Anda Docea

Femeia care aştepta

De fapt, toate femeile aşteaptă aşa, viaţa întreagă…Toate femeile, din toate ţările şi din toate timpurile. Aşteaptă un bărbat care trebuie să apară acolo, la capătul drumului…Un bărbat cu privirea hotărâtă şi gravă, venind de mai departe decât moartea, spre o femeie care a sperat necontenit. Aşa scrie Andrei Makine, asta crede personajul său, oscilând între orgoliul de a rupe cercul repetitiv al zilelor unei femei care, vreme de treizeci de ani, a aşteptat un alt bărbat şi teama cumplită că ar putea să-i ia locul celui dorit.

Nu ştiu dacă mai există femei ca Vera, care să se hrănească o viaţă din amintirea unei clipe (o avea dreptate Cioran, “un moment absolut răscumpără golul tuturor zilelor”?). Care să bântuie zeci de ani, pe acelaşi drum, speriată mai mult de sosirea lui (ce Dumnezeu ar putea să îi spună?!), decât de existenţa ei devenită un set de automatisme: mantia în care se învăluia, drumul spre ţărmul Mării Albe, scotocitul în cutia de lemn, cu uşiţă metalică, abia ţinându-se (nimic, nici azi). Dar cred că da, e plină lumea de femei care aşteaptă, în timp ce, diabolic, timpul se scurge în direcţia care lasă urme adânci sub ochi şi între sprâncene şi ia lucirea din privire cu mâna uşoară a unui chirurg extrem de priceput (ochii trădează, întotdeauna, ca şi când tot ce am trăit rămâne fotografiat pe retină şi de acolo se proiectează spre lume). Ele mai încearcă să-l păcălească alegând ţinute tot mai decoltate şi rujuri din ce în ce mai vii, mimând cu vioiciune tinereţea veşnică. Nu mai caută în cutia de scrisori, ci pe ecranul laptopului, nu mai tresar când vântul pare a aduce zgomot de vâsle spre mal, ci când mobilul înregistrează mândru primirea unui nou sms, hrănitor ca o gură de aer proaspăt la ieşirea din adânc de mare. Dar aşteaptă, aşteaptă…

M-am întors la carte abia când n-am mai fost o Vera atât de temerară în aşteptarea ei, încât perspectiva unei reîntâlniri ar fi îngrozit-o de moarte. Când am înţeles că nici un bărbat nu vrea să fie cel aşteptat o viaţă -e prea copleşitor gândul ăsta, sufocant, paralizant de-a dreptul. Când femeia care aştepta n-am mai fost eu.

Let go

Era una dintre acele discuţii înainte de care trebuie să tragi aer în piept adânc, bărbăteşte. Pe care să-l laşi să ţâşnească apoi nici prea puternic, nici prea suav, purtând suflul de vorbe potrivite, nici din belşug, nici reţinute. Cuvintele care lămuresc totul. De o vreme (câtă vreme?!) nu mai gândea prea intens ce să spună, nici glasul nu-i mai tremura din teama de înfrângere. Avantajele jocului învăţat. În final, el se va întoarce. Impropriu spus, întrucât nici nu fusese plecat (dar nici acolo). În concluzie, lucrurile vor rămâne exact ca până acum. Aşa cum alesese. Cum şi le dorea (?!).

Acum măsura micul hol de la intrare cu paşi apăsaţi, iar tocurile ascultau şi încercau să deranjeze sacadat, enervant, convorbirea telefonică a bărbatului aflat în camera alăturată. Se abţinu să-şi aprindă o ţigară, spera să nu mai dureze mult. Un rictus de zâmbet i se ivi în colţul gurii, în timp ce-şi aranja buclele. Nici măcar frumoasă nu (mai) era. Tânără? Hmm. Păcălea încă. O companie plăcută? Nu prea. Cu toate angoasele, geloziile, tabieturile, convingerile şi cheful (rar şi rău) de scandal. Ce Dumnezeu i-o face să revină, ca muştele la miere?… Râse înfundat, amintindu-şi o frază dintr-un film mai vechi (unul cu curtezane)…”Fă-i să se simtă de parcă ar fi unici în Univers”. Asta o fi. Se temu că el ar fi putut-o auzi, râsul probabil nu era adecvat momentului şi nicidecum în favoarea ei. Oricum o credea cam bizară. Se apropie de uşa care o separa de camera vecină şi îl privi prin sticlă. Bănuia cu cine vorbeşte. Tonul lui era cald şi uniform, liniştitor ca o întoarcere acasă. Se întrebă dacă ei i-a vorbit vreodată aşa. Parcă da, la început (când o fi fost acel început?!). Încercă să-şi amintească cum era ea atunci, dar altceva decât că, probabil, tot 37 1/2 purta la pantof nu mai ştia, concret şi neceţos. Ba da, primul compliment pe care i-l făcuse. Ceva legat de vocea ei.

Îşi lipi nasul de geamul uşii, ca să-i vadă mai bine profilul. Zâmbea şi atunci zâmbi si ea, involuntar. Era ceva în atitudinea lui, în felul în care rostea cuvintele ce nu răzbăteau până la ea complet, până şi în zâmbetul ăsta…zâmbetul lui de demult. Şi, când sticla din faţă deveni neclară şi apoasă (sau să fi fost doar privirea?), iar nasul roşu de la apăsatul pe uşă, când bărbia i se întâlni ciudat cu pieptul şi mâinile se prăbuşiră pe lângă corp, scăpând pachetul de ţigări şi bricheta, înţelesese. Era fericit.

Ieşi din casă şi coti pe prima stradă, fără să se grăbească. Părea aşa, un om din care Dumnezeu a stors toată viaţa îndesată cu sete la începuturi, istovit de atâta lovit pe dinăuntru în pereţii sufletului, ameţit de mişcarea browniană a gândurilor în ascunzişurile minţii. Un om căruia nu-i mai e somn, sau poftă, sau toamnă. Şi care, pentru prima dată în cumplit de mulţi ani, rămăsese fără nici un ţel.

Bărbatul sfârşi convorbirea şi ieşi, în cele din urmă. În hol, grăbindu-se să fie uitată, o femeie risipise în aer un parfum copleşitor ca un adio. Un jardin apres la mousson.

Tărâmul cuvintelor nerostite

Mereu m-am întrebat ce se petrece cu tot ce nu mai reuşim să ne spunem. Din întâmplare, din nefericire, din lipsă de timp, de loc sau de moment potrivit. De intersecţie fructuoasă de destine. Şi, că să nu mă gândesc prea mult că vorbele nespuse rămân într-un colţ al inimii, afectându-i ritmul de câte ori încearcă să se ridice la suprafaţă, sau într-un ungher al minţii, întunecându-ne parţial privirea cu reflexia altor vremuri, ei bine, prefer să cred că toate cuvintele astea nematerializate se adună într-un anume loc, poate desupra norilor sau exact pe linia uşor bombată de îmbinare a cerului cu pământul. Acolo trebuie să fie tărâmul cuvintelor rămase nerostite.

Ar putea fi vorbe de mulţumire pe care, când cineva ne-a făcut o bucurie mare-mare, de emoţie, nu le-am mai zis. Ar putea fi adevăruri ferecate în suflet atunci când îi asigurăm verbal pe cei dragi că suntem bine, “azi mai mult ca ieri, mâine mai mult ca azi”. Cele care roiesc în creierul nostru cu zgomot de hard-disk în derivă, în timp ce în fotografii părem atât de coloraţi şi de veseli. Iertarea pe care n-am mai cerşit-o, pentru că, nu-i aşa, războiul orgoliilor e mult mai important decât o plăpândă şansă la fericire. Câteva cuvinte pe care le-am spus doar în gând, deşi cineva se afla, totuşi, la celălalt capăt al firului. Sau dinainte de “vorbim altădată”. Vorbe de care credeai că nu mai e nevoie, pentru că inima oricum ţi se triplase şi voia să sară din piept, iar ţie ţi se părea că, dacă nu îţi închizi cămaşa mai bine, cu siguranţă toţi trecătorii vor observa că te-ai îndrăgostit şi toracele ţi-a devenit o cutie muzicală (nu din aceea enervantă, ci una cu o melodie fără de care nu mai poţi adormi).

Dar, pentru că în toate aceste clipe am ales să nu spunem nimic, cuvintele nerostite au ajuns pe tărâmul lor ireal. Aici îmi imaginez eu că sunt sortate după însemnătate, sinceritate şi vechime. Fiecare dintre ele, scris cu cerneală azurie pe un cartonaş. Iar cartonaşele, aranjate în mii de sertăraşe aurii. Întâi cele mai însemnate, cele care, odată auzite, ascultate, citite, ar fi putut schimba miraculos destine. Ar fi putut aduce fericire şi lacrimi de bucurie. Apoi cele mai sincere. Cuvintele făcute să vindece răni, să reîntregească suflete, să purifice trecut. Şi, toate, aşezate în ordinea crescătoare a vechimii. Cele mai noi, primele. Asta pentru că lor le este cel mai uşor să părăsească această lume şi să se întoarcă pe buze. Pentru că tocmai au fost gândite şi, poate, după un mic răgaz, vor prinde viaţă sau contur. Pe măsură ce trece timpul şi nimic nu le mai cheamă înapoi, cartonaşele cu cuvinte nespuse se aşează tot mai adânc, de-a dreptul în spatele sertarelor aurii. Iar de acolo cu greu se vor mai putea materializa vreodată. Şi, cu vremea, unele dintre cuvinte nu vor mai fi nici puternice, să schimbe destine, nici sincere, să vindece răni. Nu pentru că n-ar fi magice ci, pur şi simplu, pentru că se va fi uitat de ele. Iar magia, chiar dacă există, e efemeră.

Mi-aş dori să bată un vânt suficient de puternic încât să scoată toate cartoanele aranjate frumos şi regulat în sertăraşe şi să le trimită, cu boltă, înapoi în lumea reală. Să plouă cu cuvinte azurii peste cei care le-au gândit. Poate, dacă sunt spuse cu destulă forţă şi sinceritate, mai pot schimba destine şi vindeca răni. Iar tărâmul cuvintelor nerostite va rămâne doar o poveste despre vremea în care nu aveam destul curaj.

P.S. Te iubesc.

Sursa foto: http://vi.sualize.us/view/02d93331d5cbd5e7bfc4f3dd327aed77/

N-ai dori un cadou?

Se spune că îţi poţi da seama cu uşurinţă de firea unui om după felul în care primeşte un cadou. O primă categorie, cea a impetuoşilor, rupe năvalnic orice strat de hârtie, desface cu repeziciune orice nod şi, dintre elementele cutiei puternic deformate, extrage zgomotos conţinutul mult-aşteptat. 

Urmează apoi pedanţii. Aceştia deschid cadoul mai mult la insistenţa celor din jur, altfel ar putea foarte bine să amâne operaţiunea până îşi vor fi terminat de achitat toate sarcinile pentru ziua cu pricina. Întâi îl aşează pe o suprafaţă netedă şi curată, încep de la fundă, trăgând cu precizie de capătul care trebuie, apoi dezlipesc tacticos marginile pachetului şi stâng ambalajul (împăturindu-l obligatoriu în unghi drept, nu aşa, cocoloş). De îndată ce deschid cutia, înainte să fi reuşit foarte bine să vadă despre ce este vorba, mulţumesc respectuos expeditorului, apoi aruncă o privire mai atentă cadoului, chiar fără a-l scoate complet din învelişul lui. El va fi, la un moment dat, folosit pentru un scop bine determinat sau într-un loc bine de tot gândit (într-o zi mai liberă).

Şi ar mai fi emotivii. În precipitarea lor de a manevra cum trebuie respectivul dar, suprinderea totală îi face să nu ştie ce să spună, cum să-l primească, cui să-i mulţumească. Ba ar putea duce şi la deteriorarea (totală sau parţială) a cadoului în sine. Cutia va fi deschisă cu teamă, ochii vor fi strâns închişi cu o secundă înainte ca ultimul strat foşnitor să cadă, iar mâinile vor tremura uşor când vor mângâia ceva visat.

Ador să fac daruri. De regulă supraveghez foarte bine viitorul destinatar, uneori ani întregi, până înţeleg exact ce anume s-ar potrivi, fără retuşuri, în universul lui personal. Caut lucrul respectiv, cu drag, zile în şir şi îmi imprim colorat în suflet momentul când găsesc exact ceea ce visasem. Îl ambalez asortat şi cu tandreţe şi scriu întotdeauna, dar întotdeauna, câteva vorbe. Privesc cu bucurie de copil impetuoşii, pedanţii şi emotivii din viaţa mea desfăcând micile mele dovezi de gând.

Viaţa mi-a oferit şi mie, în timp, destule daruri. Cred că a fost o vreme în care le deschideam pe nerăsuflate, anticipând focul de artificii care va ieşi din cutie. Alteori am făcut-o fără grabă şi fără freamăt, mulţumită de utilitatea lui. Şi, în ultima vreme, îmi cam tremură mâinile la gândul că, în locul unui dar aşteptat şi util, ar putea sări scântei din nou.

Pe ultimul raft al biroului meu, în dreapta jos, sunt aliniate câteva cutii cu cadouri alese cu drag, ambalate cu tandreţe, pentru nişte oameni care, cândva, mi s-au imprimat colorat în suflet. Sunt cadourile pe care nu le-am mai oferit niciodată.

Sursa foto: http://www.flickr.com/photos/minato/4127381749/

Ne vedem peste 10 ani pentru happy-end?!

Conform unui cod al bunelor maniere nescris şi uşor arhaic din Suedia, dacă iei parte la un moment important, aşteptat, festiv, dacă se petrece în sfârşit o întâlnire mult-dorită, nu porţi ceas. Îl laşi acasă. E un fel politicos, încântător, de a spune că, uneori, timpul nu contează.

Îmi plac întâlnirile neaşteptate, atemporale, “miraculoase”, cum le numea Andrei Pleşu. Când răspunsul la întrebarea “cum ar fi fost viaţa mea dacă nu aş fi cunoscut o anumită persoană?” este “nu ştiu”, avem de-a face cu o întâlnire miraculoasă, scria Pleşu. Intersectări de destine, uneori nu mai lungi de o zi, sau o noapte, în jurul cărora am putut să-mi ţes scenariile, visele, renunţările şi poveştile. Edit. Save. Print. Repeat.

Pentru că apetitul pentru auto-dramă, încâlcire în iţele lui “nu se poate”, maraton pe mii de kilometri şi interpretare, la tastatură, a celor mai romantice, interminabile şi ireale potriviri de cuvinte mi s-a stârnit de timpuriu, filmul “Before Sunrise” s-a pliat perfect, fără retuşuri, pe sufletul meu decis să vibreze altfel, rar, dar profund, cu bătaie lungă.

Scenariul e simplu şi exact în stilul meu: două personaje, nu mai multe, se întâlnesc întâmplător, stau de vorbă despre tot şi, concret, despre nimic, petrec împreună o zi şi, poate, o noapte, fără vreun plan de a se mai întâlni vreodată. Pentru a întregi povestea, decorul trebuie să fie uşor rupt din cotidian (Viena, în acest caz), aşa încât amintirea să se cuibărească negreşit într-un colţ important al minţii şi al inimii (cel la care apelăm de câte ori vrem să ne simţim inundaţi de energia clipelor în care am fost, inevitabil, mai tineri, mai impulsivi, mai la început drum în viaţă -perioada aceea când încă nu aflaserăm multe dintre răspunsuri, în special la întrebările care încep cu “când…”).

Filmul merită văzut măcar pentru spiritul anilor ’90 pe care îl întruchipează atât de bine, pentru dialogurile naturale, dar profunde, pe care le poţi lega facil de momente de viaţă, pentru Viena ziua şi noaptea, Ethan Hawke, Julie Delpy şi nişte clipe lungi dintr-o gară. E menit să ne amintească de toate întâlnirile miraculoase ale vieţii noastre, visate sau petrecute de-a binelea, care ne-au deraiat niţel destinul şi ne-au făcut exact ce suntem acum. Indiferent cât au durat, cum s-au încheiat sau dacă a mai rămas ceva, concret, din ele (altceva decât sufletul nostru, uşor ros pe la colţuri).

După 9 ani, a apărut “Before Sunset”. Ethan Hawke, Julie Delpy şi Parisul, de data asta. Unul dintre locurile în care el, personajul, îşi lansa o carte cu povestea lor din Viena, în ideea că aşa o va regăsi pe ea. Că, poate, într-una dintre metropolele lumii, va auzi despre carte şi va veni. (La data primei lor întâlniri nu se putea vorbi, încă, de telefon mobil sau de facebook. Viaţa te obliga să fii al naibii de inventiv.) Dialogurile sunt la fel de fermecătoare, iar chimia dintre ei, aproape tangibilă. De Paris nu mai vorbim. Cu toate astea, ceva din magie s-a pierdut, chiar dacă, într-un mod onest şi deloc siropos ni se induce ideea că vor rămâne împreună.

E ceva dulce-amar în regăsirile astea peste timp. Pe de o parte, vrei o confirmare că ai trăit ceva real, vrei un final pentru poveste, te ambiţionezi copilăreşte să crezi că lucrurile ar putea să meargă, aşa cum ţi-ai spus în gând atâţia ani (dacă n-ar fi fost toţi acei ”dacă”…). Pe de altă parte, nu mai suntem nici măcar cei de acum o lună, darămite cei de peste timp. Riscul e să pierzi tocmai nota de miracol care făcea din acea întâlnire unul dintre momentele marcate cu o culoare vie într-o mare de lucruri plictisitoare şi perfect ordonabile. Nebunia ta. Sau, cu puţin noroc şi ceva tact, poţi să le separi. Atunci/acum. Sunrise/sunset.

Nu pot să mă plâng că n-aş fi avut parte de întâlniri în care timpul nu mai conta. Cu multe rânduri de dialog înşirat virtual, mii de kilometri parcurşi, focuri de artificii şi oraşe splendide la picioarele noastre. Rare, dar vibrante, cu oameni speciali şi de poveste, exact cum mi-am dorit. Sau, dacă n-au fost chiar aşa, am scris despre ele şi le-am colorat eu, până au devenit aidoma viselor. Personajelor le-am trasat un parcurs încântător şi nu a rămas un minut în acele zile sau nopţi pe care să nu-l fi gratulat cu un calificativ “peste aşteptări”. Aşa încât miracolul să fie negreşit miracol, iar viaţa mea, cea mai de poveste pe care o cunosc.

Azi nu mai am răbdare pentru idile virtuale şi visare cu bătaie lungă. Cu toata dragostea mea pentru cuvinte, dau oricând zecile de pagini de conversaţii nocturne pe o cafea povestită, fie şi diurnă. Am obosit să-mi descriu (deşi pot s-o fac teribil de incitant) emoţiile, anticipările întâlnirilor, să mimez scriptic bucuria  pentru evenimente care, poate, nu vor prinde viaţă niciodată. Sau să forţez lucrurile să se întâmple doar pentru că eu cred, aşa cum am văzut în filme, că viaţa mi-ar fi datoare cu vreun mare şi suculent final.

Nu ştiu dacă, respectând acel vechi cod al bunelor maniere suedez, mi-aş mai lăsa acasă ceasul pentru o întâlnire, hotărând că e musai să fie miraculoasă. Îmi place însă să cred că, în timp, l-aş putea scoate.

Vă place broşa mea?

M-am ferit să port broşe întotdeauna. Le consider acel gen de accesoriu care fie distruge o ţinută, fie o face de neuitat. Şi cred că trebuie să fii pregătit pentru asta. Le admir furat de câte ori am ocazia, ca pe o splendidă declaraţie fără cuvinte, ca pe un secret (dezvăluit pe sfert) al celor care le poartă, ca pe o asumare publică a propriului eu. Câtă îndrăzneală!

Mama mi-a zis cândva, demult, că inima nu doare. Dar că are un mecanism care, uneori, se mai strică. Aşa că eu mi-am imaginat-o strict fiziologic, bine adăpostită de coaste, în cel mai ferit şi mai sigur loc al organismului. Asta însemna că starile de apăsare sau de suflet gol, aritmiile cauzate de emoţii prea puternice sau plutirea-semn-de-îndrăgosteală erau toate la nivel cerebral. Se petreceau în mintea noastră. O fantezie.

Cred că de asta am încetat să fiu atentă sau s-o apreciez. Părea un cadou frumos aşa cum era, tânără, roşie şi pulsând viaţă. Când am primit-o prima dată înapoi, am repus-o în funcţiune rapid. Am verificat-o în amănunt, ba chiar am făcut-o să bată mai năvalnic. Am mai turat-o o vreme, s-o pregătesc de trimis în lume. Ulterior, am luat micile tulburări de ritm drept adaptare, primele leziuni drept consecinţe ale unor neatenţii neînsemnate şi sunetul uneori prea ridicat al bătăilor drept dovadă de maturizare.

În timp, ceva nu mai era în regulă. O primeam înapoi prea repede şi trebuia s-o peticesc prea des. Am început s-o suspectez că e capabilă să-mi transmită diverse semnale, într-un limbaj nedesluşit. (Nu înţeleg nici acum cum un mic motoraş cu patru camere, menit să pompeze sângele în corp, ar putea identifica chestiuni atât de pământeşti precum trădarea sau minciuna.) Cert este că începuse să doară şi asta mă încurca teribil. O făcea şi mă făcea complet ineficientă, se încăpăţâna să bată aiurea şi, de vreo câteva ori, chiar m-am temut să n-o pierd. (Nu “pierdut” în sensul romantic, adică “dat în grija cuiva”, ci de-a dreptul medical.) Era sigur prost construită -tocmai eu, dintre toţi oamenii, precum băiatul din “Mecanica inimii” a lui Malzieu (dar pe dos) eram “fericita” beneficiară a unei inimi altfel. Una care doare. Asta trebuie să fi fost. Făceam parte din grupul exclusivist, dar deloc invidiat, al celor cu erori de proiectare şi trebuia să găsesc o cale să trăiesc cu asta. Doar n-a murit nimeni din prea multă peticeală pe inimă (decât, poate, dacă avea alergie la plasturi).

Azi am decis să o transform într-o broşă vie. O leg straşnic cu un torent de gânduri raţionale tocmai de stern, să fiu sigură că n-o s-o mai pierd niciodată (sau s-o mai ofer, într-un infantil şi inutil gest de umanitate). Şi, dacă va durea un pic, înseamnă că poate am strâns-o prea tare şi nodul mă supără niţel, dar mă voi obişnui cu asta. Ştim deja că inima, la propriu, nu doare. Eu am făcut din a mea o broşă sângerie şi umblu aşa cu ea prin lume.

sursa foto: http://pixdaus.com/single.php?id=169244

Alb-albastru

Nu ştiu să scriu despre călătorii. Multă vreme m-am temut şi de fotografiile reale. Nu care cumva momentele fericite să se sperie de blitz şi să dispară, lăsându-mă să mă întreb derutată ce am făcut greşit. Preferam, aşa cum am spus-o de multe ori, să fotografiez cu sufletul. Dar călătoriile de acest gen s-au încheiat. Au durat ani buni, tineri şi fără dureri de spate, au consumat energie, bani, gânduri şi suflet (unele dintre ele neregenerabile).

Acum fac sute de poze. Mai rar inedite, întâmplător reuşite, semnificative de multe ori doar pentru mine. Am ales pentru voi câteva momente, întrucât nu ştiu cum să scriu despre Chania. Sau despre Atena. Ar fi poveşti dintr-o altă lume, a mea. Vă las să le coloraţi pe ale voastre, aşa cum vă duce penelul. Eu am visat o vreme bicolor, alb-albastru, nu mi-am mai simţit picioarele de la mersul prin nisipul greu şi ud, am înotat fără să mă gândesc că va trebui să am destulă forţă pentru a reveni la ţărm, am ajuns aproape de o insulă nelocuită, m-am căţărat pe Acropole din nou, am scris sms-uri amuzante şi am purtat conversaţii triste, am încercat să îmi fac ordine în gânduri şi nu am reuşit, să pun la cale măcar teoretic nişte schimbări (care au rămas în stadiul de schiţe) şi am sfârşit prin a mă întoarce la ceva ce nu ştiu foarte bine dacă are freamăt de început sau amar de final. Sau ambele.

Iar drumul de la Otopeni până în sectorul 6 a fost suficient încât să realizez că am ajuns în acea ţară năucitoare din sud-estul Europei, unde, pe stradă, toate femeile sunt frumoase.