Anda Docea

Femeia-budincă

Dacă aş fi un desert, ce fel de desert aş fi?…E o întrebare dintr-un film văzut de mine în adolescenţa timpurie, care mi-a atras uşor atenţia. Bărbatul interogat astfel a comparat, aproape imediat, femeia cu care împărţea aşternuturile cu un tort de ciocolată delicios. Dar soţia ta? Ea ce ar putea fi?, a continuat dialogul. Soţia mea ar putea fi…cel mult un fel de budincă, a sunat răspunsul. 

Imaginaţia mea de copil pofticios a fost puternic stârnită de perspectiva ciocolatei şi profund dezamăgită fie şi numai de ideea de a primi o budincă în schimb. Şi credeam, speram, nu mă concepeam altfel decât ca fiind o felie savuroasă de tort în toate poveştile care aveau să vină înspre mine. Cum Dumnezeu aş fi putut eu vreodată să devin femeia-budincă?!

Au trecut vreo două decenii, dar comparaţia asta stupidă nu mi-a ieşit nicicum din minte. În timp am ajuns să consider budinca un soi de desert constant ca savoare sau consistenţă, incapabilă să ofere surprize deosebite, chiar dacă poate lua arome diverse la ocazii festive. Care potoleşte cheful de dulce, foamea sau pofta într-un mod cât se poate de decent.

Marii amatori de dulciuri, cei pentru care diversitatea e muuult mai importantă decât calitatea ingredientelor, iar noutatea unei categorii netestate de desert muuult mai atrăgătoare decât gusturile des experimentate, chiar dacă plăcute, nu vor agrea niciodată budinca pe termen lung. O vor păstra, totuşi, în frigider, la rece, fiind deosebit de important să nu-şi piardă forma sau maleabilitatea. Apoi se vor înfrupta din noutăţi până li se va face rău. Asta nu se întâmplă mereu imediat. Uneori tortul cel proaspăt este frumos ornat şi mândru de formele lui, aşa că trebuie o vreme lăudat şi curtat. Alteori nici măcar nu e atât de meşteşugit lucrat, nici măcar gustos pe măsura aşteptărilor, dar, vai, e nou, e nou, şi asta îl face cel mai apetisant dintre toate. Cel mai de dorit, minunat, fotogenic. În alte cazuri e scump, al naibii de scump, încât se poate cumpăra doar felie cu felie. Dar asta îl face, nu-i aşa, cu atât mai râvnit, de zeci de ori mai preţios decât budinca anostă uitată în frigider, accesibilă (aproape gratis).

Nu ştiu cât durează povestea de dragoste cu un tort de ciocolată. La un moment dat nu-ţi mai ajung banii sau pur şi simplu ţi se apleacă de atâta dulce. Parcă budinca de pe raft începe să capete gust de acasă, parcă savoarea ei comodă şi confortabilă îşi regăseşte însemnătatea de altădată. E totul foarte bine o vreme, până pofta de alt gen de dulce vine din nou, mănânci până ţi se apleacă, din nou. Fără sfârşit.

Budinca uitată la rece a învăţat, în timp, că două-trei migdale adăugate, câteva frânturi de biscuiţi cu ciocolată şi o părere de sirop de caramel pe deasupra te pot transforma într-un desert cu totul nou şi plin de surprize.  Nu un tort de ciocolată de la care s-ar putea să ţi se facă rau. Ci unul…hmm…în care nu ştii niciodată cu precizie peste ce ai putea da.

Dacă aţi fi un desert, ce fel de desert aţi fi?…

Centrul Universului

Conform statisticilor, sinucigaşii acţionează cel mai abitir de Revelion şi la aniversările lor. Atunci se pare că neîmplinirile sunt mai apăsătoare, singurătatea mai sufocantă, lipsurile mai usturătoare. Iar nevoia de evadare, cea mai puternică. Duminică voi împlini 32 de ani. Mă gândesc de câteva zile deja la momentul ăsta. Cum 2011 mi se pare un an complet nepoetic pentru sinucidere, îmi mai rămân metodele obişnuite de aniversare: un plan şi un uşor bilanţ.

Nu prea cred că ştiu să fiu o prietenă bună. Pierd oameni pe drum, cu sau fără voia lor, pentru că se opresc în anumite locuri şi eu aş avea nevoie de atenţie constantă. Au rămas puţini, cu care mă văd rar, de câteva ori pe an, şi care nu se ştiu între ei, aşa că ideea unei petreceri uriaşe cam cade.

Am ”întâlnit” mulţi oameni frumoşi şi virtuali graţie blogului, cu care îmi mai scriu uneori, unii dispar după o vreme (sau poate eu dispar după o vreme) fără să ne cunoaştem prea bine, să ştim cine şi ce suntem. Poate aşa e lumea asta virtuală, ne agăţăm de orice ca să mai treacă o zi. Voi primi urări virtuale, iar eu le voi răspunde cald şi la fel de virtual, iar la sfârşitul zilei voi da shut down, simţindu-mă, nu-i aşa, extrem de populară.

Anul ăsta nu mai fug. Nici pe malul unui lac unde noaptea vine mai târziu, nici pe o insulă cu copacii deformaţi de vânt, nici pe un munte predispus la raliuri. Rămân până se termină emisiunea la care lucrez, apoi plec în concediu de-a dreptul ca un om normal (cine ar fi crezut?!). Cadoul de ziua mea, cel mai râvnit din lume, a venit mai repede. Pe 30 mai, când echipa din care fac parte a primit premiul APTR pentru cea mai bună emisiune magazin. Da, ştiu, am mai scris despre asta peste tot. Ştiu, nu e decât un premiu (pentru care am renunţat la Roxette, deşi îi aştept de vreo 20 de ani). Da, nu sunt decât unul dintre redactori. Dar a fost un vis vechi şi drag, care s-a împlinit după mulţi ani de muncă şi multe renunţări, cred, doar că eu nu le-am perceput aşa. Uneori nu le răspund la telefon tocmai celor cărora le pasă, dar la cel de serviciu, întotdeauna. “Chiulesc” de la nunţi şi botezuri sub diverse pretexte, dar în 8 ani nu am întârziat la nici o filmare, la nici un montaj. Nu cred că am predat vreun material, indiferent de natura lui, fără să fi făcut tot ce am putut mai bine, nici nu cred că a trecut noapte fără să mă fi gândit la treburile de serviciu mai întâi. Asta în ciuda felului în care mă percep oamenii care nu mă cunosc. În sfârşit am ajuns într-un loc în care, profesional, mi-e bine. Sper să fie doar începutul. Îmi dau seama, nu fără o uşoară apăsare central-stânga, că poate ar fi trebuit să acord importanţă şi altor frânturi de viaţă, şi altor persoane. Că am o mare parte de vină pentru lipsa de finalitate a multor poveşti scrise aici, de iubire, de prietenie, de relaţie cu un om. Deloc n-am ştiut să mă descurc. Am crezut că sunt centrul Universului şi mi se cuvin toate. Îmi pare rău.

Acesta a fost bilanţul, în privinţa planului, nu cred că am unul, doar nişte repere S-ar putea să încep să sărbătoresc ceva mai repede (în momentul scrierii acestor rânduri sunt într-un soi mai ciudat de negocieri, pentru care încă mai am energie). Mă vor suna prieteni mai vechi şi mai noi, de departe şi de aproape, şi le voi răspunde cu drag tuturor (poate doar într-un caz sau două telefonul va suna în gol. Mi-am pierdut şi patima de a de reject, cu anii). Fix la 17.20, ca în fiecare an, mă va suna mama mea, pentru că atunci m-am născut. Iar tata va fi operat deja un cadou care va veni direct pe card, întrucât părinţii mei mă cunosc cel mai bine şi ştiu că fericirea mea temporară chiar poate fi cumpărată cu bani (şi nici măcar nu e nevoie de o sumă mare, cam echivalentul unei rochii de la magazinul cu D.).

Va fi cu prăjituri de la Paul, îngheţată Nirvana cu migdale, fast-food şi tot ce-mi va mai trece prin cap. Şi şampanie multă şi gustoasă. Şi, poate, spre seară, îmi voi îmbrăca rochia albastră (pe care nu mă voi mai obosi să o calc) ca să mă mint puţin, să greşesc un pic şi să mă iert tot eu. Sau, dacă nu, voi mânca toate prăjiturile singură şi va fi un final minunat şi ăsta.

P.S. În poze cică par fericită…

Viaţă reală

Îmi amintesc perfect că în ziua cu pricina m-am trezit cu dorinţa de a nu fi zis “da” niciodată. La fel de bine sunt conştientă de faptul că, dacă propunerea n-ar fi venit, aş fi fost încurcată şi uşor nervoasă. Dar venise, nici prea devreme, nici prea târziu, nici prea direct, nici prea învăluit. La dracu’, venise cum nu se poate mai bine.

Îmi spuneam că, de bine de rău, va trece, aşa cum au trecut toate. Că nu mai am 16 ani, ci dublu. Că n-ar strica s-o iau aşa, ca pe o încercare (poate chiar o sarcină de serviciu?!) într-o zonă mai rar călcată şi mai strâmb. Ca să aflu cum stau. Nu mă grăbesc nicăieri, nici nu caut nimic. Nu trebuie nici să impresionez, nici să amuz, nici să intrig. Nimic nu “trebuie”. Aşa că ar putea fi foarte plăcut, până la urmă, fără vreo încărcătură sau conotaţie. Viaţă reală, îmi spuneam într-una, hai, sigur poţi să faci faţă! (în timp ce backing vocals-ul îmi rula de ce ai zis da, de ce ai zis da…)

Inevitabil am concluzionat că nu am cu ce să mă îmbrac şi poate nu e prea târziu să mă retrag, sub un pretext. Adică să renunţ? Ntz. Nu mergea nici asta. Atunci cum să fac? O rochie, ladylike? Nu cred că mă simt ca o doamnă, mai degrabă ca o studentă din era fără internet, care preferă să rămână în casă “ca să citească”. Tocuri? Ce fel de tocuri, cât de înalte, cât de comode? Şi părul? Îndreptat, cu bucle, strâns bine în coadă, coc neglijent? Uff…Pe măsură ce ora cu pricina se apropia, mă cuprindea uşor ameţeala. Nu mâncasem nimic toată ziua şi riscul ar fi fost ca lasagna să cadă ca un bolovan în stomacul meu şi/sau ca ginul tonic să mi se urce direct la cap. Bună treabă. M-am îmbrăcat cu ceva, desigur, până la urmă, spunându-mi printre dinţi că mi s-a cam tăiat de întâlnirile reale (aşa puţine cum au fost), că e prea târziu, că nu-s făcută pentru asta şi gata, fiecare cu nebunia lui, iar a mea e sociopatia combinată fatal cu zodia duală a gemenilor.

Am decis să ies, urăsc atât de mult să nu fiu punctuală încât de obicei trebuie să-mi umplu timpul de aşteptare cu ceva. Cobor mai repede şi intru în Cişmigiu prin Măgureanu. În cei 8 ani de când sunt în Bucureşti, nu cred să mă mai fi plimbat aici singură vreodată. Poate m-am întâlnit cu cineva la intrare sau am filmat vreun personaj. Constat că singură sunt ceva mai atentă la tot ce e în jur, la alei, la verdeaţă. Parcă nici mirosul asta de sfârşit de mai nu l-am simţit în niciun an. În fine, eu aveam un test de trecut. În momentul respectiv aş fi preferat să fi urmat cel mai greu interviu din lume, în arabă dacă se poate, în direct simultan pe CNN şi BBC. Asta era ceva ce aş mai fi putut gestiona, comparativ cu o întâlnire reală în care nu puteam anticipa sau controla mai nimic.

Minutele treceau lent, dar în direcţia firească. Am pornit spre Ateneu pe Victoriei, ascultând pe repeat U2 cu “Beautiful Day”. Rămăsesem în minte cu versul care mă amuza, I know I’m not a hopeless case, spunându-mi că în viaţa mea, never ever, nu mă mai bag în aşa ceva, e foarte bine pe teritorii cunoscute şi cu preocupări obişnuite. E safe. Fără nici o bătaie de inimă în plus pe minut.

La 19.58 ajunsesem în faţă la BCU. Mi-am scos căştile din urechi cu mişcări lente şi mi-am pus ambele telefoane pe silent. Mi-am aruncat guma de mestecat şi am mai tras o dată aer în piept, adânc (nu ştiu de ce se spune că gestul asta are darul să te liniştească, pe mine mereu m-a ameţit rău). Ajung la colţul străzii, vizavi de MNAR, acolo unde nu e trecere de pietoni şi trebuie să prinzi momentul. L-am văzut aşteptându-mă (nici nu prea aveai cum să-l ratezi), se plimba pe aleea din faţa Ateneului. Era cu spatele. Mă îndrept, ridic uşor nasul în vânt, las un autobuz să treacă prin faţa mea şi pun primul picior pe stradă.

Autobuzul s-a oprit imediat pe dreapta. Era un 137. Nu avea staţie acolo, probabil cobora cineva, vreun prieten al şoferului, cum se mai întâmplă. Uşa din spate s-a deschis aproape lângă cotul meu. Dintr-un pas aş fi fost în el. În mai puţin de 20 de minute, autobuzul 137 m-ar fi dus acasă.

Ordinary people

Încă dinainte să sosească aveam un chef de ceartă teribil. Pentru că trecusem de prea multe ori prin asta. Şi nu suport situaţiile care se repetă pentru că oamenii nu învaţă nimic din ele. Într-un final, a sunat la uşă. Privire în jos, umeri căzuţi, degete nervoase şi rimelul care se scursese şi o făcea să semene cu un urs Panda. Şi-a trântit pantofii cu toc pe pardoseala din hol, haina, geanta, a intrat în cameră şi s-a căţărat direct în pat. (În patul nostru, doar că lui M. îi dădusem liber în seara asta. Să bea cu băieţii, să doarmă la mă-sa sau unde o şti. Nu era primul episod de acest gen, deşi, aşa cum mi-a spus-o printre dinţi, e printre ultimele. O să-i treacă.)

Ştiam deja ce va urma. O să-mi spună că am avut dreptate şi că trebuia să mă asculte. Să nu-i fie teamă să ceară lucruri, să nu creadă că oamenii se schimbă dacă nu vor asta, să nu mai închidă ochii crezând că doar i se pare. Să nu mai iubească o poveste aiurea mai mult decât pe ea însăşi. După care o să-mi vorbească despre el, nenorocitul fără inimă, uite cum a putut să se poarte după cât am aşteptat şi am înghiţit, exact ca ăia dinainte, sunt toţi la fel, dar eu n-o să mai accept etc. Şi o sa-mi fluture demonstrativ celularul cu 3-4 apeluri pierdute. Vezi, nu-i mai răspund dobitocului, să-şi găsească altă proastă…

Acum mă uit la ea cum doarme cu telefonul în mână, bosumflată şi ghemuită ca un copil. O cunosc de peste 20 de ani. Lumea zice că semănăm, deşi ea e mai înaltă şi mai puţin blondă. Ne-am certat o singură dată, în clasa a XII-a, când n-a venit la majoratul meu. Avea o pasă proastă, era indecisă în privinţa facultăţii, nu era în apele ei, mă-nţelegi, nu, n-am chef de nici o petrecere. Întotdeauna era vorba de problemele ei, neliniştile ei, oamenii care o dezamăgeau şi tâmpeniile pe care le făcea (n-o să înţeleg niciodată cum o persoană raţională putea fi atât de naivă în privinţa bărbaţilor). Uneori, în discuţiile noastre nesfârşite de la ore mici (toţi iubiţii mei până la M. au urât-o. M. zice că mă ia aşa, cu toate, inclusiv cu ea. O numeşte “victima din iubire”, iar ea îi spune lui “agariciul ăla al tău”), nu mă întreba nimic despre mine. Erau doar istoriile ei, scenariile ei bolnave, repetate iar şi iar, până ajungea să mă doară inima la propriu şi să nu mai dorm. Şi atunci îmi aminteam de noi, aşa cum eram, de ziua în care eu am decis să nu mai zugrăvesc în cameră, iar ea a venit cu un braţ de postere cu Guns pe care ne-am apucat să le prindem cu pioneze, iar la cel mai mare, unul cu Axel singur, a înghiţit vreo două din cele pe care le ţinea în gură. Zicea că, dacă moare, măcar o să fie cu imaginea lui Axel Rose pe retină. În ziua când împlinea 15 ani eram cu cortul pe undeva prin Bihor şi am decis că e oportun să tragem prima noastră ţigară. De ea nu s-a prins viciul, de mine însă da, chiar prea tare. Motiv să mă exileze mereu pe balcon şi să-mi înjure paiele. Pe la vreo 20 de ani rupeam Costineştiul, se supăra pe mine că eu mă cuplam mereu repede, în timp ce ea visa la nu ştiu ce vedetă, o poveste extraordinară, nu aşa, oricine. Aşa că nu se alegea cu nimic.

Am crezut mereu că, dincolo de izbucnirile de egoism şi de victimizarea absurdă pentru un om căruia nu-i lipseşte nimic, ascunde ceva bun. Nu cunosc pe nimeni care să facă haz de necaz într-un asemenea fel, nici care să se autoironizeze până râzi cu lacrimi. Nici care să scrie un gen mesaje, la diverse ocazii, menit să-i şteargă toate păcatele.

N-am apucat să-i spun că sunt însărcinată. Cumva, în ultimele luni, n-a venit vorba. Ştiu exact cum va reacţiona. După un Jesus, copii! va urma un pe de altă parte, dacă asta îţi doreşti tu de la viaţă… Şi la “asta” îşi va înălţa palmele în sus şi nasul în vânt, iar mie îmi vor veni nişte vorbe grele, care se vor opri fix pe vârful limbii. Apoi va începe discuţia despre cum eu n-o să mai am timp de ea deloc, că aşa sunt toate mămicile, şi despre cum ea urăşte nunţile, aniversările şi botezurile şi, să nu mă supăr, dar viaţa ei este deja destul de complicată, singurătatea mult prea apăsătoare ca să ia parte la astfel de manifestări, apoi va pasa eternul ştii că eu mereu am fost cam nebună, dar ţin la tine, la fericirea ta, dacă pot să fac ceva, oricând… Da, poţi să începi de pe acum să renunţi la a încerca să sădeşti sentimente acolo unde nu sunt. Nu eşti chiar atât de grozavă.

Iar pentru mâine, ştiu la ce să mă aştept. Se va uita prin colţuri şi va afişa un zâmbet uşor ştrengar. Îmi va spune că eu sunt foarte norocoasă că l-am găsit pe M., care mă iubeşte, dar că, în cazul ei, dragostea a avut mereu sens unic, aşa i-a fost norocul. Că nu se poate gândi la o familie, de fapt, nici măcar nu ar putea să tolereze (ce cuvânt!) prea mult pe cineva prin preajmă, e prea târziu, nu mai vrea decât să călătorească şi să scrie poveşti aproape adevărate despre iubiri aproape întâmplate. Aşa că o să pretindă că nimic nu s-a petrecut, poate sufletul încetează să mai doară dacă îl ignori şi atunci foarte bine poţi spune că nu-l mai ai deloc. Eu voi deschide gura să rostesc ceva, ei o să-i dea lacrimile, o să mă prindă strâns de braţ şi o să-mi spună, cu ochii înfipţi în ai mei: Nu înţelegi? Încerc să mă agăţ de viaţă…

Înţeleg. Încercăm cu toţii. Eu nu mai pot să mă gândesc acum la călătoriile nefăcute sau la iubirile neconsumate. Nici nu mai ştiu când am scris ultima poezie. Cu M., am în sfârşit sentimentul de “acasă”. De asta mă agăţ eu. De linişte. Şi, pentru că aproape 4 luni am fost o gravidă mai mult decât exemplară şi la fel voi fi de acum încolo, pentru că mă pricep atât de bine să adun grijile altora şi văd că mai fac faţă încă, fix în momentul asta îmi voi aprinde o nenorocită de ţigară pe care o voi fuma cu voluptate, inhalând adânc, până la ultimul fum.

-Te gândeşti să fumezi cumva?!   -Nu…

Întâlnire de gradul “două”

Îmi amintesc perfect clipa în care i-am auzit râsul. Încercam să nu mă calc pe şireturi, să-mi aranjez mai bine căştile în urechi şi să iau cutia din raft în acelaşi timp. Laptele cu 0,1% grăsime (nu ştiu de ce insist în a-l bea, restul alimentaţiei mele numai light nu e. Dar îndulcitorul în cafea şi 0,1% în lapte sunt sfinte). Părea un râs relaxat, destins, nici forţat, nici prea strident. Şi sincer. Cumva, râsul unei persoane cu ochi senini.

Prima dată am văzut-o din profil, din stânga. Mignonă şi slăbuţă, cu un palton bine strâns pe talie, cu părul uşor mai jos de umeri. S-a întors puţin în direcţia mea, dar nu-mi mai pot reconstitui faţa ei, nici zâmbetul. Te-am văzut pe tine şi apoi cineva s-a jucat în mod barbar cu o gumă de şters prin contururile de viaţă din jur. Reţin câteva instantanee, alb-negru, dacă nu cumva sepia, ca nişte amintiri dintr-o altă lume, tu care nu spuneai nimic, eu care am simţit nevoia să mă prezint ca la şcoală, mâna ei mică şi uşoară într-a mea, căştile pe care încercam cu cealaltă să mi le trag din urechi şi care se încăpăţânau să nu vrea, să-mi rănească în continuare timpanele cu You don’t know, coşul vostru de cumpărături, vârfurile pantofilor ei, tonul tău voit lejer şi zgomotul ploii de afară, sacadat, răutăcios. Semn de realitate.

Am urcat în primul autobuz, mi se părea că ploaia de pe obrajii mei devenise, nu ştiu cum, mai caldă, nu reuşisem să văd numărul, dar mă îndepărta de tine şi asta era ok, era liniştitor ca o dispariţie. Nu mai aveam punga cu nenorocitul de lapte, trebuia să fi uitat de el şi n-aş mai fi intrat acolo, în magazinul ăla cu iz de seară în doi şi de dimineţi cu “şi ce vrei să facem azi”, cred că îl pierdusem undeva, mă trăgea în jos prea tare, era greu, şi deja abia mai reuşeam să port ce rămăsese din suflet, partea “mea”, unde n-am înrămat încă fotografii cu tine în loc de icoane.

Nu mai voiam să aud decât sunetul cheii rotite în uşă pe dinăuntru, în casa mea ca o scorbură liniştită şi fără scaune, unde n-ai fost niciodată pentru că ai fi pierdut inutil timp pe drum. Locuiesc, ghinion, prea departe. Poate de asta viaţa omite să-mi trimită invitaţii la diverse evenimente, deşi eu le aştept cu ţinuta potrivită şi coafura ideală, cu zâmbet şi iz de parfum albastru, le aştept aşezată pe marginea patului, ca o paparudă, dar nu sosesc niciodată. Cred că viaţa e în altă parte, s-a mutat şi, pentru că am antecedente îndelungate de sociopatie, s-a săturat să mă mai invite.

E uşor amuzant, dacă n-ar fi vorba despre mine, aş bârfi copios felul în care poti să aluneci atât de repede de la a fi prea tânără, mult prea tânără pentru orice, la a fi “cam târziu”, la statutul de admirator al unor versiuni reale ale viselor despre ceea ce ai fi putut fi dacă, şi dacă…Mă înfig tot mai adânc în ani şi ridurile nu mai sunt demult “de expresie”, iar “data viitoare” nu mai sună a speranţă, ci a condamnare. Dar cred, aşa cum spun experţii, că mai multe cutremure mai mici reduc din şansele unuia de proporţii.

Ajung acasă într-un târziu şi mă strecor ca un hoţ pe lângă oglinda uriaşă din hol. Azi nu. Îmi scot adidaşii şi geaca udă. Nu mai aprind nicio lumină, mă întind pe canapea şi privesc printre draperii ploaia de afară. Aceeaşi ploaie cade  într-un loc spre care s-ar pierde inutil de mult timp pe drum, pe acoperişul unei case de unde se aude din când în când un râs relaxat, destins, al unei persoane cu ochi senini.

http://www.youtube.com/watch?v=ZzBFidOU1MY

Luna nouă

Foarte mulţi îmi spun că mă citesc de la începuturi, dar că nu au comentat niciodată. Nu se pricep la scris, declară ei. Dar eu nu cred că este nevoie de un talent deosebit pentru a înşira câteva vorbe. Pentru a scrie ce simţi, ce crezi, pentru a povesti ceva prin care ai trecut. Asta mi se pare uşor. Asta pot să fac -să scriu despre mine. Poate din acest motiv mă şi bucur atât când cineva care citeşte se identifică, măcar temporar, cu persoana de printre rânduri. Pentru că ştiu că nu sunt capabilă să scriu altfel decât povestindu-mă, nu prea stăpânesc alte tehnici de a atrage cititorii. Mai trebuie să vorbesc şi despre alţii, la serviciu, dar poate tocmai de asta prefer ştirile în locul reportajului de culoare. Scurte şi la obiect. (Nu cred, prin urmare, că aş fi o jurnalistă strălucită. Scriitoare, nici atât.)

Emily mi-a scris la un moment dat că sufletul ei ia cel mai uşor forma tablourilor. Că se exprimă prin desen şi culoare altfel decât prin cuvinte. Atunci am rugat-o să-mi trimită un astfel de tablou, promiţându-i o poveste pentru el, atât cât m-aş pricepe eu să transform imagini în cuvinte. După ce l-am primit, l-am purtat mult timp în minte, convinsă fiind că, la un moment dat, vorbele se vor aşterne singure. Ceea ce s-a şi întâmplat. Mulţumesc, Emily!

Nu-şi mai amintea nimeni cu exactitate când ajunsese pe insula cu nume de plantă ciudată şi ape verzi-albăstrui în buză. Ea, nici atât. Fusese totuşi cu ani buni în urmă, din moment ce cicatricea lungă şi ramificată, care-i brăzda fruntea şi o parte a scalpului, era greu de observat când se bronza. Şi-o amintea totuşi pe Meme, cea care îi punea pansamente simpatice din frunze şi o ungea cu nişte ciudăţenii urât mirositoare. Şi în căsuţa căreia rămăsese, fix cu vedere la golf. Nu s-a neliniştit prea tare nici când Meme n-a mai fost. Probabil că, precum rana care s-a închis încet, s-a dus şi capacitatea ei de a-şi face griji pentru ceva. Avea totuşi zile când veneau peste ea crâmpeie dintr-o altă viaţă, la care îşi tot spunea că se va întoarce. Într-o zi, când cutia va fi plină.

Învăţă repede să prindă peştele şi să-l prepare în diverse feluri. Şi să se ocupe de grădina lui Meme. Cea mai mare parte a timpului şi-o petrecea privind în zare şi aşteptând câte o barcă. Nu erau niciodată călători, nimeni nu venea acolo în vizită. De fapt, nici vecinii de insulă nu şi-i prea cunoştea, regulile sociale nu erau scrise de nimeni. Veneau însă bărci ale pescarilor, uneori ale căutătorilor de comori, alteori ale nebunilor care voiau să uite. Ba chiar şi piraţi au venit o dată, dar cam amatori în ale capturilor (deşi unul chiar avea un picior de lemn, furat). Cu unii stătea de vorbă într-o limbă universală, pe cei bolnavi îi îngrijea cu doctoriile ciudate din casă, noaptea urca să le aprindă farul şi îi urmărea cu privirea până se pierdeau în smoala apelor. În schimbul grijii ei, primea uneori câte o perlă. De fapt, orice ar fi primit, strângea şi îi aştepta pe “culegătorii de minuni”, cum îi numea ea, pentru schimb. În timp ajunseseră să o cunoască toţi şi cea mai mare bucurie a ei era să obţină minunile mult-dorite. Le strângea pentru ziua în care vaporul mare-mare, cel care venea o dată la câţiva ani, o va duce înapoi în lumea de care nu-şi amintea decât uneori, rar, în nopţile cu lună nouă, când cicatricea o durea puţin mai tare.

Când luna i se părea răutăcioasă şi ascuţită intra în spuma valurilor, în miez de noapte. În lumina farului, apa avea toate tonurile de verde-albastru, exact ca ochii cuiva de care nu-şi amintea foarte bine. Din lumea de dincolo. Asta avea darul să o liniştească. Să-i dea sentimentul că, la un moment dat, va avea unde să se întoarcă.

-Când zici că ai văzut-o ultima dată?

Bătrânul care se ocupa de far se căznea să se trezească din aburii beţiei de după-amiază. Nu înţelegea cine sunt cei doi bărbaţi nou-veniţi, păreau aşa, un fel de turişti. Habar nu avea cine îi trimisese la el.

-Eu…hm…eu n-o cunoşteam.

-Dar erai mereu pe urmele ei.

-Nu…n-a fost aşa. Doar noaptea…

-Cum noaptea?

-Nu înţelegeţi…eu…nu voiam decât să o desenez…în nopţile cu lună nouă intra mereu în valuri…

-De ce voiai s-o desenezi? întrebă bărbatul cu ochii de culoarea mării. Cel care tăcuse până atunci.

-Încercam s-o desenez, dar n-am reuşit niciodată aşa cum voiam. Aşa că încercam iar şi iar. Pentru că era ceva ciudat cu femeia asta, care nici măcar frumoasă nu era. Ştia că o urmăresc, odată m-a întrebat dacă nu mi se pare că luna nouă râde de noi, aşa ascuţită şi rea cum e. Apoi şi-a scuturat pletele şi s-a pierdut în spuma apelor. Zicea că au cea mai frumoasă culoare din lume. Nu mai ştiu când am văzut-o ultima dată. Într-o noapte cu lună rea n-a mai apărut. N-a mai văzut-o nimeni de atunci.

Cei doi bărbaţi intrară în căsuţa de lângă golf. Era plin de praf şi de pânză de păianjen, dar ordine. Totul rămăsese neatins, de parcă cea care locuia acolo urma să lipsească doar câteva minute. Pe o măsuţă de lângă pat găsiră o sticlă de parfum albastră, goală, şi o carte de Balzac îngălbenită, cu colţurile paginilor răsucite. Deschisă şi cu faţa în jos, ca şi când cineva tocmai citise un fragment înainte de culcare. Lângă ele, o cutie de lemn ferecată. Capacul putrezit pocni la prima forţare. Cutia era aproape plină cu mărgele albe de diverse mărimi, de sticlă, de lemn, de plastic. Desperecheate, fără valoare.

Când nici cea mai frumoasă declaraţie de dragoste nu e de ajuns

Doctorii mă intimidează mai rău decât preşedinţii, actorii sau sportivii celebri. Uşurinţa cu care discută despre simptomele ce pentru tine pot reprezenta un posibil sfârşit de lume, despre nebănuitele evoluţii ale bolii, tratamente de urmat şi un eventual semn de întrebare ce îţi va bântui, răutăcios, toate nopţile, până primeşti o nenorocită de foaie bine sigilată într-un plic pe care scrie, cu majuscule şi bold-uit: NEGATIV. Atunci Pământul începe să se rotească iar, cu viteza potrivită, în sensul ăl bun.

Am avut marele noroc să nu petrec în spital nici măcar o noapte. Locul unde oamenii sunt trişti, speriaţi grav, isterici, depresivi sau pur şi simplu…nu mai sunt. Mama mea e medic, dar nu mi-am “irosit” nici măcar 10 minute din viaţă pentru a-mi imagina cum o fi să ai de-a face numai cu oameni palizi şi suferinzi sau să fii trezit de nenumărate ori pe noapte, zeci de ani, pentru cei care se simţeau atât de rău încât drumul spre spital a devenit singura soluţie. Nici de unde mai are energie să zâmbească mereu pentru mine. Pentru că, nu-i aşa, problemele mele de jurnalist angoasat au fost întotdeauna mai importante decât cele ale unui amărât de doctor care se joacă nu cu vorbele, ci cu vieţile. Şi care atunci când îţi spune că eşti sănătos devine brusc Dumnezeu pe Pământ şi te umple de o fericire mare, mare.

Nu demult tare, m-am îmbolnăvit. Nu grav. Suficient cât să-mi dau seama că tot ce e lumesc are valoare determinată, redusă. Că nu mai contează ce planuri sau vise ai, cât de frumos scrii, cum ştii să iubeşti, nici oamenii care ţin la tine sau cei pe care îi admiri. Nu-ţi mai aminteşti gustul croissantelor din Paris sau cel sărat de “la revedere”. Mirosul mării la Balcic sau de “Un jardin apres la mousson”. Felul în care rochia-curcubeu preferată se aşeza pe tine sau viteza cu care taxiul te ducea noaptea târziu sau dimineaţa devreme la o adresă ştiută. Nimic din toate astea.

Sunt momente în care ne dăm seama că suntem cu adevărat singuri, că în faţa bolii şi a neprevăzutului din ea nu ne putem apăra cu armele din lumea reală. Regretăm toate zilele în care n-am ştiut să apreciem darul sănătăţii, ne spunem că vom schimba lucrurile de îndată ce ne vom întoarce la vechiul nostru “eu”, că nu va mai fi ca în celelalte dăţi, când am promis şi am uitat, crezând că suntem încă jenant de tineri.

Şi nu, în momentele de mare suferinţă nu te ajută nici măcar o vorbă bună. Nu poţi decât să aştepţi şi să-ţi doreşti să treacă. Să treacă.