. Pe cele care au însemnat cu adevărat ceva, n-avem cum să le uităm. Dacă o facem, înseamnă că n-au fost destul de puternice sau că, în prezent, nu mai au forţa de atinge ceva din noi. Julian Barnes îşi începe cartea cu o înşiruire de momente, fără o ordine clară, fără date precise. Toate suficiente pentru a recompune, din emoţii, o viaţă de om.

Am încercat să fac exerciţiul ăsta. Fără a plasa clar momentul în timp, concentrându-mă pe elemente concrete, aleator, fără a mă strădui să îmbrac starea în cuvinte atent alese. Pur si simplu, să aleg primul detaliu care, în viaţa mea, a fost strâns legat de o poveste însemnată. A ieşit asta:

-un volkswagen golf roşu şi „Somewhere Only We Know”

-un deux-pieces alb, trandafiri galbeni şi nişte scări

-o mansardă în Aix-les-Bains şi un motan vecin

-revista Tango deschisă în tramvaiul 41 la textul meu

-L’Eau Par Kenzo Pour Homme

-lacul din Geneva şi nişte adidaşi albastru-cu-verde

-o oră şi jumătate în direct cu Andreea Răducan

-nişte ochi în care a ales să se răstoarne cerul

-salonul indian de la Green Tea

-o seară de mai, un premiu şi o rochie albastră

M-am oprit la zece, întrucât genul acesta de listă nu are niciun sens pentru ceilalţi Scriind-o, mi-am dat seama că, totuşi, nu cred că sufăr de ceea ce Barnes numeşte pasivitatea nedemnă a celor care pur si simplu lasă viaţa să li se întâmple. Că, până la urmă, am fost mai mult fericită decât nefericită şi că în fiecare dintre aceste momente visam că va urma ceva incitant, neaşteptat, bun.

„Sentimentul unui sfârşit” nu se referă la capătul vieţii propriu-zise, ci la sfârşitul capacităţii tale de a mai schimba ceva la ea, la tine. Şi nu, n-am ajuns acolo încă.

Când eşti tânăr vrei ca emoţiile tale să semene cu cele despre care citeşti în cărţi. Vrei să-ţi răstoarne viaţa, să creeze şi să definească o nouă realitate. Mai târziu, vrei să facă un lucru mai cumpătat, mai practic: vrei să-ţi susţină viaţa aşa cum este şi cum a devenit. Vrei să-ţi spună că lucrurile sunt în regulă. Şi e ceva de condamnat aici?

Sound: http://www.youtube.com/watch?v=xKzh0_5JxqA

Am tot citit că, după o vârstă, devine foarte greu să-ţi faci prieteni noi. Ne asociem cu toţii cu diverse persoane, din motivele obişnuite: suntem colegi, participăm la un curs împreună, ne leagă o pasiune comună, avem copii în acelaşi timp sau locuim pe aceeaşi alee. Vorbim, ieşim, socializăm o perioadă mai lungă sau mai scurtă. Dar de aici până la prietenie mai e o suită de paşi relativ greu de făcut.

Prietena mea din liceu trăieşte de câţiva ani în New York. Încă mă sună săptămânal (fusul orar de acolo este în perfect acord cu nopţile mele albe). Când îmi zice că-i e dor de mine, rămân uimită şi uşor încurcată. Pe unii oameni am senzaţia că nu-i merit în viaţa mea, în care mereu a fost loc, se pare, doar pentru “mine”. Sunt oamenii ăia, cel mai aproape de suflet, cu care îţi permiţi să te porţi cel mai rău (ca să mă simt împăcată, îmi spun că sunt “eu însămi” cu ei). Să nu le răspunzi la telefon, să îi amâni, să promiţi şi să uiţi, să nu te duci la nunta lor. Toţi oamenii ăia care nu pleacă. Şi care ştiu ce să spună, exact când trebuie, cu minim de cuvinte. Ca să-ţi aduci aminte că altădată ai fost tare şi ai avut încredere. Am pus fotografia asta pentru că îmi aminteşte mult de noi două. Dacă nu mă înşel, s-ar putea chiar să am ceva similar, din mult-pomeniţii (nicidecum altfel decât nostalgic) ani ’90. Mereu, mereu considera că e “neapărată nevoie” să zâmbesc

Din ciclul “oameni de sunat în miez de noapte”, am o prietenă în Bucureşti teribil de rezistentă la capitolul “poveşti despre cum repetăm prosteşte greşeli şi suportăm aceleaşi nefaste urmări”. Şi, de regulă, când dramoleta cu pricina implică un personaj masculin, mă ascultă cu maximă atenţie, după care, pe cel mai serios şi pedagogic ton cu putinţă (nu degeaba lucrează cu copiii), îmi oferă privilegiul de a alege între două acţiuni tămăduitoare, cu efect garantat. Fie îi aruncăm ouă stricate în geamuri (dacă mai şi stă la etajul I, e terminat!), fie facem rost de nişte cuie zdravene şi îi vandalizăm maşina. Acum, să ne înţelegem. Atât eu cât şi ea suntem nişte femei de 30+ care reuşesc (de cele mai multe ori) să poarte admirabil costumul de adult. N-o să facem aşa ceva în veci. Dar ideea în sine, atât de puerilă şi de răutăcioasă, are darul de a mă binedispune straşnic. Mă face să râd de fiecare dată. Şi pot spune că am nenorocit mental multe caroserii fiţoase, aproape că auzeam cuiul întâi muşcând cumva politicos vopseaua şi apoi pătrunzând cu sete şi permanent, în timp ce trebuia să privesc în ochi conducătorul auto ataşat (care nu înţelegea de ce, în mijlocul unei discuţii “serioase”, mă-nţelegi, despre cum nu ne potrivim şi cât de copleşit se simte, pe mine mă umfla un râs cu totul neasortat cu izul zdravăn de despărţire).

Cred că fiecare trebuie să aibă bagajul său de oameni a căror treabă e să fie de partea lui/ei, indiferent ce se întâmplă. Oamenii ăştia se numesc generic “prieteni”. E nevoie de ei pentru un echilibru general, pentru a te ridica de jos, pentru a merge înainte. De observaţii argumentate şi obiective şi de judecăţi avem inevitabil parte, şi dacă vrem şi dacă nu, de la restul lumii. E aşa cum se întâmplă (sau ar trebui să se întâmple) la marile competiţii internaţionale, indiferent de domeniu -sport, muzică, matematică. Îi susţii pe cei care îţi reprezintă ţara, nu din interes sau din sentimentul datoriei, e ceva mult mai adânc, ce vine de-a dreptul din tine. Sau ar trebui să vină.

Deci, dacă vrei să fim prieteni, nu-mi spune că nu te bagi. Nu-mi enunţa cu claritate datele problemei şi nu-mi explica rece şi obiectiv de ce s-a ajuns la astfel de rezultate. Le ştiu mult prea bine. Nu te erija în judecător, locul e deja ocupat de experţi în domeniu. Nu sta pe margine, nu-mi zice că e ultima dată când mă asculţi, că nu mai vrei să mă vezi aşa. Îmi poţi spune ce crezi, ca şi când ar fi prima dată. Şi eu o să tac, de parcă n-am mai trecut prin asta. După care, treaba ta de prieten este să te bagi. Să te bagi şi să fii de partea mea.

Sursa foto: http://observando.net/

Sound: http://www.youtube.com/watch?v=mjtWlulx3eA

“Nu ştiu să mă despart de tine” a fost tema din februarie 2008 a concursului de eseuri găzduit de Tango. Imediat după Revelion, când m-am întors acasă din Maramureş, l-am găsit pe tata fluturând revista în care se anunţa concursul şi zicându-mi că, de data asta, fericiţii vor fi publicaţi în Tango, cu poză cu tot! (Mai câştigasem tot la revistă un alt concurs în august 2006, dar atunci epistola mea apăruse doar online. La ai mei nu era internet, aşa ca mama s-a dus la vara mea, care nu avea imprimantă, a copiat textul aşa, de mână, şi acasă i l-a citit şi tatălui meu, întrucât eu nu am vrut să le arăt ce scrisesem.)

Tema asta părea atunci că mi s-ar potrivi şi aşa a apărut textul reluat recent pe site la secţiunea “cititoare-scriitoare”. El a fost publicat după un an într-o carte şi ulterior s-a născut şi dansul meu online în ritm de Tango. Nu mi-aş fi imaginat niciodată că, după 4 ani, voi primi pentru ceea ce am scris atunci atât de multe aprecieri şi mesaje. Ca dovadă că stările prin care trecem sunt universale şi că nu există lucruri despre care să nu se fi scris. Vă mulţumesc pentru toate şi mă simt cumva datoare (mai ales că am fost atât de mult întrebată ce a urmat) să formulez o continuare. Eu nu sunt nici psiholog sau terapeut şi nici în măsură să dau sfaturi. Tot ce pot să fac este să înşir concluziile mele, din experienţele mele. Aşa cum, de trei ani încoace, în colţul ăsta virtual colorez lucrurile, poveştile, personajele, aşa cum aleg eu să le văd.

Epistola mea nu a schimbat nimic în povestea pe care o traversam. Asta a fost lecţia cea mai importantă. Cuvintele nu schimbă inimi şi nu întorc oameni din drum. Nimic exterior n-o face. Din contră, toată istoria cu revista a creat o presiune inutilă şi o stare de vinovăţie ceva mai accentuată pentru personajul masculin, care oricum era pe un etern picior de plecare. (În ziua de azi avem o relaţie civilizată. Ne mai cerem sfaturi bianual legat de nişte nimicuri, dar să zicem că nu e pe lista mea scurtă de “contacte importante în caz de nevoie”.) O poveste se poate încheia din două motive. O dată, ţi se umple paharul, chiar dacă asta părea imposibil. Ţi se umple, per total toate îţi dau cu minus, nu mai vrei să-i vezi faţa, nu mai poţi. A doua situaţie e cea în care apare altcineva. Şi aici niciodată nu am înţeles foarte bine dacă întrerupem o relaţie pentru că deja avem pe altcineva în minte sau, tocmai pentru că povestea aia nu mai merge demult cum am vrea, începem să ne uităm în jur. Sau poate cele două se suprapun.

Orice situaţie care seamănă cu textul meu vechi nu ar trebui să existe. Dacă vreţi, e ca şi când ne aflăm în faţa unei vitrine uriaşe cu prăjituri incredibile, iar noi ne înfigem în prima savarină. Şi acolo rămânem. După un timp, nu ne mai place şi ni se face şi rau, dar pentru nimic în lume nu am ieşi din asta ca să testăm altceva sau pur si simplu să ne uităm printre rafturi cu poftă. Cert este că până la urmă tot vom găsi o alta care să ne placă, nu mă întrebaţi de ce, pur si simplu aşa se întâmplă, probabil ca să evităm anorexia sentimentală. Şi abia după multe testări de gusturi, arome şi combinaţii, ne vom da seama ce adorăm cu adevărat şi (nu “sau”) ce ne face cel mai bine, pe termen lung.

Există oameni în compania cărora nu trebuie să faci niciun efort să fii tu. Cu care nu trebuie să te straduieşti atât de mult să le arăţi de ce ai merita să rămână -persoana potrivită o va face oricum. Nu cred că poţi fi cu cineva care trebuie mereu convins. Rezişti o vreme, după care depui armele. Dar, atenţie, nu e o certitudine găsirea acelui suflet cu care să rezonăm perfect. Aşa cum unii oameni, oricât şi-ar dori, nu vor avea copii niciodată. E nedrept, e crud, e ilogic să nu obţii ceva la care visezi aşa de mult. Dar viaţa e nedreaptă, crudă şi ilogică. Asta nu înseamnă că trebuie să încetăm să mai trăim.

Până nu mi s-a întâmplat, nu credeam nici eu că lucrurile pot merge vreodată de la sine între doi oameni. Aşa încât texte de genul “Nu ştiu să mă despart de tine” să pară rodul unei suferinţe absolut gratuite, de neînţeles. Nu mai contează cât a durat, dar rămâne termenul meu de comparaţie.

Deşi au trecut 4 ani, nu cred că ştiu să mă despart de cineva. În continuare, de câte ori îmi place un bărbat îmi doresc să simtă la fel şi să ţină cât mai mult. Şi renunţ abia după ce am încercat, repetat, tot ce am crezut potrivit. Şi apoi încă îmi mai e dor de el. Am învăţat însă să găsesc neaşteptat de multe bucurii ale traiului “liber” şi să sper că, până la urmă, voi cunoaşte pe cineva care nu va mai dori să mă piardă. Dar îmi asum riscul de a nu-l întâlni niciodată. Că aşa e viaţa.

Între timp, îmi văd de drumul meu.

Foto credit: Florin Stoica (îi mulţumesc încă o dată pentru răbdare!)

Nu-mi amintesc toate călătoriile mele în amănunt. Peste locurile visate şi apoi văzute, peste întâlnirile furate, peste întâmplările exasperante sau doar simpatice s-a mai depus ceva praf de trecut. Dar întipărit în suflet şi în minte a rămas delirul plin de anticipări din ultima noapte. Cea dinaintea plecării. “Nopţile dinaintea marilor plecări”, cum le numea Constantin Chiriţă în “Cireşarii”.

Primele plecări pe munte le-am făcut mereu în iunie-cireşar, chiar după ce terminam cursurile la liceu. Vorbim de perioada ’94-’97, echipamentul nu se compara cu cel de acum şi, cel puţin la mine în orăşel, era destul de greu de procurat, totul cântărea mai mult -borcanele erau borcane, nu recipiente de plastic, conservele, cât cărămizile, telefoane mobile nu aveam (de regulă găseam pe undeva o poştă de unde sunam cu taxă inversă ) şi, oricum, ideea era să fim cât mai rupţi de lumea “civilizată”. În 1994 am făcut totuşi o excepţie, era Campionatul Mondial de Fotbal şi, cred, a fost cea mai bună performanţă a României până în ziua de azi. Ca să vedem meciurile la tv-ul unui bar parcurgeam kilometri buni prin pădure dus-întors, noaptea (se juca în SUA). Ca fapt divers, primul meu rucsac, unul roşu,  a avut peste 20 de kg (îndesat de mama) şi mă trăgea pe spate aproape într-o secundă. Ulterior, ne-am mai perfecţionat cu toţii

Aşa că, după ce toate listele fuseseră bifate, rucsacul terminat şi anunţurile telefonico-fixe emise, mai rămânea noaptea dinainte. În care eu eram convinsă că voi reuşi să nu dorm deloc. Prea mari erau agitaţia, nerăbdarea, bucuria din sufletul meu crud de tânăr. Eu sunt născută după 15 iunie şi, inevitabil, urma să fie ziua mea. Băieţii obişnuiau (în ciuda protestelor mele de faţadă), la 12 noaptea, să mă arunce de 15, 16, 17, 18 ori în sus -depinde câţi ani împlineam. Dacă nu ştiţi cum e senzaţia apropierii unui cer plin de stele de tine, de atâtea ori, până închizi ochii şi ţi se pare că îţi intră prin frunte şi îţi trag cu ochiul către suflet, vă spun eu. E magică. Aşa că…îmi aşteptam stelele, şi drumurile, şi poveştile, şi prietenii întreaga noapte. Uneori mai citeam din cărţile primite la final de an (dar cred că nu mi le-au dat niciodată pe cele care ar fi trebuit; în lumea lor, nu existau atâţia nemernici). Apoi nu voiam să las cartea neterminată şi mă apropiam tot mai mult de geamul cu niţică lumină. Când soarele răsărea de-a binelea, aşa, uşurel-răcoros cum mai e încă în luna asta cu cele mai scurte nopţi, mă găsea aţipind peste romanul cu foile în dezordine, în vreun colţ de pătură. Concomitent cu intrarea mamei în cameră se auzea “Iar ai stat toată noaptea!”, urmat de un “Hai, repede, că o să-l faci pe Cristi să te aştepte!”. Dar eu ştiam că şi Cristi va întârzia, pentru că nici el nu putea să doarmă, făcea planuri peste planuri şi, oricum, mereu, uita să-şi ia câte ceva. Aşa că mai dormeam un pic, visam ceva pe piesele de la Compact cântate de noi pe toate drumurile noastre, mă trezeam zăpăcită, zâmbitoare, cu breton şi adidaşi, cu rucsacul-pedeapsă pentru toate păcatele, cu Cristi şi cu toată lumea. Şi duşi eram.

Nu mai ştiu exact cine a spus, într-una dintre emisiunile noastre, că să-ţi poţi aminti de o copilărie fericită, de o adolescenţă la fel, este un mare privilegiu. Eu aşa mi le amintesc. Pline de dragoste şi de atenţie, în orăşelul ăla unde, vă jur, am trăit cele mai sărbătoreşti, senine, roz-albăstrui dimineţi care pot exista într-o viaţă de om. Pline de promisiuni şi de încredere. Simţite aşa, înăuntru, de la cea dintâi rază de lumină. Care e reversul medaliei? Devii mult prea sensibil. Lumea largă nu-i obligată să te trateze ca la tine-n orăşel. Tinzi să iei personal orice atingere şi să ascuţi orice durere, în detrimentul propriului tău ego. Poţi să înveţi să lupţi. Sau…stai mai retras, variantă în care pari oarecum antisocial sau neadaptat. Dar tu ştii toate regulile scrise şi nescrise ale societăţii, vorbeşti corect gramatical şi încă mai aplici vreo două principii ale bunelor maniere căzute în uitare. Doar că…ţi-e frică. Unele răni s-au vindecat, dar porţi câteva cicatrici permanente, precum şi memoria ultimei lovituri. Ssst. Încă mai strângi din dinţi, nu?

Nu mi-am mai folosit niciodată de atunci complet depăşitul, acum, echipament de munte. Nici nu mi-am luat altul nou. Mi-am adus, totuşi, în Bucureşti, cortul, sacul de dormit şi un soi de saltea. Sunt claie peste grămadă împreună cu racheta de tenis de câmp (!) şi cu vreo două cutii (care nu ştiu exact ce conţin) într-un colţ de balcon. De câte ori mă lovesc de ele generează în mine propoziţii care încep cu “Ce dracu…”. Am 32 de ani, greutatea mea nu va mai începe vreodată cu 4, aşa că nicio aniversare nu-mi va mai da cu bolta cerească, repetat, peste frunte, fără să-mi fie teamă de cădere. Dar mi-am luat deja, de atunci, toate stelele de care am nevoie. De fapt, mi-am răsturnat tot cerul ăla de noapte senină de iunie taman în suflet.

Mi-aş dori să plec din nou. Chiar şi aşa, ajunsă pe nesimţite în punctul ăsta lipsit de suspans în care ştiu exact cum voi fi când voi creşte mare şi ce voi face. Aşa. Asta. Iar noaptea dinainte mă va prinde, inevitabil, lipită de geam.

Sursa foto: http://piccsy.com/2011/12/teka-vklb3cun/

Sound: http://www.youtube.com/watch?v=cwUTrUWCvts