Anda Docea

Am văzut „An Education”, recunosc, întâmplător. Căutam un film care să-mi gâdile artistic orgoliul de femeie fără obligaţiile traiului în doi, cu o linie a vieţii minuţios creionată, aşa încât cea a inimii să fie întotdeauna un drum fără prioritate. Îmi era dor de un film despre mine. Şi l-am găsit. Doar că…am aflat mai mult decât aş fi vrut. Fărâme de poveste ratăcite la început de viaţă sau de iubire. Sau de iubire de o viaţă.

Londra anilor ’60, elegant şi conservator decor al poveştii cinematografice, nu diferă cu mult, ca mentalitate, de societatea în care ne învârtim azi. La fel ca Jenny, protagonista de numai 16 ani a filmului, tinerele domnişoare urmează cursuri de dans, de muzică, învaţă limbi străine sau bunele maniere. Nici scopul acestor pregătiri elaborate nu prea s-a schimbat, în timp. Având toate aceste atuuri, afişul „Acceptăm prinţi!”, despre care pomenea Julian Barnes in „Trois”, va putea fi scris cu caractere mari, îngroşate, şi cu mândria investiţiei de ani de zile. Dacă nu intri la Oxford, vei avea nevoie de un bărbat cu buzunare adânci, afirmă tatăl lui Jenny, pe cât de vigilent în privinţa rezultatelor ei academice, pe atât de absent şi de nesigur în ale vieţii. Din fericire pentru el, Jenny (natural, puternic şi nuanţat jucată de Carey Mulligan) e suficient de isteaţă pentru a se descurca în problemele de şcoală. Nu şi în cele de viaţă.

Există întotdeauna un moment când ceea ce am fost educaţi de mici să credem, ceea ce am învăţat mai mult sau mai puţin motivaţi de la profesorii noştri sau am citit singuri în cărţi se confruntă cu viaţa însăşi. Viaţa despre care ne-au povestit părinţii, pentru care ne-a pregătit şcoala şi pe care ne-am colorat-o singuri, frunzărind cărţi alese de noi. N-ai idee cât de plictisitor era totul înainte de a te cunoaşte, îi spune Jenny lui David (Peter Sarsgaard), bărbatul matur, rafinat, amuzant, apărut în calea ei întâmplător şi nu prea.

Viaţa de dincolo de cărţi în care păşeşte cu David prinde contur în restaurante elegante, maşini moderne, la concerte fastuoase, în cluburi de jazz sau pe străduţele boeme ale Parisului, cu adiere de Chanel No.5. Anii de studiu intens, dorinţa de a aprofunda literatura engleză la Oxford şi de a vorbi limba franceză pierd din însemnătate în faţa lumii care îşi deschide singură vitrinele luminoase, încărcate de minuni, farmec, distracţie. Alegerea pare simplă şi clară. Dintr-o dată, moralitatea nu-şi mai are rostul. Nu mai e suficient să ne educaţi. Trebuie să ne spuneţi şi de ce o faceţi, este replica prin care Jenny demontează pledoaria directoarei liceului unde studia, o Emma Thompson distinsă, într-un rol rigid şi uman totodată. Iar scopul educaţiei pare a fi foarte clar punctat de acelaşi tată (Alfred Molina) care, cu puţin timp în urmă, nu îşi dorea decât s-o vadă la Oxford: Acum…nu mai trebuie să mergi neapărat. Va avea cine să aibă grijă de tine, ca răspuns la cererea în căsătorie pe care Jenny o primeşte de la David.

În viaţă, ca şi în iubire, nu există scurtături spre ceea ce ne dorim. Asta urmează să afle Jenny. Putem alege însă să construim cu grijă, atenţi la detalii, nerepetând greşelile şi, mai ales, bazându-ne în primul rând pe noi înşine. Singurii care suntem ceea ce pretindem a fi. În faţa sufletului nostru nu e nevoie să purtăm nici o mască. Şi, dacă pentru iubire mai e nevoie şi de altcineva, nu-l vom găsi într-un „David” dual, laş sau slab. O astfel de persoană nu va fi niciodată o iubire de o viaţă, chiar dacă îţi arată Parisul. Poate doar una dintre lecţii.

Cred că ni s-a întâmplat tuturor cel puţin o dată să vrem să renunţăm la o viaţă, a noastră, devenită plictisitoare, pentru a trăi pentru şi prin altcineva. Crezând că aşa trebuie să fie, că aşa va dura până dincolo de lumea asta cunoscută. Spre iubirile de o viaţă nu ştiu să fie scurtături, nici renunţări la ceea ce suntem. Am fost şi eu în Paris, într-un moment în care povestea conta mai mult decât viaţa reală. L-am văzut ca pe un decor ploios şi fad, pentru un scenariu început doar, cu final neştiut. Voiam să uit de mine, în speranţa de a-l pune în scenă şi de a-l face să învingă timpul.

Azi, când viaţa mi-a dat deja câteva lecţii, am învăţat în sfârşit că pentru iubirea care durează nu e nevoie nici de scenarii, nici de roluri abile, nici de renunţare. Şi, aşa cum declară, plină de încântare, Jenny, în finalul filmului, îmi doresc enorm să văd Parisul. De parcă n-aş mai fi fost niciodată. De data asta la pas, pe îndelete. Fără scurtături.

(apărut în Tango, aprilie 2010)

Îţi sunt necesare doar câteva minute să dispari, în mediul virtual. Un blog devine inaccesibil într-o secundă şi poate doar tu, unicul deţinător al cheii de citit şi de interpretat printre rânduri, mai intri din când în când, ca să nu uiţi că “ai fost”. Conturile de mail se pot şterge, parolele pot fi uitate. Se uită până şi obiceiul de a deschide, întotdeauna noaptea târziu şi deseori în zorii zilei, calculatorul, pentru a vedea dacă ai mai primit vreun mesaj. Vreun semn că s-a gândit cineva la tine. Pentru a citi ce au mai făcut X sau Y, oameni pe care nu îi vei cunoaşte niciodată în realitate şi pe care oricum nu i-ai recunoaşte. Cred că nimeni nu e aşa cum scrie. Nici măcar eu.

Am întâlnit, de-a lungul anilor care se adună, oameni pe care n-am să-i mai revăd vreodată. Mi-am povestit fărâme de inimă desupra unor căni aburinde, alături de alte suflete despre care nu mai ştiu nimic. Pe care le-am lăsat să îmi părăsească viaţa aşa cum mi-au găsit-o. Cu unele cunoştinţe plănuiesc întâlniri apropiate care nu vor avea loc nici măcar într-un plan îndepărtat, mă entuziasmez în faţa unor evenimente la care nu voi participa niciodată şi amân la nesfârşit decizii pentru că nu sunt în stare să spun “nu”. Şi, doar când se adună foarte multe, când prea multe ecuaţii rămase fără soluţie mă ajung din urmă, realizez că din viaţa reală nu prea poţi să dispari printr-un click sau dincolo de o uşă trântită mai cu putere.

În dorinţa mea de a ridica realul la nivelul scenariului înflorit artistic, mi-am jucat rolul până ceva a început să sune fals. Sau poate personajul meu a fost schimbat de timpul trecut, de prea multe cuvinte, prea multe repetiţii. Aşa că…exersez dispariţiile, ca şi când viaţa ar fi un uriaş joc în mediul virtual, de unde mă pot retrage de câte ori nu mai primesc suficientă atenţie. Pentru a începe altul.

În lumea poveştilor efemere, las oameni să dispară din viaţa mea în fiecare zi. E cel mai simplu. Uit de poveştile depănate desupra cănilor aburinde sau scrise în pagini întregi, uit de promisiuni, uit de planuri. Ştiind sigur că şi ei vor uita de mine. Convinsă fiind că scenariul vieţii lor va fi întotdeauna mai bogat în pagini, mai frumos decorat pe margini şi cu mai multe personaje, în timp ce eu mâzgălesc aceeaşi filă pe care destinul mi-o tot rupe (poate pentru că am scris-o urât şi aplecat spre stânga).

De o vreme nu mai ştiu cum să torn neîmpliniri în cuvinte. Nu mai pot să scriu despre vise, despre trecut şi final(uri). Nu mai vreau să dau valenţe artistice singurătăţii mele asumate, erijându-mă într-o persoană neînţeleasă, când adevărul-adevărat e că sunt ursuză şi morocănoasă în majoritatea timpului meu (liber). Nu mă mai rog nopţi în şir să nu se termine niciodată povestea prezentului. Sper doar să ţină cât mai mult. Nu mai retrăiesc, cadru cu cadru, momentele de fericire. Le aştept pe următoarele. Pentru că în lumea reală…nu mă pricep să scriu vreun final.

În anii ‘90 s-a compus şi s-a cântat până la epuizarea corzilor de chitară, vocale şi ale sufletului cea mai bună muzică. O spun cu mâna pe inima împărţită frăţeşte (fără furtişaguri) între Kurt Cobain, Axel Rose, Jon Bon Jovi şi Steven Tyler. Inimă frântă de câte ori începea un an de liceu şi se termina o vară, cusută şi tămăduită cu o nouă “rock ballad”.

De colegii alături de care am crescut, am visat şi am colorat lumea doar bănuită, am colindat (la propriu) munţi, peşteri şi râpe şi ne-am umplut reciproc sufletele cu fărâme de poveste şi început de viaţă îmi amintesc…nu, de fapt nu “îmi amintesc”. Îi port mereu undeva, cu mine, într-o zonă strategic adăpostită în colţul din stânga-sus al inimii. Cel “vinovat”, uneori, de linişte. De stare de bine. De dor de mine, dor de noi, cei de atunci. Dor de rochiile lălâi cu bretele subţiri, care mergeau la fix cu bocancii până la genunchi (cu cât mai multe şireturi), de cămăşile în carouri şi blugii tăiaţi de noi însene, de bentiţele din catifea purtate la gât şi de…permanentul-spirală. Aşa cum văzuserăm noi în serialul (de referinţă) Beverly Hills 90210.

Am urmat liceul într-un nu foarte mare oraş din Ardeal. Balurile şi tradiţionalele concursuri de miss erau evenimentul fiecărui început de toamnă. Când eram eu în clasa a noua, prin ‘93, se purtau rochiile fără umeri, cu volane şi curea pe mijloc, iar rozul era cea mai “traznet” culoare. N-am participat niciodată la un astfel de concurs. Ca să nu dau vina pe alte lipsuri, preferam să-mi spun mie însămi că nu ştiu să dansez. Sunt, până în ziua de azi, de o rigiditate vecină cu Obeliscul (în ciuda anilor de balet de la vârste mici). În timp ce colegele mele defilau pe scenă, altceva îmi atrăsese mie atenţia. Prezentatoarea. O fată brunetă cu ochii albaştri, Augusta. Felul lipsit de timiditate în care se adresa unei săli imense, spontaneitatea, umorul cu care prezenta probele concursului. Am invidiat-o din tot sufletul meu de 14 ani şi 4 luni. Şi, din colţul meu plin cu fete care, ca şi mine, probabil nu erau destul de bune dansatoare, mi-am dat seama că, dacă vreau vreodată să urc pe o scenă, nefiind nici prea frumoasă, nici remarcabil de spirituală, ar trebui în mod obligatoriu să prezint balul, când oi fi eu într-a doişpea. Cum o să fac să-mi controlez emoţiile, să stau în faţa unei mulţimi care mă analizează, pe tocuri, destinsă şi zâmbitoare, erau probleme care, deşi inevitabile, nu îmi încruntau prea tare fruntea de adolescentă. Aveam…vreo 3 ani timp să mă gândesc la asta.

În anii de liceu care au urmat am reuşit, cumva, să mai scap de emoţii şi de nesiguranţă. Sau poate doar am învăţat să le maschez. Şi…mi-am împlinit dorinţa, aşa cum am dus la bun sfârşit, în viaţă, cam toate planurile mele cincinale, dar realiste, care nu implicau bărbaţi. Înafară de o bâlbă fix în prima propoziţie a prezentării, m-am descurcat binişor. Şi mi-am însuşit şi lecţia: dacă, în ciuda faptului că nu ai nici un talent, îţi doreşti, din când în când, să mai cadă un colţ de reflector şi pe tine, fă-te jurnalist. Sau…învaţă să dansezi.

Despre balurile voastre, despre vise la început de drum, despre poveşti de dragoste în ritmul muzicii anilor ce s-au dus citim, cu gândul la o tulburatoare şi minunată revedere, aici: http://www.coffeechat.ro/reuniunea-de-clasa/

Nu ştiu chiar sigur dacă există un moment potrivit, în viaţă, în care drumul tău este menit să se intersecteze cu paşii altcuiva sau în care o carte, un film, o piesă de teatru sau o vorbă aruncată în cumpăna cugetării conţine un mesaj, un răspuns, un sfârşit de căutare.

O cărţulie se odihnea în rusacul meu de maxim 5 kg, care aştepta, ca şi mine, să decoleze. Despre farmecul lucrurilor plictisitoare. Îmi pomenise de ea cineva căruia îi mărturisisem pasiune mea pentru avioane, hoteluri şi călătorii (la un ceas al destăinuirilor în care sufletul se întoarce pe dos, crezând că, poate, căptuşeala lui mai conţine măcar o fărâmă de trăire, chiar dacă toate cusăturile exterioare s-au uzat demult şi arată jalnic).

Idealul pentru măiestria unui scriitor, o spune Alain de Botton însuşi, este să nu se limiteze în a descrie fapte, întâmplări sau emoţii. Ar trebui să ne facă să le percepem ca fiind ale noastre, metamorfozate în cuvinte mai bine decât am fi noi în stare să le exprimăm. Dar recognoscibile. Cam asta am simţit citind o carte despre decolări, plecări şi veniri, despre restaurante non-stop, singurătate asumată, uneori un strop de tristeţe diluată şi abilitatea de a nu te plictisi.

Am călătorit cu trenul mulţi ani. Uram gările, agitaţia, anunţurile, mulţimea prin care trebuia să-mi croiesc drum spre un taxi (uneori îmi plăcea să mă joc de-a mă aşteaptă cineva drag, chiar îi făceam cu mâna şi îmi imaginam că i-aş sări în braţe, dar acum am mai mulţi ani scurşi în direcţia bună şi fac faţă cu brio unui peron gol). Încercam întotdeauna, aproape fără succes, să primesc un loc în direcţia de mers a trenului. Aveam teoria asta, nu ştiu de unde, că dacă circuli ”cu spatele” e ca şi când te-ai îndepărta de ceva, fără să ştii încotro. Cu faţa, măcar aveam o ţintă. Puteam să-mi joc şarada cu mă aşteaptă cineva drag.

De când zbor, am reuşit să elimin problema asta. Iar momentul decolării e favoritul meu, cu toată eliberarea pe care mi-o induce ridicarea. Ca şi când toată lumea pe care o ştiam, toate apăsările, toate frământările mai mult sau mai puţin justificate rămân în urmă, sub un unghi ascuţit. Aşa ar fi minunat să simţi şi când treci într-o lume pe care o numim generic “cealaltă” (deşi am dubii că Moartea ar alege un unghi ascuţit, cred că te ia de-a dreptul perpendicular cu solul, ca o rachetă. Brrr).

Există şi o plăcere psihologică în această decolare, pentru că repeziciunea cu care urcă avionul e simbolul exemplar al transformării. Etalarea puterii ne poate inspira să ne imaginăm schimbări asemănătoare, decisive în vieţile noastre; să ne imaginăm că şi noi ne-am putea ridica deasupra multor lucruri care ne-au copleşit…

În câteva ore, ajungi într-o altă lume (nu cealaltă). Ce simplu ar fi dacă şi în viaţă am putea aştepta în faţa unui terminal ca un avion să vină şi, după două-trei ceasuri, să ne “debarce” într-un nou eu! Mă îndoiesc însă că viaţa ar putea fi vreodată o continuă călătorie de vacanţă pe alte meleaguri (pentru unii, puţini şi norocoşi, poate chiar e). Şi atunci, cam tot ceea ce câştig transform în mici bilete spre o existenţă imaginară în altă parte. Măcar pentru câteva zile. Nu, nu mai joc demult mă aşteaptă cineva drag, în aeroport trag cu nerăbdare de pe banda rulantă bagajul, care are întotdeauna conţinutul potrivit, aranjat impecabil, greutatea regulamentară şi cel mai simplu sistem de manevrare. Camerele de hotel îmi par cele mai primitoare case din lume, în care nimeni nu-mi amestecă visele, iar micul-dejun, cu brânzeturi, cereale şi ciocolată, de neuitat (poate pentru că, în viaţa obişnuită, nu mănânc niciodată dimineaţa).

Restaurantul deschis non-stop, sala de aşteptare din staţie sau motelul sunt sanctuare pentru cei care, din motive nobile, n-au reuşit să-şi găsească un cămin în lumea de zi cu zi. Ce o înţelege Alain de Botton prin “motive nobile” ?!…

Poate că adevăratul eu nu îl găsim în viaţa de zi cu zi, între lucrurile care ne condiţionează şi ne impun limite. Poate trebuie să ne îndepărtăm, măcar o vreme, de tot ceea ce ne ţine legaţi. Şi, la final de drum, ne simţim redaţi nouă înşine. Ne dăm seama de ce sau de cine ne-a fost atât de dor. Ca şi când sufletul nu mai trebuie să se întoarcă pe dos în căutarea unei fărâme de trăire prin căptuşeală, pentru că a primit deja un înveliş strălucitor (numai bun de prezentat la ceas de destăinuire), din pricina sau, mai bine zis, datorită mai multor ani scurşi în direcţia potrivită.

Mă mai lovesc uneori, la ceas de bilanţ sau de răscruce, de curăţenie prin gânduri sau primenit de vise, nişte constatări vrednice să fie ridicate la rangul de reguli general valabile în privinţa bărbaţilor.  Păcat că le-am depistat la 31-fără-un-pic de ani, cam târziu pentru schimbări majore. Pe de altă parte, schimbări…ca să ce? Am crescut (şi nu sunt singura) în spiritul lui să fii cea mai. Pentru că, nu-i aşa, numai şi numai în cazul ăsta se vor deschide porţile succesului, portiera Porsche-ului şi braţele prinţului. Adică tu fă-ţi partea ta, învaţă, nu te îngrăşa, ai grijă ce şi cum vorbeşti, “nu ne face de râs”, că restul o să vină. Ei, am o veste proastă. Prinţu’ din ziua de azi (să-i trăiască Porschele!) e niţel tălâmb. N-ar vrea, la o adică, o consoartă care să-l pună în umbră. Să schimbe bateria la chiuvetă, să verifice dacă a înţeles niscaiva metafore bine alese, să pretindă cadouri cu semnificaţii pe care sufletul lui naiv nu le va ghici în veci sau să se uite la el cu privirea aia: ce mă plicitisesc cu tine, individ-cu-program-fix-care-seara-bea-o-bere-şi-adoarme-iar-în-week-end-se-holbează-la-tv-şi-după-aia-vine-iar-luni. Deci asta ar fi unu’ la mână. Exemplarele astea nu caută calităţi, poate doar ceva companie şi conversaţie banală despre care nu voi scrie niciodată aici. Ciudat cum noi, aşa-zisele prinţese, vrem ca “al nostru” să fie cel mai deştept, drăguţ, spontan, manierat şi realizat, dacă se poate. Numai eu ştiu cum îmi lucesc ochii de câte ori văd în jurul meu sau în lumea largă vreunul atins măcar de aripa “specialului”. Şi cât de mult am visat cândva să trăiesc în preajma unei astfel de persoane, superioară mie din toate punctele de vedere, de la care să am ce să învăţ şi care să mă determine să fiu mai bună ca ieri etc. Nu spre asta ar trebui să tindem, spre…cel mai bun? Ideal, măcar?

Ei, pe de altă parte, după ce au părut interesaţi de noutatea prăzii şi de natura conversaţiilor (mişto să ai şi o intelectuală din când în când în colecţia de tărtăcuţe, mai ales una care se descurcă singură, n-are nevoie să fie dusă cu maşina, nici să i se care plasele, şi mai e şi suficient de draguţă încât să pară atentă la inepţiile tale auzite în cercurile de prieteni de doi lei), ajung la concluzia (atât de jenantă cât se poate la un bun-simţ atrofiat peste măsură) că e cam…complicat. Mai bine să ne găsim o nouă tărtăcuţă pentru care nu e nevoie de citate din Cioran, învăţate pe dinafară şi repetate seara, în caz că trebuie a doua zi. Cam greu cu caviaru’ dacă eşti obişnuit cu icre (de la non-stopu’ din colţ). Te întorci la ce ştii, la cucoana alături de care vei fi mereu cel mai deştept şi inspirat şi în faţa căreia nu trebuie să-ţi justifici, prin neologisme, blocajele de orice fel (aici să înţeleagă fiecare ce vrea).

O altă chestie la care sunt bărbaţii teribil de amuzanţi este toleranţa în asociere. Ca femei, ne apropiem în general de cele care au aceleaşi preocupări, cam aceeaşi pregătire, acelaşi gen de gusturi, educaţie similară şi pretenţii pe măsură. Cei cu care te însoţeşti sunt oglinda a ceea ce eşti, altfel spus. Ei bine, nu. Reprezentanţilor sexului opus le place să aibă prieteni idioţi. Urmăriţi cu atenţie specia, vă rog. Unii care n-au pus pe hârtie un gând în viaţa lor, dar sunt atât de devotaţi pe cât le permite mansarda şubredă. Mă întreb mereu, cu o curiozitate neprefăcută, ce or discuta. Nimic -azi am schimbat roata la maşină, vecinul de sus mă enervează, e un târg de nush’ce -hai şi noi. Tare de tot.

Acum, de ce să mă dau rotundă, am ascultat şi eu cu ochii mari poveştile unora care la prima probă au clacat şi chiar m-am prefăcut că nu le observ…impotenţa ca să nu-i jignesc. Îi las în plata Domnului, să legene căruciorul, să facă piaţa, să poarte conversaţii fără miez cu prietenii semi-dezvoltaţi despre ce a mai făcut vecinul X. La cât mă cred eu de isteaţă pentru că înşir două-trei vorbe pe un capăt de hârtie virtuală,  nu mă mir că au fugit cât i-a ţinut maşina, spre tărmuri mai liniştite şi mai lipsite de idei. Cât despre mine, visez în continuare la “cel mai cel” -cum ar fi un ministru mai de doamne-ajută, un amabsador neapărat într-o ţară europeană, un moderator de televiziune deştept sau un specialist în…situaţii de criză. Ei există, desigur, şi în realitate, doar că habar n-au de fanteziile mele în ceea ce-i priveşte

Ei, şi cum tot mă întreba cineva drag mie ce culoare mai au visele în prag de primăvară, cred că…visele mele îşi pun eşarfe vaporoase, se plimbă prin parcuri încă neînmugurite, aruncă un ochi spre scene de teatru, savurează o cafea povestită, cu mult lapte şi un strop de frişcă undeva pe Lipscani, răsfoiesc cărţi noi în librării mici şi cochete, roşiatic luminate de amurg, strâng covorul şi fac din nou piruete într-o garsonieră de la etajul 6.

Şi, uneori, după ce am făcut toate astea, cu voluptate, ca şi când ar fi cea dintâi primăvară simţită, ciocnesc un pahar de vin roşu (aromat şi un pic îmbătător) şi împart o prăjitură (cu cea mai fină ciocolată), o jumătate de noapte şi câteva fărâme de poveste.

Mai depinde şi de Prinţ. Unii…se pricep la vinuri

Mă macină nişte gânduri de maturitate, la început de primăvară. Oamenii pleacă şi se întorc în viaţa mea (aceeaşi) după o logică amuzantă şi neînţeleasă. Sunt mândră de mine. Nu-i mai transform în poveşti închipuite, ale mele. Repet greşeli cu precizia unui chirurg excepţional fără să mă mai supăr pe mine. Aştept în continuare să mi se întâmple lucruri ieşite din comun, dar nu mă mai deprim când le cad aripile. Număr lunile care trec. Două din anul ăsta deja. Nu mi-am propus să fie cel mai bun (nu cred că ştiu ce ar însemna asta). Dar mă întreb de fiecare dată dacă va fi anul în care voi creşte, în sfârşit.

Lucrez într-o zonă cu multe birouri. Văd în fiecare zi zeci de femei ieşind de la metrou sau coborând din maşini. Mereu mi se par mai drăguţe în luna martie, ca şi când ar vrea să păcălească puţin primăvara, să vină mai repede. Cred că foarte multe sunt mai tinere decât mine. Obligatoriu pe tocuri, cu broşe pe taioarele strânse în talie, cu părul tăiat drept, până la umeri, cu machiaj discret şi geanta laptop-ului în mâna deja fără mănuşă. Aşa o să fiu după ce cresc. Voi merge la birou, voi fi serioasă, organizată, voi promova, voi avea subalterni, poate la petrecerea de firmă sau în călătoriile “profesionale” voi cunoaşte un bărbat (genul mereu costumat) uşor mai în vârstă, deci mai “realizat”, copil 1, copil 2…

Nu ştiu dacă există o şcoală care, odată absolvită cu onoruri, să-ţi dea dreptul să te numeşti femeie adultă. Habar n-am cum sunt întâlnirile la restaurante fiţoase, pline de adulţi costumaţi. Ar fi cam complicat să îmi ascund mereu mâinile, pentru ca onoranta companie să nu observe că-mi rod unghiile. Nu cunosc senzaţia pe care ţi-o dă şofatul. Încă mă mai tem că cei din trafic îşi vor da seama că n-ar trebui să am voie să conduc (din câte îmi amintesc, trebuie să fi împlinit 18 ani, deci mai aştept). Nu m-am gândit niciodată că aş putea să trăiesc din ceea ce câştig. Sunt în continuare copilul părinţilor mei şi aş avea inconştienţa să fac acelaşi lucru şi gratis. Poate pentru că meseria asta îmi dă iluzia libertăţii, cum spunea cineva care o practică mai bine decât oricine. Nu cunosc valoarea banilor, n-am fost niciodată săracă, dar nici n-am avut vreun leu în plus. Nu ştiu ce e scump şi ce nu. Dacă am suficienţi bani, nu zic nu la orice jucărie nouă. M-au încurcat întotdeauna întrebările: nu-ţi cauţi ceva mai bine plătit? iei bani pentru asta?…

Căsătoria mi se pare o dovadă de maturitate profundă. De asta sunt atât de uimită când văd în jur oameni care, după “semnare”, vor să-şi păstreze viaţa dinainte, fără să înţeleagă că totul s-a schimbat. Oameni care se chinuie reciproc pretinzând ca celălalt să îi facă fericiţi şi să se gândească la ei în primul rând. Mi s-a spus că trece. Îndrăgosteala. Euforia de la început. Şi atunci…de ce să nu ne oprim atunci când trece? De ce să nu fim împreună doar atâta timp cât nu putem trăi unul fără celălalt? Atâta timp cât numai gândul la revedere ne face să ne tremure genunchii şi să numărăm clipele, ca în faţa unei întâmplări speciale a destinului (genul pe care o păstrezi în sertarele căptuşite cu căldură ale sufletului)? Hai să vedem cât va dura…

Cred că e o succesiune de întâlniri, viaţa asta. Cu durată nedeterminată. Ne chinuim prea tare să fim adulţi. Ne dorim copii, chiar dacă nu ne-am terminat de inventat propriile jocuri, de urmat cu gândul şi apoi cu pasul propriile trasee prin lume, de consumat propriile iubiri, multe, diverse, şi arse până la cenuşă. E interesant cum toată lumea te întreabă dacă nu te-ai căsătorit (sau dacă nu te gândeşti că ar fi timpul să ai un copil), dar nimeni de câte ori ai fost atât de fericit încât nimic, dar nimic din lumea asta nu a mai contat, ce fotografii ai făcut cu sufletul sau ce culoare mai au visele tale.

La fiecare început de martie mă tem să nu mă iau prea tare în serios şi să nu scape sufletului meu prima adiere de primăvară, când aerul miroase a proaspăt, a neobişnuit şi a început. Întotdeauna.

În vremea când mai credeam într-o forţă superioară nouă, atotştiutoare şi imparţială, şi într-un posibil apoteotic moment în care fiecare va primi ceva, după merit şi după faptă, nu încetam să mă rog pentru…diverse. Niciodată, dar niciodată pentru lucruri care ţineau doar de mine. Pe acestea ştiam că până la urmă le obţin sau, din fericire, le uit. Fie pentru că am o răbdare ieşită din comun (sau poate sunt complet naivă crezând fără încetare că mai e timp, mai e timp…), fie pentru că planurile mele “serioase” le-am structurat pe ani întregi, fie pentru că, de ce să mă ascund, am avut nişte vise relativ banale şi uşor de atins de către persoane relativ mediocre.

Dorinţele mele, şoptite la ceas de seară înspre o forţă aşa-zis superioară nouă, mereu trează, implicau obligatoriu alte persoane. Care, pentru fericirea mea, era de preferat să facă, să zică, să aducă…ceva. Aici mă simţeam neputincioasă. Armele cu care mă descurcam atât de bine în lupta cu fiecare zi (atenţia, buna organizare, ambiţia, curiozitatea) cădeau automat în faţa oricărei prezenţe umane. Vorbele mele intens gândite şi meşteşugit scrise nu găseau niciodată momentul, suflul, tonul pentru a-mi ţâşni de pe buze. Cele mai frumoase toalete se odihneau în şifonier, neatinse de nici o privire străină, iar parfumul meu cel mai de preţ încă aşteaptă să fie inspirat adânc, ca un început de poveste, dintre buclele mele aurii. Cărţile savurate au fost, pe rând, uitate, pentru că n-au găsit nicicând un miez de conversaţie pe care să-l îmbogăţească. Fotografiile armonioase, făcute cu sufletul, au rămas în mine. Nu le-am mai developat niciodată. Credeam că, în timp, voi învăţa cum. Şi atunci…visele mele transpuse în rugăciuni încercau să implice o forţă divină în care credeam şi care putea face lucrurile să prindă contur, fără ca eu să rostesc vorbele, să găsesc mijloacele şi metodele. Putea face să vină altcineva spre mine. Să se întâmple şi fericirea care vine din afară şi pentru care sunt responsabili alţii. Pentru că problema mă depăşea. Pentru că, de una singură, nu ştiam cum să fac…ce să fac…

La cumpăna dintre o treime şi o jumătate de viaţă (după statistici), când, nu-i aşa, ne-am lămurit cum e treaba cu fericirea care nu ţine numai de tine (e efemeră, dacă nu de-a dreptul o utopie), îmi dau seama că Cel-de-Sus are, cum spun persoanele mult superioare mie dpdv al credinţei, un plan cu fiecare dintre noi. Şi chiar ne dă ceea ce solicităm la ceas de seară. Doar cu timing-ul are ceva probleme. După ce dorinţele au devenit laitmotive, după nopţi de lacrimi tricotate între ele şi rătăciri la hotarul de dincolo şi dincoace de iubire, după o vreme în care nimic nu mai are sens, se întâmplă. Nu, asta nu aduce fericirea sperată. Vorbele pe care doreai să le auzi, toaletele în sfârşit extrase din şifonier şi destinatarul olfactiv al parfumului tău scump vin, toate, prea târziu. Când nu mai contează.

Cred că forţa superioară nouă are un unic scop. Acela de a ne convinge că n-o să vină niciodată din afară mai mult decât poate veni din noi. Că întotdeauna am putut să trăim şi fără oamenii care pleacă, şi fără fericirea efemeră pe care au adus-o în viaţa noastră. Trebuie uneori să se întoarcă sau alteori să ne dezamăgească rău, pentru a ne da seama că…n-au fost niciodată acolo. Că oricum am fost singuri, singuri.

Azi nu sunt cu mult mai înţeleaptă. Chiar am dubii legate de o posibilă formă de divinitate. În continuare nu ştiu cum să fac lucrurile visate să se întâmple. Nu ştiu să rostesc vorbele potrivite pentru determina pe cineva să vină înspre mine sau să nu mă uite atât de nedrept de uşor. Între visele care vuiesc în mintea mea şi faptele banale cu care mă învârt în lumea reală e un zid uriaş, chiar dacă îl acopăr cu un zâmbet. Credeam că cer foarte puţin, dar se pare că e mult mai mult decât poate cineva să ofere (aşa cum orice număr pozitiv nenul e mai mare decât zero). Şi, ca să nu recunosc că eşuez lamentabil în a stârni în oameni anumite reacţii, că nu stăpânesc arta vorbitului, nici nu deţin mijloacele şi metodele de a pluti în lume (sau poate, pur şi simplu, nu port parfumul potrivit), ei bine, prefer să cred altceva. Că toţi aceia care mi-au trecut prin viaţă fără să-şi dorească să rămână (măcar preţ de o cafea vorbită) din neatenţie, nepăsare sau pur şi simplu nefericire, m-au pierdut pe drum.

Mi s-a întâmplat o singură dată să mă aflu, pe un peron rătăcit, între două trenuri care mergeau cu viteză mare şi aproximativ egală în direcţii opuse. Pe moment, nu prea ai ce să faci. Simţi atât de puternic curenţii de aer, pe ambele parţi, încât ştii că orice pas, la stânga sau la dreapta, ar putea avea urmări neplăcute. Nu poţi decât…să închizi ochii şi să aştepţi să treacă. Măcar unul dintre ele.

Azi sunt prinsă la fel, pe un peron pe care rătăcesc singură de un număr de zile uitat, între trenul spre înapoi şi cel spre înainte. Uneori întorc capul spre trecutul care îmi mai e încă drag, pe alocuri, pentru că, invariabil, eram mai tânără. Fiecare compartiment are o culoare, poartă un parfum şi conţine ceva care mi-a fost aproape de suflet. Într-unul, mănânc covrigi cu miere şi nucă în Alba-Iulia, în vremea olimpiadelor ceauşiste. În altul, se aude muzica din Spărgătorul de nuci, iar eu sunt o balerină supărată că e prea înaltă şi mereu plasată la marginea scenei, departe de lumină. În altul, port o cămaşă în carouri, bocanci şi nu sunt pieptănată, ascult Guns cu prietena mea Loana şi ne întrebam dacă e mai mişto Estranged sau, totuşi, Sweet Child of  Mine. Apoi sunt în Vamă, pe vremea când Tudor Chirilă abia se lansase şi zicea ceva de pielea rudă cu luna. Şi urmează câteva vagoane vesele şi gălăgioase, din studenţie, cu prieteni mulţi şi dragi…cu noi mult mai slabi, cu mai puţini bani (spre zero) şi la fel de puţine apăsări. Apoi trec spre Bucureşti într-un costum verde şi sandale bej cu toc înalt. Şi, de aici, parcă viteza e mai mare şi roţile se învârt tot mai repede, iar vagoanele fug unul după altul. Toate emisiunile, toate filmările, toate serile, toate nopţile. Multe gânduri, puţine idei, realizări rare şi muncite, dat din umeri şi resemnare. Toamna în Garmisch, expediţia solitară pe Acropole, cufundarea în masa de neştiuţi din metropolele lumii. Geneva (noi). Paris (eu şi tu). Londra (doar eu). Iluzii. Unele scrise. Altele…uitate. Ultimele vagoane trec întotdeauna cel mai repede.

Privesc apoi spre trenul care fuge în direcţia opusă. Mai sunt câţiva oameni în vagoane, chiar dacă mai puţini şi nu la fel de zgomotoşi. Cu copiii lor cu tot. Haine frumoase, multe parfumuri, ideea de acasă. Două pisici lipicioase cu ochii azurii. Emisiuni multe, idei puţine, resemnare etc. Nu, nu “se mai întâmplă”. Nu mai are când. Un şirag de perle şi multe promisiuni. Probabil nişte ochelari noi. Ciocolată bună, diversă şi neaşteptată. Şi mai departe? Alte emisiuni, iluzii (unele scrise, restul uitate) etc.

Există o linie de mijloc pe un peron rătăcit, dintre două trenuri care merg cu viteză mare, în direcţii opuse. Aşa încât nici un curent de aer să nu te tragă prea tare spre unul dintre ele. Trebuie să stai foarte drept, cu mânile pe lângă corp, şi să închizi ochii, întrebându-te care dintre ele va trece primul. Când se va duce şi următorul. Acolo mă aflu eu, de un număr de zile pe care l-am uitat. Stau pe loc, cu ochii închişi. Nu vreau să mă atragă nici culorile, nici parfumurile, nici oamenii dragi din vagoane. Nici măcar mirosul de covrigi proaspeţi cu nucă şi miere, care se vindeau în Alba-Iulia ceauşistă. Nici ciocolata abia gustată. Sunt exact pe granţia dintre trecutul şi viitorul meu, pe care aş dori-o ştearsă pentru totdeauna, incapabilă să mă mişc. De teamă. Teamă să mă întorc, teamă să merg înainte.

Am mai scris şi altădată despre singura fericire sigură, cea care depinde doar de tine. Despre momentele pe care ţi le planifici în modul cel mai “balsamic” pentru sufletul tău, întrucât nimeni nu te cunoaşte mai bine. De ziua mea, voi fi…acolo, la vară, dincolo, la iarnă… Mâine voi mânca 2-3 eclere cu ciocolată veritabilă, în week-end voi vedea 3-4 filme. Tot eu spuneam că nu e bine să-ţi faci planuri în legătură cu oameni pe care abia i-ai cunoscut. Că visele care implică mai mult de o persoană trebuie să se  bazeze pe multe “fapte reale” şi pe date concrete. Se pare că ăsta e modul de gândire/operare cel mai safe pentru suflet.

Am hotărât să încep un vis nou şi lung, cel mai lung dintre toate. Din categoria celor care depind doar de mine şi sunt doar o problemă de timp. M-am gândit bine, bine de tot, ce m-ar face fericită (înafară de bani muuulţi, 100 de parfumuri şi audienţe maxime). Şi, pentru că Revelionul tocmai a trecut (şi mi-am dat seama că e un moment nemaipomenit pentru vise îndrăzneţe), am decis cum îl voi petrece pe cel ce va urma.

Momentul: 31 decembrie 2010, ora 23.55

Locul: Paris, Turnul Eiffel, al doilea etaj

Altitudinea: 125 m

Priveliştea: la înălţimea visului (masă obligatoriu la geam)

Muzica: jazz

Ţinuta: rochie neagră (gen Audrey Hepburn în “Breakfast at Tiffany’s” -există în dulapul meu, dar n-a fost îmbrăcată niciodată. Nu s-a “asortat” nici unui moment de până acum.)

Coafura: coc franţuzesc (n-am mai avut aşa ceva, dar cred că m-ar prinde. Neapărat să nu uit să îmi fac şi o programare la un salon de coafură parizian în ziua respectivă. Aş putea chiar să încerc un breton. Şi pentru acesta ar fi o premieră.)

Bijuterii: doar perle (da, veritabile, posed şi aşa ceva, dar n-am ce face cu ele. Cutia lor o folosesc drept suport pentru web-cam. Am destule atuuri pentru a pune bărbaţii pe fugă, nu mai e nevoie să îmi şi agăţ de gât nişte perle care valorează mai mult decât mine.)

Parfumul: hmm…aici e greu. Trebuie să fie un Chanel. Dar nu No.5. Cred că No.19 (fiind data mea de naştere, am considerat că mi-e cumva predestinat, aşa că a fost un coup de foudre).

Şi…cam atât. Artificiile le pune la bătaie Parisul. Cineva mi-a zis că sunt cele mai frumoase din lume. Ar mai trebui să fac o rezervare din timp, pentru a fi sigură că obţin o masă la geam. Nu ştiu dacă nu cumva ai nevoie şi pentru asta de un partener, dacă da, îi vor adresa primarului o scrisoare cu antet şi îi voi spune că sunt o jurnalistă din România care se consideră discriminată şi căreia tocmai i s-a făcut praf un vis ce datează de un an şi nu include un “+1″. Şi, până la urmă, voi obţine ceea ce îmi doresc.

Şi…m-am răzgândit în legătură cu visele. Cred că ar trebui să le colorăm, viu şi cu poftă, atât cât putem. Până nu prinde de veste realitatea şi nu ne trage covorul zburător de sub picioare, considerând că a fost destul. Cred că ar trebui să anticipăm poveşti ţesute în replici iscusite cu persoane pe care le placem chiar dacă abia le-am cunoscut, înainte să aibă timp să ne dezamăgească. Când nu ştim ce va urma, hai să alegem să credem că va da peste noi ceva cu totul minunat, ceva ce n-am putea avea cunoscând toate informaţiile, verificând atent sursele şi fiind capabili să aducem argumente pertinente pentru toate opiniile noastre. Să fim mai buni la nivelul viselor decât în realitate, cum spunea Octavian Paler. Ce scuză am putea avea pentru vise mediocre? Uneori nu înţeleg de ce ne încăpăţânăm să visăm banal, când e extrem de uşor să…

Nu e atât de important dacă voi ajunge să fac ce am povestit mai sus sau nu…probabil da…Dar, dacă nu, asta s-ar putea întâmpla doar din două motive: primul, că am ales un vis nou, mai aprins şi mai aproape de sufletul meu, şi, al doilea, că nu am mai aşteptat până atunci. Că toate astea se vor petrece mult mai repede, hai să zicem…de ziua mea.

Nu mai trebuie rezolvată decât problema artificiilor speciale de Revelion. Cumva, voi încerca să le mut în iunie.

De ce oare toate poveştile cu tine sunt din alt timp şi îmi poartă paşii sufletului în alt loc? Şi de ce cred că, dacă le scriu, aşa cum mi le amintesc şi cum au devenit, cu vremea, poate reuşesc să scap de ele, să nu se mai întoarcă, repetat, tocmai când m-am autoconvins că nu s-au întâmplat?

Ştii, se spune că nu e bine să îţi faci prea multe planuri. Mai ales în legătură cu oameni pe care abia i-ai cunoscut. Nu e bine să-ţi scrii scenariul propriei vieţi, în care să joace şi altcineva, până nu aduni destule informaţii, până nu verifici minuţios sursele şi poţi aduce argumente pertinente. Nu de alta, dar rişti să cazi de sus şi să doară rău. Rău şi ireparabil. Şi să mai şi stârneşti hazul/mila (nu ştiu ce e mai penibil).

Aşa am făcut. Doar uneori, înainte să adorm, îmi imaginam că poate singura noastră întâlnire nu a fost ultima, poate undeva…cândva…Dar atât. Am jucat după reguli. Mi-am făcut planuri de ziua mea. Nici un iz de concediu, nici un ban în plus de cheltuit, nici o aluzie aruncată. Şi totuşi am ajuns la tine. Tu căutai ceva, eu credeam că găsisem. Altfel, de ce mi s-ar fi împlinit cea mai adâncă dorinţă, tocmai de ziua mea?

Era trecut de 7 seara când te-ai ridicat de pe canapeaua albastră cam adormit, ai luat cheile şi ai zis: Mergem în Geneva. Eu am bâguit ceva cum că e târziu şi suntem cam obosiţi şi, poate, mergem mâine. Ziua ta e azi, a fost replica ta. M-am schimbat repede. Am vrut să-mi iau o fusta de blugi scurtă care s-ar fi potrivit atât de bine cu picioarele mele bronzate şi cu sandalele galbene cu toc…Dar m-am temut să nu crezi…ce dracu’ ai fi putut să crezi? Da, uite, dacă aş putea da timpul înapoi aş schimba asta. Aş îmbraca fusta aia obraznică.

Eram aşa de entuziasmată că, pentru a trece în Elveţia, ţară în care nu mai fusesem, aveam nevoie de paşaport, eram ameţită de serpentine şi de încercarea de a face o rezervare la un restaurant de pe telefonul tău mobil care mă încurca rău…Am zâmbit frumos la “graniţă” şi nu mi-a cerut nimeni paşaportul. Doar era ziua mea…Dar era şi Campionatul European de Fotbal găzduit de Elveţia şi Austria şi…în Geneva era meci. Portugalia-Germania. Nu ştiu nici azi cine a câştigat. Dar ştiu că Golful tău argintiu avea număr nemţesc, aşa că ne claxonam şi ne salutam cu cei asemeni nouă. Am intrat cu greu  în oraş, meciul nu începuse, ne-am învârtit ceva până am parcat. Am iubit maşina aia. Abia o luasei şi erai aşa de mândru de ea…Nici ea nu mai e.

Ne-am plimbat pe marginea lacului sperând să ajungem cât mai aproape de mingea de fotbal uriaşă, tu m-ai luat de mână de parcă aşa ar fi fost dintotdeauna şi vorbeai de maşini şi de poveşti trecute (cred că erai aşa…puţin stresat), iar mie tot îmi venea să zic ceva despre noi. Îmi povesteai cum e luminat lacul noaptea, la fel şi jetul de apă şi mingea. Încă nu era timpul. Metropola care miroase a lux ne-a primit cu soare târziu şi mieros (doar era una dintre cele mai lungi zile ale anului), cu clădirile atipice în care sunt cele mai scumpe apartamente din lume şi, da, cu “bijuteriile” auto cărora le făceai mereu câte o poză. La fel şi lebedei de lângă lac (îmi mai amintesc cum ai tresărit şi mi-ai spus bucuros că are “pui”), la fel şi nouă. O fotografie cred că ieşise mişcată şi în alta mă uitam în jos, gândindu-mă că nu-mi sta bine părul. Parcă da. Şi, după ce am vrut să încercăm un restaurant scump de pe marginea lacului, unde n-am putut intra pentru că eram în adidaşi, după ce am făcut window-shopping printre magazinele care găzduiesc doar trei poşete (sau trei ceasuri), am sfârşit mâncând ceva ce semăna foarte tare cu un kebab, la “prietenii” tăi turci. Ba chiar era. Cel mai bun din lume. În timpul asta, pe telefonul meu în silent mode se adunaseră câteva zeci de apeluri şi mesaje. Mda, scuze, plecasem să fiu fericită un pic.

Şi, când am pornit spre maşină, pe malul lacului, s-au aprins dintr-o dată şi luminile. Meciul se terminase şi era încă ziua mea. Tu încă mă ţineai de mână şi nici măcar nu îmi amintesc ce am mai vorbit sau dacă ne-am pupat în mod romantic sau nu. Dar îmi amintesc ce gândeam -uite, dom’le, cum se simte fericirea…Ar trebui să fie de ajuns…

Şi n-a fost. Cred în continuare că te-am cunoscut prea devreme, deşi pentru tine a fost prea târziu. Prea târziu, prea departe, prea mult, prea greu. Da, eu voi da for ever vina pe distanţă şi pe timiditatea mea, iar tu n-o să mă contrazici (ce rost ar mai avea?!). Adevărul îl ştim însă amândoi. N-a fost să fiu eu.

Azi eşti la fel de aproape sau de departe…şi mult mai pe drumul spre ceea ce căutai, de fapt. Aşa cred. Uneori nu e nevoie de multe vise împlinite şi de poveşti şi de plimbari de mână pentru a simţi că “e ceva”. Nici de atâtea declaraţii iscusit turnate în vorbe, cât să dea pe dinafară. Rămân o fată în adidaşi albastru-cu-verde care scria, parcă, frumos, deşi nu înţelegeai foarte bine ce naiba voia să zică şi de ce nu zicea direct.

Iar tu vei căuta, aşa cum mi-ai promis, pozele din Geneva, pe care nu le-am văzut niciodată, făcute cu mobilul de care erai atât de mândru, unele din maşina argintie care nu mai există. Lacul, mingea de fotbal, lebedele, noi doi…Eu le voi salva cu atenţie într-un folder pe care îl voi numi Poze a căror descriere începe cu “am fost fericită atunci” şi pe care nu-l voi mai deschide nicicând.

Pentru că, dacă o fac, mă tem să nu ajung iar la Spitalul de suflete, ultimul etaj (cel pentru operaţii pe cord deschis), unde cardiologii iscusiţi vor considera la unison că nu se mai poate face nimic cu o inimă care a bătut prea tare când nu era nevoie, de prea multe ori, şi mi-o vor înlocui cu una nou-nouţă, artificială, cu ritm perfect, care ga-ran-tat nu va mai bate aiurea. Pe viaţă. Iar eu…încă mai vreau să o păstrez pe a mea. Are atuul de a simţi fericirea.